Aici, la noi, pe dealurile cam sterpe, se cultiva doar cartofi si cereale pentru animale (ovaz, secara, orz). Viata la munte este dura, de aceea maturizarea mea a fost mai rapida, chiar din anii copilariei. Gospodaria familiei s-a sprijinit pe umerii tuturor, de la cel mai mic pana la cel mai mare si mai puternic. Copil fiind, parintii mi-au zis Nelucu, si Nelucu am ramas, astfel ca in clasa intai, nu raspundeam la numele de familie, ci doar la cel de alint. La 12 ani, am ajuns de ma descurcam singur in gospodarie. Cunosteam rostul uneltelor, muncile la camp, in special cositul, dar si uneltele de dogarit. Duminica si in sarbatori, eram dus de bunici si parinti la Sfanta biserica, unde ascultam cu atata drag in suflet toata randuiala desfasurarii slujbei, incat traiam pe deplin fiecare moment, desprinzandu-ma de realitate. Traiam intr-o lume a ingerilor, care simteam ca imi da putere. Ma inalta. Asa m-am hotarat ca dupa terminarea liceului sa urmez o facultate de teologie, sa-I slujesc lui Dumnezeu, sa fiu pastor de suflete, desi in acele vremuri grele ale comunismului era foarte greu de realizat acest vis.
Invatam din greu acasa, la lumina lampii cu gaz sau a lumanarilor, satul nefiind electrificat. Duminica mergeam la biserica si cantam in strana, alaturi de batranii satului. Pregatit cu mintea si sufletul, am izbutit sa dau admitere la Facultatea de teologie si sa fiu admis. Doamne, cat de mare a fost aceasta bucurie a mea! Strigam cu voce tare: "Minunat este Dumnezeu, intru Sfintii Lui!". Dar bucuria avea sa mi se stinga in curand: taxele mari de la facultate, raportate la veniturile foarte mici sau chiar inexistente ale familiei, au facut sa nu-mi mai pot continua studiile teologice, dupa doi ani de facultate fiind nevoit sa abandonez.
Coplesit de tristete, am revenit in sat. Dar motii nu se lasa infranti. Dimineata lucram ca profesor suplinitor, dupa-amiaza eram taran in gospodarie, iar noaptea invatam. Ma hotarasem sa-mi mai incerc o data norocul. Ma trezeam pe la trei noaptea si citeam pana la sase dimineata, la lumina opaitului. Pe drumul spre scoala, repetam ce-am invatat in timpul noptii si asa, cei 7 kilometri de mers pe dealuri treceau mai usor...
In 1996 am terminat Facultatea de Geografie din Bucuresti si m-am intors in satul meu natal, ca profesor titular de geografie. Dar bucuria avea sa intarzie inca o data. Satul fiind imbatranit, am avut zile de disperare, cand vedeam in jurul meu numai saracie, suparare, fiindca tot la 2-3 zile, era cate o inmormantare, si ma intrebam ingrozit daca n-am gresit cand m-am reintors acasa dupa facultate. M-au salvat copiii, elevii de la minunata scoala din Patrutesti. Rolurile s-au schimbat in acele zile: eu am invatat de la ei ce inseamna sa fii visator. Am calatorit, alaturi de ei, in imaginatie. Nerabdarea lor de a afla lucruri noi m-a vindecat de dorul de a pleca. Calatorii pe care le mai fac si acum, de-a lungul si de-a latul pamantului, alaturi de ei. Visele mele s-au mai domolit si am inteles ca e important, oriunde ai fi, sa faci ceva bun pentru cei din jur, sa nu te rupi de lume si de oameni, chiar daca pana la primul vecin, ai de trecut un deal.
Daca ma uit pe geamul scolii, pe cel mai inalt deal, la orizont, vad casa mea, si daca sunt in fata casei, primul lucru pe care-l vad de acolo de sus, printre frunzele copacilor, e scoala care a devenit pentru mine o a doua casa. Ma gandesc tot mai des ca trebuie sa-i fac pe elevii mei sa priceapa ca lumea incepe pentru ei in acest sat si ca oricate vise, idealuri si sperante de viitor au, mai devreme sau mai tarziu se vor intoarce tot aici, invinsi sau invingatori. Incet-incet, prin harul acesta primit de la Dumnezeu, de a le insufla copiilor cate o bucatica din tainele lumii, consider ca am izbutit sa fiu pe deplin fericit, chiar si aici, in inima Muntilor Apuseni.
Prof. Cristea Ionel - sat Patrutesti nr. 623,
loc. Avram-Iancu, jud. Alba, cod 517065
Foto: Victor Mercea