La ghicitoare
Aveam cinci ani, poate sase, un copil de oras venit la tara de sarbatori cu parintii, si stam culcat pe patu-nalt din odaia incalzita de soba cu lemne. De sub tolul de lana cu care eram acoperit, priveam un tablou viu, pe care aveam sa mi-l amintesc mereu: patru barbati cu nevestele lor, razand si depanand amintiri din tinerete. In capul mesei pline de bunatati trona unchiul Artenie, barbat vanjos, totdeauna vesel, cu parul bogat si un pic rebel. Parea desprins de pe un afis de propaganda stalinista. Om harnic, cu frica de Dumnezeu, sufletul lui nu se putea bucura deplin, decat atunci cand bucura si pe altii. Mirosul de cozonac cu nuca si cel de vin tamaios pluteau prin odaia luminata doar in parte de lampa cu petrol, atarnata de o grinda deasupra mesei. Fumul din tigarile barbatilor, valatucindu-se spre tavan, sporea misterul acelor clipe, ce se scurgeau in tihna si pace spre infinitul timpului far de-nceput si sfarsit. Era noapte afara, noapte luminoasa de iarna, iar vinul de butuc incepea sa-si arate puterea, in povestile parca tot mai pline de talcuri dragastoase. Matusa Lenuta se apleca sa mai puna cozonac pe masa, iar ca din intamplare, isi turti sanii voluptuosi de spatele lat al barbatului si, nu stiu de ce, in ciuda naivitatii mele de atunci, gestul ei mi se paru asa, ca o promisiune ce avea sa se-mplineasca mai tarziu, cand musafirii vor pleca. Artenie nu zise nimic, doar un licar de zambet ii lumina si mai mult fata. Era prea bun vinul, prea frumoase nevestele, asa ca, mai intai incet, ca o parere, apoi ca un murmur, vocile barbatilor se auzira cantand: "Foaie verde ca mararu, Patru boi leagana caru".
Mi-era drag de Artenie si de cate ori mergeam la tara, nu voiam sa stau decat la casa lor. Il admiram pentru forta si increderea care razbateau din fiinta lui. Miluia pe orice cersetor si-mi spunea zambind: "Mai nepoate, daca traiesti doar pentru tine, n-ai sa fii fericit niciodata. Dumnezeu nu l-o izgonit pe om din Rai cu bota, ci l-o facut doar nemultumit. Atat! Daca nu stii care-i masura in toate si nu stii sa te multumesti cu putin, viata o sa ti se para grea. Daca insa stii sa iubesti si sa te bucuri si de soare, si de furtuna, apoi atunci, raiu-i aici, pe pamant".
Era intr-o primavara inflorita cand, venind de la scoala cu ghiozdanul in spate, l-am intalnit pe strada pe unchiul Artenie si m-am bucurat mult sa-l vad venind la noi, in oras. M-a strans in brate, iar palma lui mare si grea, care stia sa fie mangaietoare cu cei dragi, imi ciufuli parul de pe crestet. L-am intrebat unde merge, iar el avu un moment de ezitare, apoi imi spuse: "Hai cu mine". Intraram pe o strada laterala ce pornea din centrul orasului, si in fata unei porti mari, de lemn, prinsa intr-o arcada, ne opriram si el suna la o sonerie. Poarta se deschise greoi si o tanara smeada iesi in strada, se uita in drepta si-n stanga, cercetand trotuarul, apoi ne invita intr-o incapere mirosind puternic a fum de tigara si a parfum. Artenie isi roti ochii prin camera impopotonata cu lucruri ciudate cand, deodata, pe usa isi facu aparitia o femeie grasa, imbracata in matasuri, cu fata fardata strident si cu o tigareta in coltul gurii. Era madam Danoaie, cea mai priceputa prezicatoare in cafea. Tulburat de locul in care ma adusese unchiul Artenie, asa de nepotrivit cu imaginea pe care o aveam despre el, simteam ca ceva ciudat avea sa se intample. Dar lucrurile s-au desfasurat foarte simplu. Uitandu-se intr-o ceasca de cafea rasturnata, vrajitoarea ii spuse unchiului Artenie: "Nu prea crezi in preziceri si nici motive sa vii la mine n-ai prea avut. Dar daca vrei sa-ti spun ce se vede aici, sa stii ca toata viata iti va fi fara griji si ai sa traiesti fericit". "Da, Doamne, asa sa fie!", spuse razand Artenie. "Viata e cum ti-o faci." Desi isi aprinsese o noua tigara, madam Danoaie o stinse in scrumiera si, privindu-l in ochi pe barbatul asa de sigur de el, ii spuse cu glasul sec: "Si cand o sa mori, o sa te loveasca un cal". Palid la fata, Artenie puse pe masa o suma de bani si, aratand cu capul spre mine, intreba ca intr-o doara: "Dar el?". Femeia imi prinse o mana, o intoarse cu palma in sus si zise scurt, fara sa comenteze: "In partea a doua a vietii, o sa fie un om bogat". De la intamplarea aceea, eu am devenit foarte increzator in steaua mea, in schimb, Artenie n-a mai lucrat niciodata cu cai, n-a mai mers cu caruta, nu l-a mai vazut nimeni prin iarmaroace, si poate ca in adancul fapturii se bucura, mai mult ca oricine, ca tractoarele si masinile luau locul cailor...
Au trecut multi ani, si intr-o seara, intorcandu-ma acasa de la liceu, am gasit-o pe mama cu ochii plansi, imbracata in haine cernite. "A murit Artenie", mi-a spus suspinand. "Cum se poate", am intrebat-o, "ca doar n-a fost bolnav!?". Cu privirea pierduta, mama spuse un singur cuvant: "Destinul". Venit in oras dupa cumparaturi, se dezlantuise brusc o furtuna puternica si Artenie se ferise de ploaie pe langa zidul unei cladiri. Era crama "La calul balan". Din cauza vantului, patrupedul de bronz ce-i servea localului drept reclama se prabusise de pe arcada intrarii si ii cazuse lui Artenie in cap.
Stau intr-un sezlong, pe o plaja particulara, cotropit de amintiri. Am 39 de ani si prezicerile ghicitoarei s-au implinit: sunt om bogat! Fugisem la mare, sa scap de nebunia afacerilor de acasa. Nu mai avusesem concediu de patru ani, si uneori simteam c-o iau razna, imi tremurau mainile de atata epuizare. Plaja era curata, iar din difuzoare se revarsa o muzica buna. Fete in bikini serveau cafeaua direct pe plaja, bere la gheata si iti ofereau chiar si compania lor, daca doreai. De toate pentru toti, cu conditia sa ai bani. Eu aveam. Multi, nenumarati, si totusi, eram nefericit. De mult nu mai avusesem timp si pentru mine. Mi-am amintit de povestea cu aztecii care, urcand pe un munte, se oprisera brusc pe poteca, nu pentru ca erau obositi, ci pentru ca simtisera ca o luasera prea repede inainte, iar sufletul le ramasese in urma. Speriat, imi amintii de vorbele prezicatoarei: "In partea a doua a vietii, adica la batranete, o sa fii om bogat!". Dar de suflet, de fericire, de ce nu pomenise nimic? Deodata, mi se paru ca afara e rece si ca sezlongul era incomod. De ce nu eram fericit? Ce stiuse Artenie si eu nu reusisem sa aflu? Brusc, mi-am reamintit scena aceea de iarna, cu barbatii si femeile lor adunati sub lumina lampii de gaz, si mi s-a facut dor, si mie, de un cantec popular romanesc. Si de-o casa calda, si de-o clipa tihnita, si de-o nevasta care sa stie sa faca un cozonac. Mi-am adunat in graba lucrurile si m-am intors acasa. Stiam o vaduva frumoasa, care cand isi ducea copilul la gradinita, il facea sa se bucure, primavara, de mirosul pomilor infloriti, iar toamna, il punea sa ii scuture, ca sa curga frunze ruginii peste ei. Mi-am unit viata cu a ei si m-am oprit din afaceri, ramanand cu o singura ocupatie, care-mi asigura un venit frumusel, lasandu-mi timp si pentru mine. Sufletul m-a ajuns din urma si iubesc ca nimeni altcineva. Stiu ce inseamna nefericirea omului bogat si ma rog lui Dumnezeu sa ma fereasca de ea. Iar cand trufia ma-ndeamna sa ma inham la inca o afacere, imi amintesc de vorba lui Artenie: "Dumnezeu nu l-a izgonit pe om din rai cu bota, l-a facut doar nemultumit".
Acum, cand merg la mare, stau pe plaja cu Ea langa mine, tin mana pe mana Ei. N-are nume decat pentru mine, caci nu vreau s-o impart cu nimeni altcineva, ma bucur cand fug sa-i aduc de la chiosc o racoritoare sau o cafea. Iar cand ea se apleaca, sprijinindu-se de spatele meu, ca sa scoata din sacosa de plaja o prajitura facuta cu mana ei, ii simt sanii rotunzi si fierbinti si ma intreb daca e doar o simpla intamplare sau o promisiune facuta unui barbat iubit. Oricare ar fi raspunsul, eu sunt un om fericit!
Huza Iulius - Targu Mures
Drum ratacit
Aveam 33 de ani si lasasem in urma o casatorie cu final trist, in urma unei frumoase povesti de dragoste adolescentine, ce durase doisprezece ani. Dupa divort, m-am mutat la parinti, dedicandu-ma cu totul fetitei mele, Cristina. Eram trista, dar viata isi urma cursul destul de linistit. Cand nu ma mai asteptam ca in viata mea sa mai apara ceva, am intalnit din nou dragostea, dar o dragoste total diferita de cea pe care o cunoscusem inainte. Il chema Mihai si era aproape de aceeasi varsta cu mine. Dar ce simteam acum, la 34 de ani, era altceva decat romantismul adolescentei. Eram o femeie matura si dorinta pe care o simteam crescand in mine ma speria. M-am lasat cu totul purtata de valul navalnic, aproape fara sa-mi fac vreun repros din faptul ca barbatul iubit avea o sotie. Au urmat intalniri ascunse, ceasuri furate. Dar incepea sa ma apese un simt ciudat, cu gust amar. Ma simteam tot mai vinovata. In cele din urma am inteles amandoi ca nu eram facuti nici unul, nici altul, pentru acest drum ratacit. Am hotarat sa ne oprim. In acelasi timp, am inteles ceva ce m-a zguduit: Mihai ne iubea pe amandoua - pe fiecare in felul ei. Cea care trebuia sa se retraga eram eu. Am fost foarte trista, deznadajduita, adesea aveam chiar momente de razvratire interioara, dar am plecat frumos, cuminte, din viata lui. Anii au trecut, viata a mers inainte, in 1975, fetita mea s-a casatorit, iar eu am ramas cu mama. Duceam o viata linistita, ranile se cicatrizasera. Cu toate ca locuiam in acelasi oras cu Mihai, nu ne-am mai intalnit niciodata. Dar un inceput de februarie mi l-a adus din nou in viata mea. Trecusera mai mult de 20 de ani... Ningea, ningea marunt, grabit, cand a sunat intr-o seara la poarta. Trist, ostenit, slabit, Mihai se intorcea la mine. Sotia il parasise, dupa o lunga si grea suferinta, in urma unei grele boli ce nu iarta. Acolo, la poarta, in ninsoarea bogata, am inteles cu uimire, ca de fapt nu incetasem niciodata sa il iubesc. Au trecut deja 18 ani. Acum, incercam sa imbatranim impreuna. E ceas tarziu pentru noi, dar e ceasul nostru - un ceas pe care nu-l mai furam nimanui. Ceva s-a schimbat intre timp. Iubirea noastra e acum asezata, plina de intelegere, si un fel de a ne ocroti reciproc. Avem amintiri pe care le depanam, uneori zambind, alteori ascunzand cate o lacrima.
Antonia Dobrota - Brasov
Padurea de salcami
Prima mea iubire? S-a intamplat demult. Era in luna lui Ciresar, la orele amiezii, cand soarele arzator te indeamna sa mergi la umbra. M-am gandit asa, deodata, sa ma duc in padurea de la marginea satului, o padure de salcami, tare draga, care mi-a adapostit adesea sub boltile ei jocurile copilariei. Imi place sa ating copacii cu palma, sa-mi plimb degetele pe scoarta lor. Iau pe cate unul in brate, imi lipesc obrazul de el si-l intreb ce mai face. Are sa-mi spuna ceva? Ciulesc urechea si parca aud un murmur neinteles. Toti copacii au inflorit in primavara aceasta, chiar si cei mici. Ma opresc in loc, inchid ochii, inspir adanc: ce parfum minunat! Dinspre sat se aud clopotele bisericii. Dangatul lor anunta sarbatoarea duminicii. Imi impreunez mainile si rostesc: "Binecuvanteaza-ma, Doamne! Binecuvanteaza si acest loc minunat al copilariei mele!". Deodata, am auzit un sunet harsit, ca de sarpe. Ce-o fi? Nu venea de departe. Apropiindu-ma, mi-am dat seama ca e sunet de iarba taiata. Cosea cineva. Ma apropii tiptil. In luminisul din mijlocul padurii era o caruta pe jumatate plina cu fan. Un barbat inalt, in mainile caruia coasa parea o unealta foarte usoara, muncea de zor, dezbracat pana la brau. Pe urma lasa coasa-n iarba, se trase la umbra si incepu sa cante intr-o frunza luata dintr-un salcam. Ce arsita era-n doina lui! Mai ceva ca dogoarea de-afara! Dar calul inhamat la caruta fornai dintr-o data, batand pamantul cu copitele. Barbatul se opri din cantat, arunca o privire fugara spre cal si in acelasi timp ma zari. Deloc surprins de aparitia mea, se apropie de mine zambind. La cativa pasi s-a oprit si m-a privit cu atentie. O vapaie i s-a aprins in ochi, si m-am trezit luata pe sus.
- De cand te astept! De cate ori am visat sa te reintalnesc! Te-am lasat fetiscana, acum imi iesi pe carare femeie. O femeie care mi-ar placea sa fie a mea, pe veci.
Imi ridica fata spre el, uitandu-se in ochii mei.
- Nu ma mai recunosti, nu-i asa? Ti-ai uitat colegul de banca din clasa a Iv-a. Dar eu nu te-am uitat nici o clipa, desi au trecut de atunci o gramada de ani. Stiam ca o sa te revad intr-o zi.
M-am luminat la fata, dar n-am apucat sa spun nimic. Bratele lui erau incolacite in jurul meu, si curgea atata caldura din trupul lui catre mine, incat am ametit. Imi facea bine imbratisarea aceea, dorinta lui care ma incolacea. A izbucnit intr-un ras barbatesc, puternic. Radea de mine, de felul in care ma zapacisem?
- Imi doresc foarte mult sa fim toata viata impreuna, imi spuse. Te cer de nevasta aici, in biserica de salcami. Spune da! Doamne, ce bine era in bratele lui! Am vrut sa-i raspund, dar mi-a astupat raspunsul cu gura. Il stia.
Padurea a fost martora iubirii noastre. De atunci, primavara, cand infloresc toti salcamii, barbatul meu imi rupe din ei o floare suava si mi-o aduce in dar. Langa el, viata e atat de frumoasa!
Lefter Marcela - Ploiesti