Imbracat in costumul sau vechi, din Moldova de Sus, cu caftan si caciula de miel rasfranta, Anton Achitei pare un strajer de-al lui Stefan cel Mare, ratacit in mileniul trei. Straja lui nu este, insa, zadarnica. Sunt 40 de ani de cand slujeste cu mandrie cantecul popular, convins ca fara folclor si fara traditie, Romania si-ar pierde identitatea.
Insira-te, margarite!
- Ca sa poti canta 40 de ani muzica populara, cu siguranta ca trebuie sa ai un motiv important. O patima, o vraja, ceva...
- Eu am deschis ochii pe lumea asta intr-un sat unde toata lumea canta: mama, tata, bunica, matusile, fetele si flacaii, toti, toti. Satul se numea Manastireni-Poenari, din judetul Botosani. Pe vremea aia, nu erau inca televizoare, iar cine avea cate-un radio era om bogat. Cantecul era la izvoare, cantat chiar de cei care-l faureau. Aveau nevoie de el ca sa "zica", sa-si povesteasca viata, bucuria sau tristetea. Isi varsau in el sufletul. Imi amintesc si astazi, un cantec cantat de mama, care ma-nfiora: "Cate cara cu povara...". Unea pamantul cu cerul prin glasul ei. Tata canta mai putin pe acasa, desi avea un glas curat, de tenor. Era mai greu de urnit, ci doar la vreun praznic, la cate-o nunta, incurajat de un paharel cu rachiu, incepea si el sa-si slobode glasul. (In primii mei ani de interpret de muzica populara, cand am reusit sa-mi cumpar un casetofon mititel, mi-am imprimat parintii, cu cateva cantece vechi, pe care mi le aminteam din copilarie. Azi sunt relicve. E sarbatoare cand le ascult.) Si mai erau in sat horile, jocul cu lautari, cantecele religioase cantate la hramul manastirii de la Vorona, Craciunul, petrecerile tinute dupa sfintii din calendar, dar si petrecerile intre prieteni, la un pahar de vin, dupa ce se incingeau la vorbe si amintiri. Cantau in grup, asa se obisnuia, cutremurau tariile lumii cu glasurile lor barbatesti. De unul singur, se canta doar la lucru, pe camp, sau de suparare si dor, in padure... Si daca toata ziua auzi cantand, daca ti se insira copilaria pe cantec, ca un margaritar intr-o salba de nunta, cum sa nu faci si tu la fel? Cantecul popular nu e doar frumusete si arta, e si un leac de vindecat sufletul. Cel mai bun medicament pentru tristete si-amar.
Regina cu naframa alba
- Exista, in copilaria dvs. petrecuta la tara, vreo amintire deosebita, care sa va fi impins spre cantat? O stare speciala de bucurie?
- Parintii mei, Vasile si Anica, erau tarani simpli, harnici si cu frica de Dumnezeu. Aveau sase copii, pentru care munceau din greu. Tata era fierar, tamplar si dulgher priceput. Mama se ocupa de gospodarie si camp. Ea era "ministrul agriculturii" in familia noastra, ne organiza pe toti, de primavara si pana toamna, ba chiar si iarna, cand era de lucru pe la vite, prin grajd. Amintirile mele cele mai rezistente sunt legate de ea si de munca, dar nu sunt amintiri cenusii, de copil oropsit, ci amintiri luminoase, amintiri ritualice, ca un fel de serbari. S-ar putea, intr-adevar, ca un copil curat si sensibil cum eram la varsta aceea, sa fi transformat, mai tarziu, starea aceea de iluminare in cantat. Nevazute sunt caile Domnului care duc spre creatie. Dar si binecuvantate de El.
- Povestiti-ne o intamplare solara, de neuitat...
- La vremea asta, in august, in nordul Moldovei, graul era deja secerat, pus in saci si dus acasa, pe prispa, vanturat si intins la uscat. Doamne, cum straluceau boabele alea de aur, si ce miros raspandeau! Pe urma, tata ducea un sacui sau doua la moara, ca sa aiba mama faina de paine noua. Parc-o vad... Nu rasarea inca soarele, cand ea iesea in ograda, gatita ca o regina, cu naframa alba pe cap. Impodobita pe la margine cu dantele, si-o lega din spate pana pe frunte, cu un nod, in vreme ce la ureche isi punea o floare rosie, de muscata, din ghivecele ei cele multe, asezate la geam. Era taranca mama, dar nu uita niciodata sa aiba, chiar si la muncile grele, o urma de cochetarie in port. Si-apoi urma framantatul, pe care il incepea totdeauna cu o cruce si-o rugaciune rostita soptit: "Inmulteste-ne, Doamne, painea cea noua, painea noastra din toate zilele. Fa-o sa iasa buna si spornica". Noi, copiii, cand vedeam ca mama se pune in genunchi, la icoane, stiam ca urmeaza ceva special, si o urmaream ca la teatru. Ne saturasem de mamaliga, ca numai de ea aveam parte pe masa. Painea era un dar pretios. Ei, si-apoi mama isi sufleca manecile camesii, amesteca in covata de lemn faina cu apa si cu maiaua, framanta indelung aluatul, apoi iar facea semnul crucii si punea covata la dospit. Intr-un tarziu, rupea bucatele din aluat, facea din ele painisoare rotunde, le aseza pe lopata si le vara in cuptorul de lut. Vorbesc si simt si-acum mirosul acela divin de azima calda. O tot intrebam pe mama: "Da nu se mai coace painea aia odata? S-a copt?". "Stati asa, mai baieti", spunea, zambitoare, mamuca, "uite, acuma se rumeneste si va dau sa mancati. Va chem cand ii gata. N-o dau la caini". Intr-un sfarsit, venea si clipa de fericire, cand painea coapta era scoasa din fundul cuptorului si invelita intr-un stergar curat. "Sa-i iasa sufletul", zicea mama, lasand sa iasa aburul acela din ea. Cand se mai racorea putin, ne chema pe toti, tata rupea painea rumenita in bucati si ne-o impartea tuturor. Mirosul acela dumnezeiesc si aburii painii proaspete inundau toata casa, si bucata aceea de paine noua ni se parea cea mai gustoasa prajitura de pe pamant. Din celelalte paini, dadea vecinilor si matusilor Aglaia si Duduia, surorile tatei. Si striga la gard: "Matusa Marita, vina-ncoace! (si-i facea semn cu mana). Ia uite, paine proaspata, paine noua. Sa ne innoim inimile si sufletele si cugetele noastre, asa cum ii painea din grau nou, de la domnul Iisus Cristos. Cum s-a primenit graul nou, asa si casa noastra sa se primeneasca, sa fie belsug in casa si toate sa ne mearga cu spor!". Asa spunea mama, din tot sufletul, si stiu ca vorbele ei aveau putere. Mama avea o caldura, o dragoste pentru oameni, pentru viata si pentru rostul ei adanc, asa cum n-am mai vazut la nimeni. Si-apoi, si matusa Marita ne intorcea darul de paine noua, la o zi, doua, la trei, dupa cum termina de treierat pe vale. Si parca tot satul plutea atunci intr-o lumina blanda, aurie ca graul copt, si peste fiecare casa mirosea a paine noua, proaspata.
Cutioara de catifea
- Sa ne intoarcem la cantec. Cand ati inteles ca el va va fi drum de urmat in viata?
- Crescusem mai marisor, cand tata ne-a adus, intr-o zi, de la targul din Botosani, o cutioara imbracata in catifea visinie, decolorata. A luat-o din caruta si ne-a pus-o in brate, noua, feciorilor, impreuna cu o palnie mare, ca de trombon. Ne-am uitat pe toate partile la cutie, dar nu ne-am dumirit ce-ar putea fi. Era un patefon vechi, pe care tata il luase "de ocazie", provenit probabil din casa imprastiata a vreunui boier scapatat. Mai cumparase, odata cu el, si cateva placi grele, de ebonita, pe care erau imprimate, cu glasuri ascutite si stridente, marii nostri interpreti din epoca: Maria Tanase, Ioana Radu, Gica Petrescu, Maria Lataretu. In casa noastra rasunau acum alte cantece, decat cele auzite in sat: "Bun ii vinul ghiurghiuliu", "Pe drumul Banatului"... Puneam mereu si mereu acele placi, minunandu-ma cum de pot rasuna glasuri in palnia cea veche. Invatasem toate cantecele pe de rost si le cantam si eu, asa cum le auzeam la patefon, cu vocea un pic stridenta si cu intonatie dramatica. Si pe urma a venit serbarea scolara din clasa a saptea, cand la indemnul doamnei diriginte am "performat" pe scena o romanta populara: "A venit aseara mama".Mai avusesem o isprava artistica, in clasa a patra, cand am recitat, chiar daca nu mi se potrivea deloc, pentru ca era o poezie pentru fete, "Dusmancele" a lui George Cosbuc. O stia sora mea, Silvia, care e mai mare decat noi, cei cinci frati, toti baieti, si de aceea, ea ne dadacea cand eram copii si se mai ocupa de noi cand parintii erau la munca, in camp. Auzind-o pe ea, am invatat si eu poezia aceea si cred ca si acum o stiu bine: am cautat sa n-o uit, pentru ca-mi aminteste de copilarie, de lumea satului meu. De atunci, am prins drag si de poezie si mi-a ramas la suflet, iar mai tarziu, am incercat si eu a scrie versuri, stangaci.
Concert in vie
Dupa succesul serbarii scolare, am capatat incredere in mine si am inceput sa sper ca voi canta, vreodata, in fata oamenilor, a satului, ca voi fi "dat", si eu, la patefon. Mai cantam si pe Dealul Stanii, unde aveam via. Eu si fratii mai mici, Mircea, Costica si Jan, faceam o coliba de paie si pazeam via cand se cocea. Si-apai pune-te pe cantat, Antoane, ca spectatori aveam: butucii de vita si fratii mei. Dupa ce am plecat la Campulung Moldovenesc sa-mi continui scoala, in dormitorul internatului, am vazut prima data un difuzor si am auzit glasurile, altfel decat pe patefonul nostru cel vechi: mai aproape de natural, mai calde, mai duioase, nu asa de subtiri si de stridente. Si am descoperit alti cantareti, ale caror cantece mi s-au lipit de suflet "ca marca de scrisoare": Lucretia Ciobanu a fost prima mea "profesoara", de la care am invatat primul cantec din repertoriul meu de la 15 ani - un cantec de ciobanie din Sibiu (chiar daca eu veneam din Moldova de Sus), "Vin ciobanii printre munti". La difuzorul acela am aflat si de Ileana Constantinescu, Ion Luican, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu. Dar am descoperit si muzica usoara, o alta vraja, mutata in mine de alte mari nume, precum Doina Badea, Dan Spataru, Margareta Paslaru si altii. Eram asa de visator si de romantic, incat parca traiam in transa (acum imi dau seama ca, probabil, pubertatea era de vina), nici nu-mi mai trebuia alta hrana, decat muzica si poezia pe care le descopeream atunci. Ma pregateam pentru meseria de constructor, dar visurile mele se legau de scena, de cantece, de versuri. Eram inalt, slab si melancolic, cu capul in nori roz si albastri de poezie si muzica. Pe urma, prin 62-63, am ajuns la Suceava, si acolo am descoperit-o pe draga noastra Sofia Vicoveanca, abia lansata, cu cosita impletita, lasata intr-o parte, si Ansamblul "Ciprian Porumbescu" din Suceava, de la ale carui spectacole am inceput sa nu lipsesc. Intram acolo ca intr-o catedrala, cu mare sfiala, o vedeam pe Sofia Vicoveanca trecand pe holuri si eu ma lipeam de perete, neindraznind sa intru in vorba cu ea, sa-i spun, desi doream, ca sunt indragostit de vocea ei extraordinara, ca imi place si mie sa cant. Stiam aproape tot ce cantau Sofia si ceilalti solisti ai ansamblului... Hotarat pe ce drum s-o iau, pana a fi luat in armata, am facut Scoala Populara de Arta, sectia canto popular.
Solistul cu epoleti
- Prevad ce-a urmat: "Frunzulita verde, verde de stejar/, Mandra-i viata cand esti militar... Ati devenit solistul regimentului?
- Intr-adevar, am fost luat militar la Bucuresti, in Regimentul de Garda. Acolo fiind, am vazut la televizorul din sala mare a companiei ca se organiza o preselectie pentru emisiunea-concurs de muzica populara "Emotii in premiera". M-am invoit si, imbracat asa, militar, cu geanta mea verde, de furier, dupa gat, m-am dus in studioul vechi al televiziunii, de pe strada Molire. "As vrea si eu sa cant", le-am spus, timid, domnilor din comisia de preselectie, Virgil Comsa, realizator de emisiuni, si George Vancu, marele compozitor, dirijor si folclorist. Am cantat "buchetelul" meu de melodii de pe plaiurile Moldovei de Sus si ei s-au mirat ca, desi eram asa de tanar, nu cantam din repertoriul altora, ci il aveam pe-al meu, propriu. M-au programat sa intru in direct dupa doua saptamani. Au intervenit la comandantul de regiment si l-au convins sa ma invoiasca, sa vin sa cant in emisiune. Mi-au dat din televiziune un costum popular si o bundita care sa semene cat de cat cu cele din Moldova si, luptand din greu cu emotiile care aproape ma nimicisera, am cantat cat am putut eu de bine si am luat locul intai. Atunci a avut loc debutul meu artistic, pe plan national. Aveam 21 de ani. Fotograful regimentului, care ma stia pentru ca eu cantam si la clubul armatei, cu orchestra unitatii, cand m-a vazut la televizor, a luat aparatul si mi-a facut o poza asa, pe ecran. La noi in sat era un singur televizor la vremea aceea (era in 1967), la caminul cultural, iar mama nu m-a vazut, scrisoarea mea nu ajunsese la timp, si ea s-a necajit tare rau, dar i-am aratat poza aceea si s-a mai imbunat. Dar m-a vazut dupa aceea, destul! Dupa armata, am fost angajat, prin concurs, la Ansamblul din Botosani al Casei Creatiei Populare. In 1981, George Sarbu, mare folclorist si dirijor de orchestra, m-a chemat la Bacau, si de atunci fac parte neintrerupt din Ansamblul "Plaiurile Bistritei" din Bacau, unde si locuiesc acum. M-am bucurat mult cand specialistii mi-au confirmat ca drumul meu era in muzica populara, ca voi putea sa cant in fata oamenilor, si nu doar a aracilor din via noastra. Si iata ca anii au trecut, prea repede cateodata, ani cu spectacole minunate, turnee prin tara si peste hotare, dar cel mai important lucru pe care l-am dobandit in tot acest timp este dragostea publicului. Felul in care sunt intampinat pretutindeni, in orase si-n sate, in orice localitate, oricat de mica, atunci cand urc pe scena cu cantecele mele moldovenesti. Sigur, au fost si momente de cumpana, unul dintre ele petrecut chiar recent, cand Televiziunea Romana a aniversat 50 de ani de existenta si a dat diplome de excelenta numai interpretelor de muzica populara. Adevarat, rasplata mea e la public, el ma premiaza cu prisosinta, sub forma bucuriei cu care ma intampina, dar si nedreptatea doare, iti adumbreste viata si sufletul.
- Ati preferat sa ramaneti in Moldova, acasa, si sa le cantati de acolo romanilor, evitand "capcanele" Capitalei, spre deosebire de alti confrati de-ai dvs., slujitori ai Zeului Pan.
- Mai bine in sat fruntas decat codas la oras. Tradarea se plateste! Multi dintre cei despre care vorbiti si-au pierdut identitatea artistica, legatura cu radacinile. As fi putut si eu sa traiesc la Bucuresti, dar m-as fi simtit izolat, departe de locul din care-mi culeg cantecele si imi trag inspiratia, debusolat, cu un repertoriu care ar fi fost, fara tagada, mai secatuit si mai sarac. Nu am deloc complexul provincialului, ci dimpotriva, ma simt stapan pe locurile mele si pe ceea ce fac. Cand merg in satele din nordul Moldovei, ma umplu de bunatatea vorbelor taranilor mei, de frumusetea minunata a cantecelor lor, atatea cate mai sunt adevarate, nestricate de mode, de influentele straine, care au patruns peste tot. Am mult material adunat pentru noi discuri, melodii pe care trebuie sa le pun la punct si sa le inregistrez, iar de la varsta aceasta, pe care am "rotunjit-o" acum, la sfarsitul lui august, ma gandesc ca trebuie sa-mi grabesc planurile pe care mi le-am facut in tinerete. Anii ma grabesc. Sunt constient de harul pe care l-am primit de la Dumnezeu si cred ca trebuie sa fac mai mult si mai bine pentru publicul meu, care nu m-a parasit nici o clipa. Ii datorez, integral, cei 40 de ani de cantat. Si ca sa va raspund la prima intrebare: o fi si ceva iubire la mijloc.