Viitura
S-au rupt poalele norilor in munte si apele navalesc catre sat dezlantuite si zgomotoase ca o turma salbatica. Rup totul in cale si surpa malurile cu furie dementa. In valurile murdare si furioase se zbat arbori dezradacinati, crengi uscate si ragalii, o viitura napraznica imposibil de stapanit. Prapadul vine ca pedeapsa judecatii de apoi, neiertator, neabatut, cu vuiet mare, bocetul de jale al raului caruia i-a fost taiata padurea.
La marginea satului, oamenii alearga sa apere asezarea de navala inspaimantatoare a stihiei. Apare un tractor cu motorul ambalat la maximum, dar parca nici nu se aude din cauza vuietului apei. Strigate scurte, chemari, indemnuri, tasnesc din toate partile, intretaindu-se sub ploaia neostoita. Trebuie facut un baraj in calea viiturii, o bariera din trunchiuri lungi de molid, necuratate de crengi, ca apele sa se desfaca in suvoaie subtiri. Dar de unde molizi? Padurea lui Petrea e cea mai aproape de albie, dar nu mai sunt arbori batrani in ea, ci doar cativa puieti, pe care nu i-au taiat, ca erau prea subtiri. Alaturi e padurea ocolului silvic si nu e voie sa se taie arborii nemarcati. "Ba sa se taie, ca e caz de forta majora!", striga un om. "Nu e nevoie de aprobarea nimanui in asemenea imprejurari." Omul cu ferastraul mecanic sovaie. Amenzile sunt mari, ba chiar poti fi trimis in judecata daca dobori arbore nemarcat din padurea statului. Acuma insa e altceva. Reprezentantul primariei, care vine si el in fuga, spune ca in caz de primejdie se pot dobori arbori, fara aprobarea padurarului. Uite, a aparut si seful de ocol. Omul cu ferastraul se intoarce intrebator catre silvicultor. Da, trebuie salvate gospodariile si vietile oamenilor. Motorul ferastraului racneste, iar lantul smulge aschii din trupul molidului. Arborele se inclina mai intai usor, apoi, parca scapat din chingile care ii tiineau varful atarnat de bolta, se prabuseste in albia tumultoasa. Molidul taiat lupta din rasputeri sa tina piept navalei fluide. Si ploua, si ploua, ca o pedeapsa a lui Dumnezeu. De pe coastele despadurite, suvoaie inspumate se napustesc sa intareasca vrajmasia raului dezlantuit. Omul de la primarie vrea inca trei arbori, sa intareasca malul spre vale. Priveste dusmanos catre seful de ocol. Satul e mai important decat padurea! "Taiati, oameni, taiati, nu asteptati aprobari de la nimeni." Apare in fuga o femeie. Apa e gata sa-i ia casa si cere deznadajduita ajutor. Oamenii o urmeaza grabiti. Tractorul trage cu cablul intins ca o coarda un alt molid doborat. L-au tras de la vreun kilometru, caci pe coasta din apropiere nu mai este padure. A taiat-o proprietarul inca de acum doi ani. Unde s-au dus banii luati pe lemn, se tot mira si el, caci nu a facut mai nimic cu ei. Nici macar o bucata de dig, care sa-i apere casa si ograda. Ploaia s-a mai domolit. Pe dealul alaturat s-a surpat pamantul, tragand dupa el capitele de fan adunate pentru hrana de iarna a vitelor. Glia s-a lasat la vale, alunecand pe izvoarele formate de ploaia indelungata. Oamenii sunt nemultumiti si amarati din cauza multelor pagube facute de apa care nu mai conteneste sa curga peste ei de pe munti. Cu un an in urma, se rugau sa ploua. Acum se roaga sa nu mai ploua. Le-au mai ramas doar rugaciunea si speranta ca Dumnezeu le-o va auzi. Alt ajutor de unde sa le vina? Se zvoneste ca mai la vale, intr-un sat, apa a luat doua case si cateva animale. Aici, inca nu s-a intamplat asemenea nenorocire. Dar cine stie ce va fi pana maine?
Lantul pacatelor
Pe om il poti face sa inteleaga ce greseste, dar nu poti niciodata sa-l faci sa nu mai greseasca... De veacuri, padurea este tot mai puternic afectata de influentele nefaste ale cresterii demografice, ale diversificarii tehnologiilor si ale industrializarii. O buna perioada, masivele forestiere au fost decimate din cauza agriculturii, care necesita noi terenuri. Obtinerea acestor suprafete a fost mereu incurajata prin legi si avantaje create celor ce defrisau. Terenurile astfel obtinute, foarte fertile in primii ani, erau secatuite in cateva decenii, devenind improprii culturilor agricole. Ca urmare, erau transformate in izlazuri pe care sa pasuneze vitele. Dupa o vreme, neintretinute, aceste izlazuri nu mai puteau sustine nici hranirea animalelor, si erau abandonate, solicitandu-se alte terenuri din masivele forestiere, pentru satisfacerea nevoilor populatiei. Urmau noi defrisari, noi paduri ucise pentru pamant.
Este bine cunoscut faptul ca fara scutul padurii, oricat de fertil ar fi, dupa un timp, pamantul secatuieste. Fericita zestre de paduri a Romaniei a fost risipita fara chibzuinta, generatie dupa generatie. Egoismul fiecaruia a lasat mereu pe seama urmasilor povara refacerii a ceea ce cu buna stiinta s-a distrus. Motivele pot fi gasite lesne: exploatarea lemnului este profitabila, deoarece in trunchiurile arborilor cei care ii doboara nu au investit nimic. In schimb, se pot bucura in liniste de folos, lasand paragina si dezastru in urma lor.
Azi, conjunctura este alta, dar problema ramane aceeasi. Agricultura nu mai este o ocupatie profitabila. O practica in regim de subzistenta doar batranii sau oamenii disperati. Veniturile din agricultura, asa cum este ea practicata, sunt minime. Amintirea agriculturii romanesti a ramas doar in cifre. Din mari producatori, am ajuns umili importatori, bucurandu-ne ca produsele importate sunt mai ieftine decat cele autohtone. Graba cu care guvernele declara cele mai mari productii din istoria agriculturii noastre nu este decat o jalnica tentativa de a ascunde ezitarile, erorile si abuzurile care au nimicit productia agricola, facand-o necompetitiva si lasand-o prada intereselor straine. In asemenea imprejurari, s-ar spune ca padurile ar avea sansa sa-si redobandeasca teritoriile pierdute in ultimele veacuri. Si totusi, se intampla exact contrariul. Masivele forestiere sunt in continuare nimicite. Padurea, candva ocrotita de statul totalitar, a fost ulterior aruncata ca mita electorala unui popor debusolat, sub pretextul unor reparatii ale abuzurilor comunismului. Ca proprietate de stat, ea a fost un bun al tuturor si al nimanui, mentinandu-si totusi integritatea. Ca proprietate privata, in modul in care aceasta se manifesta azi, padurea este a nimanui. Miile de hectare defrisate abuziv ca urmare a aplicarii legilor fondului funciar demonstreaza, din nefericire, ca nu exista proprietari de padure adevarati. De fapt, istoria dovedeste ca padurea nu poate fi niciodata proprietate. De fiecare data, s-a vazut ca omul intelege sa fie proprietar al lemnului, nu al padurii. Alta ar fi fost atitudinea proprietarului constient ca prin lege este stapan, nu doar al lemnului ci, prin efectele pe care acest organism complex le are asupra mediului, este proprietar si al aerului pe care il respira, al apei pe care o vrea curata cand isi potoleste setea, al pamantului pe care il vrea stabil si fertil, al vietii si spiritului pe care padurea le degaja si le intretine. Toti cei care s-au grabit sa beneficieze de retrocedarea padurilor, indreptatiti sau nu, persoane fizice sau juridice, au vizat cu nesat valoarea lor materiala. Nimeni din cei care ravnesc la o ciosvarta din trupul acestui scut al mediului nu vede padurea, ci doar banii in care poate fi ea transformata, refuzand cu vehementa sa accepte faptul ca prin defrisare, odata cu lemnul dus la vanzare, se pierde un capital mult mai pretios decat toate devizele in care ar putea fi transformata masa lemnoasa. Suntem contemporani cu o drama, la desfasurarea careia participam direct, constienti sau inconstienti, in mod plenar. Mediul, reprezentat in primul rand de vegetatia forestiera, este oglinda unui popor, cu tot cu institutiile sale. De la cel mai umil cetatean, pana la presedinte, suntem responsabili de ceea ce se intampla cu tara in care ne-am trezit ca popor. Gafele politice pot fi scuzate, erorile administrative pot fi escamotate prin legi, greselile omului de rand pot fi pedepsite sau absolvite de instante. Toate se iarta cu timpul. Numai natura nu iarta nimic, mergand pana la distrugerea factorului care i-a produs rana. Iar razbunarea a inceput!
Curg muntii
Exista un fenomen negativ caruia i se da prea putina atentie: degradarea terenurilor, care continua permanent, din cauza defrisarilor de paduri. Numai pentru tara noastra s-a calculat ca anual sunt transportate 18 milioane tone de aluviuni din bazinele torentiale. In conditiile din anii ploiosi, cantitatile sunt, fireste, mai mari. Cele mai stabile baraje impotriva acestor ruinari ale muntilor catre campie sunt padurile care au darul sa fixeze solul, sa diminueze forta de scurgere a apelor si sa inmagazineze importante cantitati de apa. Tot padurea este cea care imbraca cu un strat de sol fertil rocile sterpe din zonele montane. Pentru a crea un strat de pamant gros de 2 centimetri, unui arbore ii sunt necesari sute de ani. Odata defrisat, acesta nu mai acopera solul, si o ploaie puternica poate spala in cateva minute stradania multiseculara.
Alunecarile de teren, surparile, prabusirile de maluri sunt fenomene frecvente, care afecteaza zeci de zone locuite. Toate au aceleasi cauze: defrisarea si debilitarea padurilor, care nu mai au capacitatea de a-si manifesta efectul de regulator hidrologic.
Tentatia banului face ca lemnul sa fie tot mai intens exploatat. Se doboara in vrajmasie arborii de pe terenuri cu pante repezi, de pe soluri saracacioase, si chiar de pe stancariile pe care natura a reusit sa instaleze arbori, ceea ce omul, in ciuda arogantei de care da dovada, nu va reusi niciodata. Efectele acestor actiuni devastatoare se cunosc foarte bine, dar masurile pentru a le stavili, fie lipsesc, fie sunt atat de timide, incat trec neobservate. Fata de alte tari europene, in care legile sunt numai atatea cat sa fie aplicate cu eficienta, la noi se considera ca legislativul este cu atat mai competent, cu cat voteaza mai multe legi. Ca si in alte randuri, se face o regretabila confuzie intre cantitate si calitate. Sirul imens de legi, hotarari si ordonante sufoca mai degraba decat oranduieste. De altfel, si calitatea acestora ridica semne de intrebare, referitoare la cei care le fac, multe dintre ele fiind completate sau modificate ulterior. Dar legile oamenilor, strambe ca si interesele lor, nu pot infrunta legile naturii, care se razbuna de fiecare data si care mereu va avea ultimul cuvant de spus.
Agonia
Inundatiile devastatoare care au avut loc in Romania in ultimii doi ani sunt mesajul clar al naturii, ca padurile pe care le mai avem nu mai pot apara tara asa cum o faceau cu decenii in urma. Agresate mereu, padurile isi pierd treptat functiile pe care le au, ajungand in final sa-si piarda si capacitatea de regenerare. Este punctul critic, odata cu care se declanseaza moartea lor. Moartea nu este spectaculoasa, subita, ci lenta, agonia durand ani de zile. Urmaresc de multa vreme cum padurea isi zideste grijile in ziduri de tacere, ca nu cumva sa se schimbe ceva din buna randuiala a lumii. Uneori geme, impovarata de nesatul unor oameni. Flamanzii si nesatuii acestei lumi si-au dat mainile sa intinda pecinginea defrisarii pe crestele muntilor. In urma lor, pantele despadurite au ramas umile, ca niste capete de recruti tunsi regulamentar de niste gradati care isi inalta tampenia la rang de lege. Pustiul lasat in urma este un pustiu care doare. La moartea padurilor, plang doar paraiele, iar lacrimile lor parca ar vrea sa spele obrazul lumii de rusinea prostiei omenesti.
Cine vrea sa aiba tara trebuie sa si-o ingrijeasca, cine vrea sa aiba paduri trebuie sa le apere. Se crucesc strainii vazand cum pun romanii umarul sa-si darame tara...
Viitura din satul de la munte s-a domolit. In urma ei au ramas maluri macinate, arbori dezradacinati si resturi de lemn aruncate de apele furioase prin livezile oamenilor. De data asta, satul a scapat fara pagube prea mari. Oamenii privesc nepasatori. Pericolul inundatiei a trecut si abia la primavara se vor mai umfla apele, odata cu topirea zapezilor. Dar pana atunci, mai este vreme!
Dupa cateva saptamani, au disparut de langa malurile muscate adanc de ape si trunchiurile molizilor sacrificati ca sa abata puhoiul. Nu se stie cine i-a luat sa-i vanda la vreunul dintre numeroasele gatere. De ce sa putrezeasca lemnul in apa? Oamenii sunt saraci si au nevoie de bani. Daca se va mai intampla vreo viitura, va taia primaria alti molizi din padure. Cat vor mai fi!
Casian Balabasciuc