Strada Siciliana
Strada Siciliana din Rosia Montana e o strada istorica. Aproape un muzeu in sine. Foarte ingusta, porneste din piata cea mare, urcand in curbe stranse printre case batrane, uriase, lipite intre ele, ca un tunel serpuit. O strada medievala, asemeni celor din vechile orase italiene, zagazuita de case trainice, baroce, cu etaj si pereti grosi. Cladiri superbe, in ciuda decrepitudinii lor, unde-au trait odinioara marii aurari ai Rosiei, stapanii comorilor din Muntii Apuseni. Astazi, din loc in loc, pe frontispiciile scorojite, au fost prinse niste tablii albastre, pe care scrie: "Aceasta casa e proprietatea Rosia Montana Gold Corporation S.A.". Alaturi, pe acelasi perete, o alta tablita: "Aceasta casa e monument istoric". Inauntrul acestor nepretuite cladiri de patrimoniu au locuit pana mai ieri urmasii celebrilor stapani de mine si steampuri. Oameni ce-au fost nevoiti sau pacaliti sa-si vanda casele pe care le-au venerat, pe care le-au ingrijit cu sfintenie o viata. Nu stiau ce se va intampla. Ei le-au vandut "pe contract", convinsi ca noii proprietari le vor intretine mai bine ca ei, ca le vor ingriji "mai profesionist", ca le vor preschimba in muzee, ca nu se vor prabusi la primele explozii ale exploatarii... Le-au vandut cu acordul ministerului roman "al Culturii", care le-a promis "prin leje" acelasi lucru. N-au stiut ce-o sa se intample. N-au banuit. Acum, in august 2006, dupa doar un an-doi de nelocuire, casele sunt aproape in paragina. Zice-se ca niste indivizi, despre care toata lumea stie ca-s platiti de Companie, veneau noaptea si le smulgeau ferestrele, usile, le taiau portile, le "furau" gardurile, aruncau gunoaie in curti. Balariile au fost lasate sa creasca de-a valma, sa inunde peretii. Au facut asta, nu neaparat din rautate, ci tot dintr-o strategie bine pusa la punct: ca sa sporeasca in mintea vecinilor rezistenti, senzatia de parasire. Sa nu vada in jurul lor decat ruina si tristete. Sa-i faca, in cele din urma, sa vanda si ei si sa plece. Rosienii n-au stiut ce-o sa li se intample. Nici pe departe n-au banuit.
Pretul tradarii
N-au banuit. N-au banuit mai ales cat de dor o sa le fie de casele astea ale lor. Un dor la fel ca si moartea. N-au putut ghici ca n-o sa poata trai in alta parte. Unii au murit dupa doar cateva luni de pribegie. Altii s-au imbolnavit. Altii si-au pierdut mintile. Acum cateva luni, pe Strada Siciliana putea fi vazut un om, Francisc Ciura, ce parasise o astfel de casa straveche, mutandu-se departe de sat, tocmai la Sibiu. Se intorsese in Rosia schimbat. Umbla in susul si-n josul strazii, repetand obsedant urmatoarele cuvinte: "Cu Rosia Montana-n gand ma culc. Cu Rosia Montana ma visez. Cu Rosia Montana in gand ma trezesc...". Le spunea cu voce tare, in auzul tuturor, fara sa-i pese de nimeni. Avea un singur gand: sa se intoarca acasa. Nici lui Dragan Sebastian nu i-a fost mai usor: si-a vandut casa, iar din banii luati si-a cumparat alta, la Teius. La doar cateva luni, a vandut-o si pe aceea, intorcandu-se in Rosia. Voia sa-si cumpere o casa, oricat de mica, o colibuta, dar sa fie acolo, langa ai lui. Tian, cum ii spuneau prietenii, venea saptamana de saptamana in sat, sfatuindu-i, oriunde-i intalnea, sa nu se pacaleasca si ei, caci "nici unu` care are sange de rosian in el n-o sa reziste sa traiasca-n alt loc". Dar nimeni n-a vrut sa-i vanda nimic. Nici localnicii, nici oamenii Companiei. Amandoua taberele l-au socotit un "tradator". Nu mai era de-al lor. Era deja venetic, "laturean", "vinitura". "Miliardaru`", asa ii ziceau, razand batjocoritor. In cele din urma, si-a gasit casa in Bucium, satul de peste munte, dar tot mai spera sa se intoarca odata si-odata in Rosia. Si-apoi, cine nu si-l aminteste pe Jurj Remus, cel mutat in Abrud? Intors in Rosia, isi stransese vecinii in fata casei vandute, strigandu-le de sus, de pe trepte: "Doamne, ce-am facut?! Ce am facut, oameni buni!... Sa nu mai faca nimeni ce am facut eu, niciodata!...". Apoi saruta cu disperare treptele reci de piatra, ale casei, plangand.
Susterul si pingelele
Prima casa dinspre piata de pe Strada Siciliana - adevarat conac, tot monument istoric - a apartinut, pana nu de mult, susterului (cizmarului) comunei, Zlaszki Coloman. Coloman e suster din neam, inaintasii sai erau singurii ce se pricepeau sa faca vestitele cizme "bilghere", cu dunga de aur la tocul cizmei si legate-n fata cu centuri, incaltari pe care rosienii le purtau falosi deasupra pantalonilor de barsot (catifea) englezesc, dimpreuna cu fracuri, papion si "hoptilindru". La cei peste 70 de ani, batranul pantofar a prins putin din vremurile de aur ale Rosiei, cand hainele localnicilor le depaseau in fast chiar si pe cele de la Viena. A fost unul din capii comunitatii catolice, si-a iubit satul. Pana-ntr-o zi, cand i s-a parut ca oamenii s-au schimbat, ca nimic nu mai are rost. A vandut casa "Goldului" si a plecat la Zlatna. Ei bine, astazi, batranul suster se intoarce tot mai des in Rosia. Merge din casa in casa, aduna pantofii localnicilor, si ii duce la Zlatna, sa-i pingeleasca. Face asta pe sume de nimic, adesea chiar gratis. Vine, strange tacut pantofii si dispare o vreme. Dupa un timp, se intoarce si-i imparte localnicilor, gata facuti. Isi duce in loc strain viata de dinainte, de care nu se poate desparti pe deplin. E, poate, felul lui de a-si plati o "datorie" fata de oamenii de-aici, de a le spune cumva ca ii pare rau. Pana la plecarea lui Coloman, zidul dinspre piata al casei sale era decorat c-un brau de lei de piatra sculptati dichisit. Acum, zidul acela a fost tencuit de sus pana jos. Gri inchis. Iar pe zid atarna un banner cu sloganurile Companiei.
***
Urc mai departe pe Strada Siciliana, printre ziduri vechi, descarnate, printre porti subrezite, cotropite de buruieni. Ceva mai sus, o alta casa monument: cea in care s-a nascut Iulia Hasdeu, sotia marelui scriitor. Putini stiu ca aceasta stralucita femeie se numea, de fata, Faliciu, si ca a fost rosianca. Azi, alaturi de cladirea aceea, traieste doar un stranepot batran si insingurat, Ladislau Faliciu, care nu vrea nici mort sa paraseasca locul stramosilor. Il privesc din drum, printre ramurile subtiri si uscate ale merilor din gradina. Abia ii disting chipul. Sta afara, intins pe un fotoliu sub tarnatul inalt si prelung, ascultand tare, la un picup, muzica de opera. Rasuna vaile Rosiei de glasul amplu al sopranei ce tasneste prin difuzoarele vechi. Batranul nu mai are pe nimeni. Fusesem prevenit ca nu va vorbi cu nici un strain, chiar daca e insotit de localnici. Vecinii dimprejur si-au vandut casele. Dupa ce l-a vazut si pe ultimul plecand, Ladislau Faliciu s-a zavorat in tacere. Nu mai vorbeste cu oamenii. Pentru el, singurul reazem e muzica... Un fel de-a muri...
Baiesul Ladislau Gruber a hotarat, insa, ca moartea adevarata, definitiva, e singurul sfarsit convenabil pentru viata lui de pribeag. Intr-o seara de primavara, s-a intors in casa pe care si-o vanduse "goldistilor". A vrut sa intre. A incercat toate usile, dar usile aveau lacate grele. Asa ca a intrat in soprul paraginit, soprul in care ridicase fanul atatea si atatea veri. Pe usa lui nu erau lacate. Fara a sta nici o clipa pe ganduri, a aruncat o funie peste grinda inalta, si-a facut sfanta cruce si si-a bagat capu-n lat. A doua zi, vecinii l-au gasit spanzurat. Ladislau Gruber venise in Rosia special ca sa moara. Dinadins ca sa moara la casa lui.
"Aceasta proprietate
nu este de vanzare"
Sus, pe deal, unde Strada Siciliana se intalneste cu Strada Brazilor, o femeie tanara si eleganta, imbracata intr-un taior rosu-aprins, priveste o casa mare, cu o tablita albastra fixata pe zid. De cateva minute sta neclintita in mijlocul drumului, uitandu-se ca hipnotizata spre ferestrele de la etaj. Nici nu baga de seama c-am trecut prin dreptul ei. Dupa cativa pasi, ma intorc si cutez sa intru-n vorba. O-ntreb direct daca e casa dumneaei si femeia izbucneste-n lacrimi. Doar o singura clipa, apoi isi ascunde ochii, cumva rusinata, si-si aranjeaza cocheta parul ondulat. Vorbeste stins: "da, intr-un fel", adica da, "a fost" casa ei. Cladire noua, trei camere mari sus, salon jos, beci, holuri largi. Pana acum doi ani, a trait singura in toata casa asta mare. Zice ca a fost "fortata" s-o vanda, la fel cum "au fortat-o" si pe mama ei, care isi avea casa ceva mai sus. Le-au fortat prin vorbe, prin amenintare, prin mestesugul cuvantului inselator. O cheama Terezia Plic, are 45 de ani si pe acest imobil, cu tot cu pamantul dimprejur, a primit 700 de milioane de lei. Suma care nu e suficienta nici pentru o garsoniera la periferiile orasului Alba-Iulia. A pus banii laolalta cu mama ei, Silvia Plic, si si-au luat impreuna o casa in Abrud. Mult mai mica decat aceasta, a ei. Cu un an inainte, pana si-o bojdeuca din Rosia se dadea c-un miliard. Cele doua femei au vandut, deoarece au fost terorizate moral de oamenii Companiei ca peste inc-un an nu vor mai primi nimic, ca se va deschide exploatarea si vor fi "evacuate" cu forta. De aceea au vandut. Au ales Abrudul - orasel situat la doar 10 km - datorita rugamintilor fierbinti ale mamei, care dorea sa se mute cat mai aproape de Rosia Montana. Credeau ca n-o sa le fie dor, tocmai fiindca puteau veni oricand sa-si vada satul, muntii, vechii prieteni. Credeau ca n-o sa le lipseasca nimic. C-o sa imbatraneasca amandoua acolo, tihnit, linistite, ajutandu-se una pe alta. Surpriza insa: dupa doar o luna de zile, mama a spus ca nu mai poate. Se imbolnavise, se usca pe picioare. Apoi n-a mai rezistat nici ea, fiica. Stateau amandoua in casa, cu obloanele trase, si plangeau. "Ni se facea rau daca vedeam pe geam altceva decat muntii nostri din Rosia Montana. Nu puteam respira aerul ala, nu puteam bea apa aia", zice femeia. Astfel ca, dupa nici un an de zile, mama s-a intors. A trait intr-un grajd de pe pamantul fiului sau, Ovidiu, si acolo traieste si acum. La 72 de ani, si-a transformat grajdu-n casa. Dar e casa ei de la Rosia. Si muntii sunt la locul lor, de jur imprejur.
Vestitorul
Este, cred, casa cea mai mica din Rosia Montana. Jumatate alba, jumatate neagra. Doua odai. Partea neagra, din barne afumate, e de fapt fostul grajd al vitelor. Jumatatea alba, din piatra, a fost adaugata recent, cu tot cu acoperis, de Ovidiu, fiul Silviei. O casa ridicata intr-o singura vara, de un fecior de isprava si intelept, care n-a vrut "in nici un chip" sa plece din Rosia Montana. Singur a facut-o, din mai pana-n septembrie. Fara nici un muncitor, fara ca nimeni sa-l ajute. Iar cand i s-a parut c-ar semana cat de cat cu o casa adevarata, s-a urcat pe-o scara, pana sub acoperis, si a batut acolo o tablita mare si galbena pe care scrie: "Aceasta proprietate Nu este de vanzare!".
"Eu sunt rosian, nu ca altii. Eu nu pot trai niciunde decat aici", zice Ovidiu, cu vorbe putine si raspicate. Bucuros ca mama s-a intors din Abrud, fiul a primit-o cu drag, desi batrana il lasase in mijlocul drumului, cu copii si nevasta, cand vanduse casa familiei. Dar baiatul a inteles-o. Ba si mai mult, a lasat-o sa stea chiar in odaia cea mare, din jumatatea alba a casei, inghesuindu-se cu nevasta si copiii in fostul grajd. Asa traiesc si acum, ingramaditi cu totii in grajdul "acomodat", la numai cincizeci de pasi de casa dintai, casa mare a familiei, in care locuiau, candva, fericiti.
***
Desi afara e arsita, Silviei Plic pare a-i fi intruna frig. Se zgribuleste parca din tot corpul, incordata. Poarta niste bocanci mari, imblaniti, un sfeter alb, incheiat pana la ultimul nasture, si o broboada groasa, de lana, legata-ntr-un nod zdravan sub barbie. Chipul ei pare compus numai din brazde: ochii lungi, incruntati, liniile obrajilor marginind gura stransa, cu colturile adanc arcuite in jos, un chip ce te face sa te gandesti ca femeia ar incerca sa-si inabuse intruna o durere adanca, clocotitoare. Imi spune, asemeni fiicei sale, ca a fost "fortata" sa vanda. In acea vreme, n-avea absolut nici o nevoie de bani. Traiau cu totii "bine-frumos-fericiti, ca-n Gradina Raiului" in Rosia Montana. Copiii erau la casele lor, n-aveau nici datorii, nici necazuri. Totul a inceput odata cu venirea acelui "negaciator", cu momentul cand batrana Silvia l-a observat din casa, cum da tarcoale pe la garduri. "Sigur, cum sa nu-l tin minte? Corches il chema, bata-l soarele al batran sa-l bata! Bine ca l-o dat afara de la "Gold", ca ioi, dac-ar mai vini acuma inc-o data la poarta noastra, cred ca cu toporu` l-as scoate afara din curte! Cand l-am vazut prima data, nu mi-am dat seama, nu m-am gandit. O vinit cu binisoru`, o vazut ca-s numa` eu singura acasa, ca Ovidiu era plecat. Barbatu` meu de doujsase de ani ii mort - el n-ar fi fost de-acord niciodata sa dea casa. Si "negaciatoru`" o-nceput: ca ce mai faceti, ca ce frumos ii aicea la dumneata, as putea sa intru oleaca?... Era om cu facultate, era "scolat", sa ne prosteasca pe noi, astia. Nu vinea decat cand eram singura, cand baiatu` era plecat la munca. Si-ncepea: "Vaai, imi pare rau sa va zic, da` sa stiti c-aicea o sa fie on prapad mare...". Ca se face asa si pe dincolo, ca aicea se gata, se distruje totu`, ca n-o sa mai avem conditai, c-o sa sara pietre de la explozai pe casa, c-o sa ramanem "sospendati" pe marjinea la o prapastie... No, mi-o bagat gandu` asta-n cap, ce sa fac? Pa urma, lasa un timp, si iar vinea. Ca sa vand casa. Ca trebe, ca el se gandeste numa` la binele nostru. Ziceam: "stiu si eu, domnu` Corches?...". Acuma el ma lua tare: "No, faceti cum vreti. Da` sa stiti ca la urma, cand o sa ramaneti singuri, sospendati, atuncea o sa va stramute fortat statu` roman si n-o sa mai luati nici un ban! Atuncea o sa va rugati de noi, sa va dam...". Iar pleca, iar vinea. Si eu in timpu` asta tot auzeam forezele astea ale lor blestemate, cum bateau aicea sus, in Brazi - toca, toca!, toca, toca! - zi si noapte, ma durea creieru`, nu mai puteam. Cand am samnat actu` ala, mi s-o facut rau - am cazut jos, cu stilau` in mana. Parc-am presimtit! Imi tot ziceam in capu` meu: "Ce fac? Doamne, ce fac eu acuma?..." Sasa sute de milioane am luat pe casa mea. Sasa sute de milioane pe-o casa asa mare, pentru care-am muncit o viata cu barbatu` meu. Si cu toate astea, tot s-or gasit unii, pe-aicea, care sa strige dupa mine ca cica-s "miliardara". "No, ti-ai luat banii, miliardaro!", asa ziceau...". Ovidiu, fiul cel incercat si nedreptatit, sta acum in picioare langa mama sa. Ii aseaza o palma pe umar, de parca s-ar stradui s-o ocroteasca. Un barbat puternic, rosu-n obraji, cu ochii rotunzi, parca mereu larg deschisi, sticlind de hotarare. Vorbeste calm, cu o intelepciune total nefireasca pentru varsta lui: "Lasa, mama, ce vina au ei? Dansii doar or incercat, doar nu te-or batut ca sa semnezi. Eu v-am zis la toti: "Ma, nu faceti asta...". V-am rugat. Acuma lasa, mama, lasa-i cu Dumnezeu, bine c-ai putut dumneata sa te intorci acasa...". Si doar tarziu, dupa vreun ceas de discutii, intr-un moment de tacere, cand mama sa va ramane incremenita cu barbia in piept, abia atunci Ovidiu avea sa izbucneasca, pentru prima si ultima data: "Doamne, cat i-am urat! Cat i-am urat pe oamenii astia! Cand am vazut actu` ala samnat, am plecat de aicea pana in Bucium, la fan, si tat drumu` pana acolo l-am urcat plangand. Urcam pa drum si plangeam. Treaba asta n-am mai zis-o nimanui pana acuma, niciodata. Cam grele momente o fost aicea, in familia noastra. Cam tare grele...". Imediat Ovidiu isi sterge umezeala din jurul ochilor, straduindu-se, fals, sa zambeasca. El n-are voie sa planga. El este capul familiei. Dar obida lui rascoleste din nou amintirile mamei.
Pupagarii
"Prima dimineata cand m-am uitat pe geam din casa de la Abrud, am incremenit asa, cu palma sub gura. Vedeam asa: o bucata de gara, niste cai ferate cu trenuri pe ele si, mai departe, niste blocuri intunecate. Asta vedeam. La cateva zile, am inchis perdelele. N-am mai putut sa ma uit la nimica. Nu puteam sa mai ies din casa, stateam pe-ntuneric intr-on scaun, ca si moarta. Terminasem tati banii, acolo trebuia sa platesti curentu` mult, si caldura, trebuia sa cumperi tot din oras, mancare, apa, tot. La un bloc din vecini se mutase un domn de la noi, din Rosia, nevasta profesoara acolo, copilu` injiner la Cluj. Mai vorbeam cu el, ne aminteam amandoi. Omu` ala o murit "de inima rea". S-o stins de urat, fara o boala anume. El, vorba aia - om cu carte, care-o fost multi ani prin orase mari, si prin strainatate o fost... N-o rezistat. Va spun: n-am mai putut sta! Deloc, desi am vrut, desi, ziceam noi asa, c-o sa ne acomadam. Acolo esti ca un copac fara radacina, domnule. Daca mai ramaneam acolo o luna-doua, cre` ca azi eram si eu moarta. Si ca si cand pustiul n-ar fi fost de ajuns, cateodata, acolo, la Abrud, niste cetateni cam betivi veneau pe sub ferestrele noastre si urlau cat ii tineau puterile: "Tradatorilor, v-ati vandut comuna! Sa va fie rusine! Voi sunteti miliardarii din Rosia! Ati venit aicea cu banii vostri murdari, sa va cheltuiti miliardele! Vinitura sunteti aici! Sunteti vinitura!". Si tot asa, mereu. Ce puteai sa le ezplici? Ca nu suntem miliardari, ca nu mai avem de mult nici on ban, c-am fost pacaliti. Sa le zici cata durere avem noi in sufletu` nostru, ca ne pare rau?... Ce puteai sa le zici? Cand ii auzeam din strada, imi puneam mainile la urechi, sa nu mai aud nimica. Pe urma, cand m-am intors aicea, m-am bucurat tare. Ioi, tare mult m-am bucurat!... Da` sa vedeti: eram in statie la Gura Rosiei, tocma-n ziua aia vinisem, ne pregateam sa urcam spre casa. Si-acolo, in statia de autobuz, o aud pe-o rosianca, una Lenuta - o cunosteam bine - cum comenteaza-n spatele nostru: "Ia uite, s-o intors pupagarii!". Eu n-am stiut ce-i aceea, chiar am intrebat pe cineva atuncea: "Ce zace femeia aia? Ca cine s-o-ntors?". N-am inteles. Pe urma, i-am auzit si pe altii: "Pupagarilor! Miliardarilor! Acuma ati luat banii si viniti napoi? Tradatorilor!...". Pe de alta parte, goldistii: cand am samnat atuncea actu` cu dansii, ei ne-or promis ca putem sa demolam casa si s-o ducem unde vrem, sa luam orice din ea. Asa or zas: "daca vindeti, puteti sa recuperati tot absolutu`: caramizi, lemn, tot ce vreti". Acuma, cand or vazut ca ma mut inapoi si baiatu-si face casa noua si-are nevoie de materiale, deodata s-or razgandit. Or zis ca nu mai putem sa luam nimica. Ioi, Doamne, mare nacaz o dat aicea, pasta comuna noastra. Un greumant asa... ca un blastam. Un blastam mare! Atata lume care s-o descurajat, atatia oameni o fost care s-o certat, care s-o batut, care s-o despartit de familaie, care-o plecat in lumea larga, care-o murit, care s-o spanzurat, care-o plans... Da, un blastam! Doamne, inainte am trait cu totii ca-n Rai in comuna asta. Da` sa stiti, de-acuma, eu cred ca blastamu` asta, totusi, o-nceput a sa dezlega. Sa termina! Sa stinge vrajba dintre oameni. Simt! Simt ca se-ntampla treaba asta numa` acuma, in ultimu` an, de cand am vinit eu inapoi. Sa stiti c-or fost si multi rosieni care m-o-nteles, care nu m-o judecat. Tare multi or fost aia care mi-o deschis usa casei lor cu tata-ntalejerea si dragostea, care m-o primit inapoi ca pe oaia ratacita din Scriptura. Mi-o zis tot asa, ca si copiii mei: "Lasati, tanti Silvie, nu mai plangeti...". Eu am aicea tot prietenele ce le-aveam inainte, merg la ele, vorbim, ne ajutam. Aicea, la Brazi, in juru` nostru, cam nici on vecin n-o vandut. Or ramas pe locurile lor. Toti imi zic ca-n putina vreme satu` o sa fie la fel ca-nainte. Nu stiu cum sa zic... parca s-o-nsanatosat la minte oamenii. Am auzit ca acuma vin si altii inapoi, la fel ca mine. Vor sa-si cumpere case, sa-si ia pamant, sa se statorniceasca aicea, la Rosia Montana. Asa simt eu, ca de-acuma-nainte o sa fie bine. Da, o sa fie bine..."
***
Silvia Plic isi vede casa vanduta la cincizeci de pasi de fereastra. Poate asta e cea mai mare suferinta a ei. Sa-si vada casa cum moare, incet-incet... Balarii mult mai inalte decat un stat de om au cotropit ograda. Garduri nu mai sunt, nici scari, nici alei de piatra. Soprul e doar un schelet de barne putrede, gata sa se prabuseasca. Casa nu mai are geamuri, pe chenarele intunecoase ale ferestrelor au fost batute-n cuie folii de plastic. Doar usile albastre-s strasnic zavorate, cu lacate grosolane. Silvia n-are cheie. Ii e interzis strict sa intre. Incerc sa privesc inauntru, in veranda cea larga, apoi intr-o odaie de la parter: doar moloz, podele putrezite, pereti ce-ncep sa fie cuprinsi, de la pamant in sus, de-un mucegai azuriu. Si atat. In aceasta casa mare au trait pana acum doi ani Silvia, Terezia, Ovidiu Plic si tot neamul lor. O familie obisnuita, onesta si respectata. O familie din Rosia Montana. Femeia prinde cu amandoua bratele un colt al casei, de parca ar vrea sa traga intreaga cladire spre pieptul ei, s-o adune spre dansa si s-o imbratiseze. Saruta zidul apasat, cu zgomot, de sute de ori. I se umplu buzele de var rozaliu. Apoi, incepe cumva sa zboare. Pluteste prin ierburile mari, in jurul casei, ca-ntr-un vis. Parca ar deretica din mers. Indeparteaza in treacat, cu palmele, cateva balarii din fata usii de intrare. Verifica, pe rand, lacatele ruginite, ca si cum ar vrea sa se asigure ca sunt bine inchise toate, inainte de plecare. Si abia in cele din urma, cand coboram spre poarta care nu mai exista de mult, se intoarce si-si mai priveste inca o data casa, pe de-a-ntregul, de jos pana sus. Abia in aceasta clipa, femeia deschide gura larg, caznindu-se din greu sa traga aer in piept, sufocandu-se, si izbucneste intr-un plans dureros, fara nici o urma de lacrima: "Ce-am putut face, Dumnezaule Doamne? Ioi, ce-am putut sa fac? Cea mai mare greseala! Cea mai mare... Imi pare rau. Uh, un greumant, un blastam mare o fost aicea! N-am stiut... Am fost slaba si netrebnica... Imi pare rau, Doamne!...". Pe urma isi sterge ochii uscati, secatuiti, exact cu acelasi gest - exact acelasi! - ca si fiul sau. Cei cincizeci de pasi inapoi spre casuta-grajd ii face repetand cu voce tot mai stinsa, ca pentru ea, aceleasi si aceleasi cuvinte: "O sa fie bine. Da, o sa fie bine. Blastamu` asta o sa se termine. O sa fie bine...".
Fotografii de Victor Mercea