Comoara manastirii Lupsa nu e de aur, dar e mai pretioasa ca aurul: o bisericuta de lemn varuit, acoperita cu sita, ce sta ascunsa intr-o padurice de brazi batrani si indesati, prin care cu greu se strecoara o raza de soare. Vazand-o, e cu neputinta sa nu o indragesti. Seamana cu o casa taraneasca din Transilvania, curata si plina de fala in simplitatea ei. Usa de la intrare, joasa si ingusta, te obliga sa te apleci dintru inceput, amintindu-ti de calea cea ingusta a Imparatiei lui Dumnezeu, pentru ca apoi sa-ti apara in fata superbul iconostas, impodobit cu praznicare si icoane imparatesti, vechi de sute de ani, infatisand chipuri de sfinti si apostoli, intr-o aura stralucitoare in relief, pe un banuit fond stelar de albastru, argintiu si verde. Cu adevarat, o comoara!
In postul Sfintei Marii, manastirea Lupsa pare pustie. Calugarii postesc si se roaga, pierduti prin chilii sau ascunzisuri doar de ei stiute. E o obste mica, de zece monahi. Dintre ei, doar fratele Cornel a ramas in ascultare, sa intampine pelerinii si sa le vorbeasca, usor stingher, despre vechimea bisericii, inaltata pe la 1429, si de valoarea artistica a icoanelor din altar. Pictata si in exterior, la origini, astazi s-au mai pastrat numai scena Judecatii de Apoi (poate cea mai importanta pentru lumea de astazi, care isi sterge din constiinta pacatele) si cativa prooroci.
Fratele Cornel e tanar. Cu alura lui de adolescent, reda monoton si repede multime de informatii istorice, din care cu greu razbate iluminarea mistica a primilor ctitori, cneazul Candea si Ioan Gyulai Batranul, sau suferinta ortodoxa, in fata asediului calvin, cand episcopul unit Petru Pavel Aron l-a implorat in genunchi pe generalul Bukow sa crute de foc si distrugere biserica, un monument unic in Apuseni si o bijuterie a Coroanei imperiale ("per antiquum Monasterium").
Fratele Cornel reda pasaje intregi din lucrarea dedicata Lupsei de catre parintele Melhisedec Ungureanu, dar te priveste incurcat, atunci cand ii ceri amanunte despre istoria ceva mai recenta a manastirii, despre prigoana comunista si alungarea calugarilor prin paduri. Tace si se scuza timid, spunand ca e venit din Moldova si a intrat in manastire de doar cateva luni, ca abia a auzit de primul staret, Gheodeon, si de marile incercari prin care a trecut, pana sa reinfiinteze obstea, dupa 1995. Parca nu-ti vine a crede ca intr-un loc ce clocoteste de fapte si amintiri, istoria s-a refugiat doar in hrisoave si carti, lasand tanara obste monahala de la Lupsa sa-si scrie viata doar la timpul prezent.
Undeva, in stanga, urmele unui santier se profileaza inestetic si in dezordine, ca orice lucru neterminat. Se lucreaza de zor la noua biserica, mare si trufasa ca o catedrala, la chiliile si impozanta casa de oaspeti de langa rau. La Lupsa, nobletea si trecutul sunt inchise in bisericuta de lemn a "Sfantului Nicolae", in minunata catapeteasma de aur si in odoare. Stiindu-si pretul, se indaratniceste sa supravietuiasca, chiar daca istoria i-e uitata, asemenea ciobanilor risipiti pe toate varfurile Muntilor Apuseni: nimeni si nimic nu-i poate clinti din loc.
Manastirea din sufletul oamenilor
Verdele crud al padurii de brazi da o stralucire parca ireala albului de creta de pe peretii bisericii, in timp ce pelerinii si turistii de ocazie strabat alene, meditativ, drumul racoros, ce duce printre copaci, ca intr-o preumblare nostalgica, de seara. Dumnezeu e peste tot si in toate - mai ales, in acest ascunzis de padure, plin de oseminte de martiri si sihastri fara nume. E liniste si impacare imprejurul bisericutei. Printre crengile dese ale copacilor, abia banuit, soarele savarseste in tacere liturghia amurgului. Pe o banca, retras si parca fara ganduri, sta un barbat intre doua varste. Il cheama Dan Barzan si e om de-al locului. In urma cu zece ani, a ajutat cat a putut la refacerea manastirii si acum ii place sa revina cand si cand, cautandu-si tihna dupa o zi mai agitata de lucru, sau bucurandu-si ochii cu cele dumnezeiesti. Coltul din dreapta bisericutei e locul lui preferat. Acolo isi aduna ideile si isi pune parca ordine in sentimente, acolo vine cand ii este mai greu.
Risipite si usor neclare ca niste fotografii tinute la soare, amintirile isi gasesc cu greu conturul. Inginerul Dan Barzan e destul de tanar, dar tine minte cum s-au pus lacat si drugi de fier la poarta manastirii in 1960, cum batranii din sat plangeau si isi faceau cruce ca la mort, in timp ce parintii lui, la adapostul noptii, carau merinde monahilor salbaticiti prin munti - oameni sihastriti cu de-a sila, care se nevoiau in bordeie si scorburi, refuzand sa se intoarca in lume.
Fara lacrimile si rugaciunile lor, dar si fara dragostea oamenilor, Lupsa s-ar fi ruinat de mult. Deja pe locul chiliilor se construise cel mai mare camping de pe Valea Ariesului, in bisericuta ploaia se strecura nestingherita prin acoperisul spart si luat de vant, iar muzica stridenta de discoteca lua locul clopotului tanguitor de vecernie. Mai era putin, si din vechea manastire nu ar mai fi ramas nimic. Dar in clipa aceea s-a produs prima minune. Fara sa se vorbeasca intre ei, 15 mocani din satul Manastirea s-au adunat de Ziua Crucii pe un imas din preajma schitului si, binecuvantand pamantul de sub picioarele lor cu lumanari aprinse si fuior de tamaie, s-au legat sub juramant sa tina sarbatoarea in fiecare an, sa pastreze sfintenia vetrei monahale, pe care nu avea voie sa pasca nici un animal si nici copiii sa-si faca teren de joaca. In curand, Ziua Crucii avea sa devina sarbatoarea tuturor mocanilor de pe Aries - zi sfintita si fara egal, in care toate familiile se regaseau, adunandu-si coconii plecati la Cluj, Oradea sau Bucuresti. Peste ani si ani, dupa 1995, episcopul Efrem, de la athonita lavra Vatopedu, avea sa poposeasca la Lupsa, cu un dar de mare pret: un superb relicvar, batut in aur si argint, purtand in adanc o bucatica din sfanta Cruce a Mantuitorului. Drept multumire, calugarii de la Lupsa vor decide sa-si ia drept al doilea hram Ziua Crucii, implinind astfel ceea ce oamenii hotarasera deja in inima lor, cu multi ani in urma.
Amintirile apar si se topesc deindata ca roua diminetii. Dan Barzan ofteaza, gandindu-se la zilele de duminica, cand mosii lui (bunicii) se trezeau de cu noapte, se imbracau in straie populare si indesau apoi in straita prosoape albe, coliva si lumanari, pita si o glaja de vin, cozonac cu nuca multa si cinghir (mere pisate), grabindu-se ca nu cumva prima chemare a clopotului celui mare sa-i gaseasca neinchinati sau trebaluind ca paganii prin casa.
Despre manastirea de dinainte de inchidere sau despre pustnicii care se nevoiau pe Dealul Calugarului, Dan Barzan nu-si mai aminteste aproape nimic. Degeaba insistam. Multe s-au pierdut intre timp - si ritualul pregatirii pentru biserica, si bucuria slujbei. Impinsi de treburi si nevoi, ciobanii plecau cu oile in munte, purtand in straite o icoana, o carte de rugaciune si cateva boabe de tamaie, pentru sfintirea turmei, pentru boli si necazuri. Il luau pe Dumnezeu cu ei - sus, in tarina, in nimas, lasand biserica cea veche in seama "laturenilor", a celor venetici, veniti de prin alte locuri.
La Lupsa, nu mai are cine povesti despre vremurile de altadata. Batranii au disparut. S-au stins usor si tacut, ca palpairea unei candele. Ultimul, baciul Culita Petruta, s-a prapadit si el de curand. Stia totul despre biserica. El a ingrijit-o ca pe copila lui, vreme de 40 de ani, reparand acoperisul si burlanele, sau intrand in fiecare duminica, pentru a aprinde o lumanare si a rosti un acatist, ca nu cumva zidurile de lemn sa se raceasca si sfintii din icoane sa ramana nemangaiati, macar de o privire. Au murit unul dupa altul - si Nandra Gheorghe (crasnicul bisericii) si Nicu Sabau, preot si primar vestit al lupsenilor. Din toti, a mai ramas doar baciul Andronica - un batran singuratec si cam ciudat, care, la 94 de ani, umbla pe dealuri si prin padure, cu o capra si un ied, spunand la toata lumea ca numai Dumnezeu si laptele de capra l-au adus la anii pe care ii poarta.
Cu bratul intins peste zidul manastirii, Dan Barzan ne arata unde sta batranul. "E peste drum. In vale. Il gasiti usor. Intrebati de mosul cu capra. Oricine il stie si va orienteaza unde locuieste."
Ingerul de pe bicicleta
Pe baciul Andronica il gasim odihnindu-se la racoare, sub un pom. E un batran simpatic, cu fata prelunga si osoasa, zambind tot timpul, cu drag de oameni si de viata. Alaturi, intr-un tarc deschis, capra lui vestita ne priveste curioasa, ne da ocol, se apropie si incepe sa se joace ca un copil neastamparat. Casa batraneasca abia se mai tine pe picioare, dar e inconjurata de flori, pe care baciul le ingrijeste cum poate, chiar cu mana lui, laudandu-le apoi frumusetea si amintindu-si sagalnic de episcopul Teofil, care, vizitand biserica Lupsei, l-a oprit pe batran si l-a intrebat: "Dragi iti sunt florile? Dragi iti sunt cantarile? Dragi iti sunt pruncii?... Inseamna ca esti un om bun".
Nici el nu stie daca este sau nu un om bun. Stie doar ca il iubeste pe Cristos si incearca prin toate sa-I implineasca voia, repetand mereu si fara incetare: "Doamne, iarta si scade pedeapsa, ca tare am fost pacatos la viata mea". Bolnav si singur, baciul Andronica nu mai merge de mult la biserica. Nici nu-l mai tin picioarele ca inainte si nici nu vrea sa-si lase caprita singura. In schimb, cumva ca la manastire, isi face pravila neabatut de trei ori pe zi, iar buna parte din noapte si-o trece citind la Psaltire si Ceaslov - carti din care stie pe de rost canturi si pasaje intregi. Nu are nici un sens sa il intrebi de greutati si de singuratate. Oriunde s-ar duce, pe dealuri sau coclauri, isi ia rugaciunea cu el, rugaciunea lui Iisus sau Psalmul 50 (cel de pocainta), nedespartindu-se nici o clipa de icoana Maicii Domnului, pe care o tine la piept, asa cum o tineau parintii lui cand plecau cu vitele in munte sau cand treierau graul sus, pe dealul Tarsugi - abia toamna, in prag mohorat si infrigurat de octombrie.
Linistit si cu un zambet sfios pe buze, baciul Andronica nu se mai grabeste nicaieri si nici nu mai haladuieste prin padure, cum facea cand era mai tanar si cand inca se mai uimea de inteligenta animalelor sau de bogatele vesminte florale ale campului, implinind astfel marea porunca biblica: "Laudati pe Domnul, dimpreuna cu toate vietatile pamantului". In camaruta lui mica si saracacioasa ca o chilie, batranul Andronica sta si discuta in felul lui cu Dumnezeu, Ii povesteste despre el si despre toate cate s-au mai intamplat in sat, neuitand ca la sfarsit, inainte de a adormi, sa-I mai ceara o data Tatalui ceresc, sa-l ia mai repede si sa-l duca "unde o fi mai bine", dupa vrerea si mila Sa.
Cat am vorbit cu batranul, nu l-am auzit o clipa macar plangandu-se - nici de boala ("ma scoate Domnul din toate") si nici de bani, mica lui pensie dand-o unor vecini saraci, cu 5 copii. Mandru si indaratnic ca orice mot, baciul se multumeste cu ce are, cu micul sau avut: un acoperis deasupra capului, o caprita care ii asculta glasul si nu se desparte niciodata de el, o Psaltire si un Ceaslov. Inainte de a pleca, i-am strans mana uscata si obosita de atata munca, intrebandu-l intr-o doara: "Vorbesti mereu cu Domnul, dar pana acum, ti-a dat Dumnezeu un semn? Ai trait in viata matale o minune, un miracol?". A tresarit cu o cautatura uimita, raspunzand fara a mai sta pe ganduri: "Cum sa nu? Chiar ieri, de Sfantul Pantelimon, am cazut in dreptul podului si nu m-am mai putut ridica. Am stat asa, in ploaie si noroi, mai bine de o ora, repetand Psalmul 50 si Acatistul Maicii Domnului, cand deodata, a aparut un inger. S-a oprit, mi-a intins mana sa ma scol in picioare, dupa care a disparut, falfaindu-si straiele lui albe si stralucitoare in bataia vantului. Cand m-am uitat mai atent, am vazut ca ingerul era suit pe o bicicleta".
Fotografii de Emanuel Tanjala