Vatra Dornei
A fost o toamna tarzie in 1941. O toamna fierbinte, cu miros de frica si de razboi. Intr-o dupa-amiaza de octombrie, siruri de oameni paziti de soldati erau dusi spre gara mare din Vatra Dornei. Evrei. Pe masura ce ajungeau la peron, erau imbarcati in vagoane de vite. Trenurile plecau unul dupa altul. In cateva ore, orasul a fost golit, o comunitate de peste 5000 de persoane. Transnistria, lagar. Asta era destinatia, desi pe atunci nu se stia nimic, nimeni nu banuia ceea ce va urma. Intr-unul dintre vagoane, o fetiscana de 17 ani privea prin crapaturile scandurilor cum gara se indeparteaza. Helene Bercovici. Mama, tatal si sora ei erau in acelasi vagon. Dupa doua zile, fara mancare si fara apa, inca mai credeau ca e o neintelegere la mijloc si ca in curand se vor intoarce la viata lor obisnuita.
Casa cu fotografii
Helene Bercovici sta acum in celalalt capat al mesei si intre noi sunt sute de fotografii. In pungi de plastic sau doar legate cu o sforicica, lucioase si color sau cartonate si ingalbenite de timp. Helene cea de acum, cu privirea aproape oarba, ridica o fotografie si apropie de ea o lupa uriasa: "A! Aici sunt eu cu surorile mele si niste prietene. Eu sunt cea de jos, cu papusa. A fost foarte greu sa recuperez fotografiile. Cand ne-am intors din lagar, nu mai aveam nimic, am gasit casa goala. O parte din mobila ne-o pastrasera niste tarani, in munti, langa Vatra Dornei. Pianul era la un vecin, insa fotografii nu am mai gasit. Am inceput sa cautam si sa strangem de pe la rude. Era ca si cum nu mai aveam memorie. Ca si cum ne nascusem in infernul lagarului si ne trebuiau dovezi ca existasem si inainte, ca traisem normal si avusesem o familie ca toate celelalte. Cand privesc fotografia asta... Din toate fetele de aici doar eu mai traiesc. Ma intreb de ce am supravietuit tocmai eu. Ma intreb cateodata...".
E ca si cum viata i s-ar fi scurs printre degete ca nisipul si tot ce a putut smulge de la ea au fost fotografiile astea. Instantanee dintr-o viata, pastrate de clicul unui fotograf anonim. Helene cu parul incaruntit si cu miscari pe care trecerea timpului le-a facut mai lente si un pic nesigure. Doamna Helene, care la cei aproape 90 de ani miroase a parfum frantuzesc. Cochetaria ei, felul in care se imbraca si bijuteriile discrete sunt ca o ultima rezistenta demna in fata finalului de neocolit. Helene Bercovici este unul dintre ultimii 13 evrei din Vatra Dornei. Probabil ca teancul de fotografii de pe masa este ultima ramasita a unei comunitati ce dadea, in urma cu jumatate de secol, masura elegantei si a rafinamentului in Vatra Dornei. E ceea ce ramane din vechea comunitate evreiasca si din viata doamnei Helene. Pe bucatelele de hartie ingalbenita, mirosind usor a umezeala, se pastreaza fragmente risipite din viata ce pulsa altadata pe strazile Dornei, in Cazinoul celebru, in casele frumoase, cu candelabre aurite si servitoare smerite, in statiunea plina de austrieci, italieni sau francezi. Imagini simple, care au insa fiecare o poveste ce pluteste in jurul lor ca un abur. O doamna eleganta tine in poala rochiei un evantai: "Este mama mea. Aici tocmai reusise sa se intoarca in Vatra Dornei. A trebuit sa mearga la un spital in partea ocupata a Romaniei. Intre timp venisera legionarii la putere si nu se mai putea intra in tara. Trecuse granita clandestin si se ascundea cu sora mea intr-un sat, Cosna. Preotul Petriuc era vecin cu noi si tata l-a rugat sa o salveze. Era un preot ortodox, dar el a zis ca religia nu conteaza, ca suntem oameni cu totii. Si-a pus sutana si o cruce mare de aur la gat, si sub escorta lui au putut sa se intoarca mama si sora mea. Asa au trecut de controalele legionarilor, sub protectia preotului ortodox. Am scris in Israel dupa razboi, si in memoria lui s-a sadit un maslin la Ierusalim, in Gradina Oamenilor Drepti".
Un soldat cu uniforma perfecta, cu mana in sold, priveste mandru in departare: "Aici este un ofiter italian. Se indragostise de sora mea. In ziua deportarii, el nu era in oras, nu ne putea salva. Mai tarziu, a trimis un soldat de-al lui la noi, in Transnistria, cu medicamente. Si cu o hartie. Un act: un certificat de botez. Sora mea trebuia doar sa il semneze si putea sa plece imediat. Nu l-a semnat, a ramas cu toata familia in lagar. Ofiterul italian a murit peste cateva luni pe front".
Un barbat in frac, cu joben si papion la gulerul scrobit: "Nu e un prim-ministru al vremii. E tatal meu. Era, intr-adevar, foarte elegant. A murit de foame, in lagar."
Sotul ei, de care s-a indragostit in lagar, vecinul aviator care a incercat sa fuga din Romania comunista cu avionul armatei si a fost doborat, Helene adolescenta la patinaj, sora ei fugara din Cernauti, trimisa in Siberia pentru ca incercase sa treaca clandestin in Romania, toti exista in acest teanc de fotografii, din care alegem la intamplare o imagine sau alta. Si chiar in acest moment in care vorbim si privim, George Dumitriu ne face o fotografie care va fi, peste ani, intr-un alt teanc, pe o alta masa. Diferenta este ca, intr-o viata din care toti ramanem la final doar cu cateva imagini ingalbenite, doamna Helene Bercovici a trait "in direct" nazismul, lagarele.
Zambeste in timp ce imi serveste prima prajitura cu caise facuta de ea anul asta. In biblioteca se vad cotoarele aurite ale cartilor. Ici-colo cate o lampa cu abajur pe mobila veche. "Am pregatit toate fotografiile astea pentru ca vreau sa le ard. M-am gandit si o sa le ard. Cine o sa aiba nevoie de ele? Cine intelege ceva din ele? Sunt ultima supravietuitoare a familiei mele, nu am cui sa le las", spune Helene, si in timp ce le pipaie cu mana, ca si cum ar vrea sa se asigure ca sunt toate acolo, pe masa, privirea ei aproape orbita se uita undeva, departe.
Tavanul cu stele negre
Sinagoga din Vatra Dornei este cea mai mare din toata Moldova. Inca din strada iti dai seama ca pe cat e de mare, pe atat e de prost intretinuta: vopseaua e decolorata, varul cazut, peretii crapati. Un aer trist, de casa nelocuita, o invaluie acum, desi in urma cu o jumatate de secol, aici era una dintre inimile spirituale ale orasului.
"Actele! Legitimatii de presa, delegatii, buletine! Actele! Si sa fie vizate!", ne spune sec doamna Melania Mehler, dupa ce ne primeste in biroul ei. Biroul e prima camera in stanga, dupa ce intri in sinagoga. E prafuita, plina cu teancuri de reviste si carti vechi. Intr-un colt, un fiset, pe masa, un radio mic si vechi, care emite bruiat, si un telefon cu disc. Doamna Mehler isi noteaza intr-un catastif terfelit fiecare act cu serie si numar. "Dumneavoastra nu stiti ce e aici la noi. Vin tot felul de nebuni, ultima oara ne-au furat unul dintre candelabre. Si asta, din cauza israelienilor care vin in vizita. Sunt nostalgici, le place, foarte bine. Dar ei vin cu autocare, au bijuterii si bani, si toata lumea crede ca si la noi la sinagoga e la fel. Ei pleaca si noi ramanem cu saracia noastra si cu banuiala oamenilor ca ne merge prea bine. Sinagoga are nevoie de reparatii urgente, iar ultimul autocar stiti cat mi-a lasat pentru vizita? Doi dolari! Am fugit dupa ei sa le dau banii inapoi", spune doamna Mehler si intram sa vizitam sinagoga. Inauntru, imi dau seama ca de fapt vizitam ce a mai ramas din ea. Tavanele sunt cazute, peretii crapati, totul plin de praf si in parasire. Se mai vad vechile picturi si scrieri. Pe-alocuri, stalpii de sustinere mai stralucesc auriu. Chiar si asa, insa, locul este impresionant. E usor sa lasi imaginatia sa reintregeasca picturile si decoratiile, sa dea lemnului luciul de un rosu-maroniu. Aprind candelabrele, umplu sala de jos cu barbati eleganti si balconul cu femei privind sfioase, si deja, parca se aude vocea rabinului, citind din Cartea Sfanta. Altadata, sinagoga era plina. Doamna Mehler a apucat acele vremuri. Acum, ne plimbam calcand pe bucatile de tencuiala cazute din tavan. Un vanticel racoros bate prin geamurile sparte. "A fost declarata monument si trecuta in patrimoniul national, dar cine sa dea atatia bani ca sa o restaureze? Macar avem noroc ca astia, cati mai suntem, avem unde sa ne intalnim si avem destui barbati cat sa tinem procesiunea." De teama deportarilor, aici s-au ascuns cativa evrei. Au fost scosi cu forta de legionari. In tavanul nerefacut inca se vad gaurile gloantelor. Tavanul e pictat in albastru si urmele impuscaturilor par niste stele negre pe cerul senin.
Tara copilariei
Un cuplu ni se alatura la vizita. El, mai in varsta, bonom si cu ochelari, saluta cu "Shalom". Sunt imbracati ca niste turisti in vacanta. Tacuti la inceput, domnul cu ochelari incepe, incetul cu incetul, sa ne povesteasca franturi de viata. In verva sa retinuta se ghiceste dorinta de a comunica, de a impartasi, ca si cum ar fi descoperit un mare secret, pe care vrea sa il spuna si nu stie cum. Sunt in trecere prin Vatra Dornei. S-au oprit sa vada sinagoga unde in copilarie, domnul acesta cu rame argintii la ochelari si dantura perfecta obisnuia sa vina cu tatal sau. Secretul lui l-am aflat in biroul doamnei Mehler, inainte de plecare, dupa un scurt moment de liniste. A fost ca o confesiune. "Cand eram tanar, am plecat din Romania in Israel. Am ajuns la Academie, am facut armata acolo, pe scurt, am devenit un bun israelian. Apoi am intrat in diplomatie, am fost trimis in Franta, in Anglia, si in cele din urma am ajuns in America, directorul unei mari companii pe Wall Street. In tot timpul asta, am invatat multe lucruri. Am invatat, de exemplu, ca atunci cand vorbesti o limba straina, devii un alt om. Felul de a gandi, felul de a vorbi, vocea, pana si gesturile ti se schimba, in functie de limba pe care o vorbesti. Cu toate astea, nu am avut nici o banuiala in legatura cu ceea ce aveam sa descopar mai tarziu. Limba romana... Romanii erau prost vazuti in Israel, cand am ajuns eu, asa ca am incercat sa ascund cat mai mult faptul ca sunt roman. In America, nici in fata chelnerilor pe care ii ghiceam romani nu spuneam nimic. Si ajuns la varsta pensionarii, cu sentimentul ca toata viata a fost o ratacire prin tarile si culturile lumii, mi-am zis sa fac o calatorie in tara copilariei. Am avut un soc. Auzeam vorbindu-se romaneste peste tot, si ceva incontrolabil vibra inauntrul meu. A fost o senzatie extraordinara. Cateva zile, am umblat ca beat pe strazi. Mi-am dat seama ca aveam o identitate. Ceva pierdut demult, ceva esential recuperasem. Ma recuperasem pe mine. Opream necunoscutii pe strada si le spuneam: "Stiti, eu sunt din Iasi!". Stiu ca suna poate idilic sau desuet, dar asta e viata: ma opresc si vorbesc cu brazii, cu muntii, cu peisajele inconfundabile din Romania. Romania nu e nici cea mai bogata tara, nici cea mai civilizata din cate am vazut. E adevarat. E adevarat ca in Occident m-am invatat cu un anumit stil de viata. Dar daca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru fericirea inexplicabila si neasteptata pe care am avut-o, va spun ceva: pretul e mic. Asa ca m-am apucat sa scriu poezii in limba romana." Zambeste senin. Sotia sa zambeste si ea si ii sustine privirea.
Doamna Mehler incuie usa enorma a sinagogii. Cei doi soti pleaca mai departe sa vada Vatra Dornei, eu o urmez pe aceasta doamna-cerber a micii comunitati evreiesti. Merge inainte, bodogane ceva, si ghicesc urme de sentimentalism in acest monolog sarcastic, chit ca mai devreme mi-a verificat actele, mai ceva ca la comisariat. Mergem la ea acasa.
Ultima serenada
Doamna Melania Mehler se ocupa de multi ani de sinagoga. Se ocupa in sensul ca ea are cheile si primeste vizitatorii: turisti sau oficiali. Toti vin, vad, multumesc si pleaca, parca fara sa bage de seama ca evreimea din Vatra Dornei se stinge incet, si odata cu ea, un trecut glorios al statiunii. Melania pare intotdeauna grabita, desi e pensionara si singura ei grija e sinagoga. In nici un caz sa nu ii spui ce sa faca sau ce sa creada. Stie ea mai bine. Orice mic entuziasm mai intai ti-l taie cu o ironie necrutatoare, ca apoi sa se entuziasmeze ea insasi, discret. Mergem de-a lungul Dornei si ajungem acasa la ea. O casa modesta, dar cu un anumit sarm, dat de gradina din fata si de camerele inalte. Atarnate de pereti, cateva simboluri ale Africii: "Fiica mea e in Botswana. Acolo munceste, s-a casatorit acolo. Eu am fost. E foarte frumos." Peste tot sunt fotografii ale fiicei ei. Ma asez la masa si doamna Mehler ma serveste cu inghetata de capsuni facuta de ea, apoi cu cafea. Imi da cateva reviste "Realitatea Evreiasca", din care nu pierde nici un numar. In felul asta, e la curent cu toate evenimentele importante de la Bucuresti si cu ce se intampla in comunitatea evreiasca. Locuieste singura. Sotul ei a murit dupa ce s-a intors din Transnistria, unde a fost deportat. La capatul patului are o sonerie. E legata la unul din vecini, si in caz de ceva, suna la el.
"Cand il auzi pe unu ca Iliescu ca nu a fost Holocaust... ce stiu ei despre ce a fost cu noi? Pe tatal meu l-au luat si l-au impuscat in Iasi. A fost ingropat intr-o groapa comuna, ca nici nu stiu unde ii e mormantul. Cand ma duc, aprind lumanari la toate gropile, ca nu stiu unde este. Si unii spun ca nu a fost Holocaust... E adevarat, acum au facut expozitii si s-a vorbit despre asta, dar ce sa fac eu cu scuzele? Scuzele nu mi-l aduc pe tata inapoi."
Doamna Mehler tine sa imi arate doua lucruri importante pentru ea. O oglinda si un dulap. Sunt vechi, mostenite in familie si frumoase, asa cum numai prin filmele cu printi si printese mai vezi. "Nu sunt foarte valoroase, dar pentru mine au valoare sentimentala. Imi aduc aminte de Vatra Dornei din tinerete, cand in statiune intalneai toate natiile pamantului, si eleganta era felul obisnuit de-a fi al oamenilor", imi spune, apoi priveste cu inteles sus, pe dulap. Aduce un scaunel, se suie incetisor si de-acolo ia o mogaldeata, ceva infasurat in carpe. O duce la piept pana in camera si o aseaza pe pat. Mai intai, se vede cutia neagra. Apoi o desface si din ea iese la iveala o vioara. Cutia ramane asa, jumatate plina, jumatate goala. Vioara pare ca doarme un somn lung si greu. "E a tatalui meu. De cand a murit el, nu am mai atins-o. El facuse Conservatorul, era profesor. Ne canta si acasa asa, de placere. In seara aia, inainte sa il ia, ne cantase Balada lui Ciprian Porumbescu. Asta ne-a cantat ultima oara, imi aduc aminte si acum seara aia. A cantat de ti se rupea sufletul, de piatra sa fi fost si te inmuiai. Cred ca stia ce urmeaza, stia ca vor veni sa il ia legionarii. Am avut niste parinti frumosi tare. Cand ma gandesc la ei, imi zic ca nu timpul sau munca m-au imbatranit, ci faptul ca nu-i mai am pe ei. Astea sunt greutatile vietii, restul sunt nimicuri." Doamna Mehler nu plange. Ii tremura doar vocea si ochii i s-au inrosit un pic.
Merg inapoi, pe langa Dorna involburata. Peste apa, vad celebrul Cazino. Era renumit in toata Europa prin frumusetea lui. Doar in Germania, la Baden-Baden, mai exista asa ceva. La Cazinoul din Vatra Dornei, nu doar se jucau sume enorme, dar aici erau spectacole cu cei mai mari cantareti de opera, erau seri de dans, la care doamnele veneau sa isi etaleze cele mai distinse toalete. Valsuri, tangouri, orchestra canta pana spre dimineata. Clientii erau veniti la odihna sau la distractie din toata lumea. Vatra Dornei era pe-atunci un oras cosmopolit, in care italiana, germana, franceza erau limbi curente. Statiunea era o policlinica privata uriasa, in care apa si sarurile vindecau. Pe dealul din spatele Cazinoului era o partie de schi, cu una dintre cele mai renumite trambuline. Exista patinoar si erau mai multe scoli de dans. Erau cunoscute carciumile lui Zimmer si a lui Laib, unde se manca imparateste si unde puteai bea kidis. Astazi nu mai ai unde sa bei kidis. Cazinoul e in renovare de mai bine de zece ani, nu mai exista scoala de dans. Dupa al doilea razboi, comunitatea evreiasca a ramas mai mica de jumatate. Scoala idis a disparut. Si, incet-incet, evreii au inceput sa plece. La revolutia din 89, mai erau cateva sute, dar in cateva luni, au plecat aproape toti in Israel.
Urc pe unul dintre dealurile ce inconjoara Vatra Dornei si unde se afla cimitirul evreiesc. Imi deschide poarta o femeie care locuieste chiar in casuta de la intrare. Aici vin doamna Mehler si doamna Bercovici sa isi viziteze cunoscutii, parintii, sotii. Vin si le povestesc mortilor ce s-a mai intamplat, cine a mai trecut pe la sinagoga, cine a mai intrebat de ei. Cimitirul are cateva alei amenajate. La cateva morminte sunt lumanari aprinse. Dar pe masura ce urci, cimitirul devine o padure, si nu mai stii daca padurea a crescut in cimitir sau invers. Pe unele morminte au crescut copaci uriasi, e ciudat sa vezi, ghicesti radacinile infipte in pieptul celui inmormantat acolo. Alte morminte sunt ca niste luminisuri pline cu flori, din care abia se mai vad pietrele gri. Prin iarba pana la genunchi, pietrele de capatai sunt si ele inverzite, acoperite de muschi, sculpturi in iarba ai zice, ca niste repere ciudate, intr-o padure misterioasa. Pe masura ce comunitatea evreiasca din Vatra Dornei a disparut, in cimitirul de pe deal, natura pare a fi construit un baraj de nepatruns, pentru a proteja ceea ce a mai ramas din ea. Brazi, artari, flori. Pasari canta in crengi. Cate o raza patrunde si lumineaza verde intens un mormant.
Foto: George Dumitriu