Asta in timp ce numarul cititorilor scade prin disparitia naturala a generatiilor dependente de trairi si emotii mediate prin scris, de hrana spirituala (sau doar snoabe si dornice de subiecte de conversatie in societate). Noile generatii, avand la dispozitie mai variate mijloace de a evada din rutina, snobisme indreptate in alte directii si mult mai putina tihna, apeleaza in general la carti doar ca insotitoare la drum (cand nu e preferat laptopul), ca somnifer (cand nu se adoarme cu televizorul deschis), sau ca sfatuitor in diferite probleme de sanatate, de cuplu, de cariera etc. Dar chiar si asa, chiar si cu francofonia in declin, industria cartii franceze isi mentine un public satisfacator, alimentat mereu cu noutati pe toate gusturile. Mai ales romane, caci romanul ramane cel mai popular gen, desi nici el nu mai e ce era odinioara. Sub numele-umbrela incap acum tot felul de constructii literare, nu neaparat o poveste cu cap si coada. Cum din necesitati profesionale, dar si din curiozitate si placere urmaresc presa literara din Hexagon, mi s-a intamplat adesea ca, la un timp dupa cronicile elogioase citite acolo, sa am acces la romanele mult laudate si sa fiu dezamagita rau: vesnicul triunghi -patrat-poligon amoros, vesnicele amintiri din copilarie si experiente sexuale precoce, aceeasi rafuiala cu parintii si societatea, aceeasi deruta existentiala tratata cu sex, drog & rock, aceeasi predilectie pentru medii marginale si nevroze de tot soiul. Grafomania pe aceste teme a devenit plicticoasa, ca si dorinta de a soca sau exercitiile delirante de stil si despicarea in patru a firului epic subtirel si incalcit. In sfarsit, vreau sa spun ca nu mi se pare ca proza franceza ar fi intr-un moment prea bun, comparativ cu ce se intampla acum in literatura britanica, americana, rusa sau spaniola. Exista desigur si exceptii, iar una din ele e cartea pe care vi-o recomand azi:
Philippe Forest, Sarinagara, traducere de Dan Petrescu, Editura "Nemira" (www.nemira.ro), 268 pag. Cartea aparuta in urma cu doi ani la "Gallimard" nu e un roman, ci un gen hibrid, amestec de povestire confensiva, eseu erudit cu reflectii despre timp, arta si memorie, portrete de artisti si memorial de calatorie. Toate avand ca numitor comun Japonia cea de dincolo de neroziile folclorice europene despre ea. Philippe Forest are 44 de ani si e un intelectual subtire (eseist si critic apreciat, profesor universitar de literatura comparata), care a suferit in 1996 o nenorocire prin moartea fetitei sale, Pauline, rapusa de cancer la varsta de patru ani. Romanul de debut, Copilul etern, aparut in 1997, l-a scris pentru a-si exorciza suferinta, dar doliul dupa unicul copil e o prezenta difuza si in Sarinagara, caci ceea ce il leaga de cei trei artisti japonezi din epoci diferite pe care ii evoca e faptul ca au trait si ei aceeasi tragedie. Titlul ciudat al cartii e un cuvant japonez care inseamna totusi, cu toate acestea si e scos dintr-un haiku celebru al lui Kobayashi Issa, care in traducere literala suna asa: "lume de roua - e o luma de roua - si totusi, totusi". Adica, in ciuda efemeritatii existentei, ceva ramane. Scrie Forest: "Europa socoate frumos ceea ce se inalta maiestuos in spatiu si timp, ceea ce ratiunea ridica spre a dura si a-si inscrie semnul in neant. In Japonia insa, frumos este socotit ceea ce se destrama in chip desfatator pentru a-i oferi sufletului omului o clipa pura de incantare trista". Cartea are ca urzeala calatoriile sotilor indoliati, care fug de ei insisi si de amintiri sfasietoare, de la Paris la Kyoto si de la Tokyo la Kobe. Pe aceasta canava sunt brodate in relief destinele a trei celebri artisti japonezi: Kobayashi Issa, poet din secolul Xviii, Natsume Soseki, romancier novator de la sfarsitul secolului Xix, si Yosuke Yamahata - fotograful catastrofei nucleare de la Nagasaki, din 10 august 1945, ale carui imagini-marturii fac si azi inconjurul lumii, ca un memento. Desi epocile si conceptiile artistice ii despart, existentele celor trei se aseamana in esenta cu aceea a naratorului: "Este povestea fiecaruia si a mea deopotriva. Nu exista nimic suficient de puternic sa impiedice imaginile propriei noastre vieti sa revina la noi, sa iasa din adancimea galbena si abstracta in care plutesc naluci". Intr-un stil fluid si limpede, Sarinagara e o poveste despre naluci intr-o lume de roua, efemera, dar si despre ceea ce, totusi, ramane.