Cititorilor nostri care apreciaza - dupa cum se vede din corespondenta primita la redactie - paginile cu genericul Spiritualitate, le recomand o carte pe sufletul lor. O carte cu o aura de credinta, bunatate si onestitate ce o izoleaza in peisajul editorial. Autorul ei, Ioan Pintea, e chiar ceea ce spune in subtitlu; preot-paroh in comuna Chintelnic din judetul Bistrita-Nasaud. Dar si scriitor: trei volume de poeme publicate dupa 1990, doua carti de eseuri pe teme literare si teologice si alte doua de convorbiri - una cu N. Steinhardt (Primejdia marturisirii) si alta cu parintele Staniloae (Bucuria intrebarii). Din nota bibliografica, dar si din insemnarile de jurnal, aflam ca Ioan Pintea e fiu de tarani din satul Runc (zona Nasaudului) si ca parintii lui, Anchidim si Floarea, i-au transmis credinta vie, asa cum se pastra in comunitatile rurale izolate - impregnata in "munci si zile". Liceul l-a facut la Beclean, orasel despre care are pagini memorabile, caci acolo a intalnit oameni hotaratori pentru destinul lui intelectual si nu numai (preoteasa lui, Violeta, care i-a daruit doi copii si care ii e alaturi la bine si la rau de 22 de ani, i-a fost colega de scoala). La Beclean l-a vazut prima oara si pe N. Steinhardt, cel care ii va deveni mentor si prieten adorat. Pe cand avea vreo 16 ani, adolescentul Ioan Pintea a fugit de la liceu la Manastirea Rohia, cu dorinta de a ramane printre calugari, dar, cum era minor, a fost adus dupa cateva luni indarat la Beclean, de inspectorul scolar si militie. Rohia a ramas insa un punct crucial al preotului de la Chintelnic, un reper al universului sau, si revine in paginile jurnalului cu aceeasi frecventa ca si numele lui N. Steinhard, cel care l-a ajutat sa-si implineasca dubla vocatie - teologica si literara. Dupa evenimentul editorial care a fost, in 1991, publicarea Jurnalului fericirii, Nicu Steinhardt - cu taria lui de caracter, cultura vasta, credinta ce nu excludea curiozitatea intelectuala si umorul, cu farmecul inteligentei nonconformiste - a fost mitizat postum, transformat in obiect de adoratie deliranta.
Ioan Pintea, care a fost apropiat in ultima parte a vietii de Parintele Nicolae de la Rohia si l-a iubit mult, nu contribuie la aceasta fetisizare, ci ni-l restituie asa cum era - un om exceptional, cu o faptura fizic firava, cu entuziasme si febrilitati culturale pe care le dorea impartasite, luptand cu sine insusi si cu uraciunile lumii din care se retrasese, dar pe care nu o putea ignora. Ucenicul calugarului-carturar ni-l pastreaza viu, in fragmente emotionante, pe omul providential pentru el, atat ca "pastor de suflete", cat si ca scriitor. Caci, in Micul jurnal, religia si literatura isi disputa spatiul. Daca insemnarile de lectura si "exercitiile de admiratie" pentru anumiti scriitori au uneori un ton cam naiv, mai patrunzatoare, nuantate si expresive sunt notatiile pe teme religioase (fara fanatisme), precum si cele in care isi evoca experiente de viata nemijlocite (intre care si una inedita pentru un preot: intre 1996 si 2000 Ioan Pintea a fost parlamentar). Frumoase pagini ii prilejuiesc enoriasii sai, oameni simpli, traind dupa ritmurile ancestrale ale muncilor agricole si de ale caror echilibru sufletesc, invatatura a binelui si curatenie morala preotul lor e mereu preocupat. Fiu de taran si optand pentru o viata printre tarani, blandul Ioan Pintea devine vehement doar in fata arogantei prostesti cu care sunt tratati "ai lui" de catre unii oraseni cu fumuri, care ii dispretuiesc pe truditorii pamantului. Fara sa idilizeze taranul, preotul-scriitor il considera "departe de kitsch si aproape de temei", ii intelege autenticitatea trairilor si randuielilor si atrage atentia: "Sa nu fim prosti si fuduli atunci cand vorbim despre taran; sa fim lucizi si, daca se poate, nostalgici dupa vremea lui, care se stinge din ce in ce mai mult, odata cu el".