Imprejurari norocoase au facut sa pot calatori prin Grecia - nu pe trasee turistice, cu ghizi rutinati ce-si mana in goana turma printre ruine, taverne cu program folcloric si bazaruri. Bucurandu-ma de ospitalitatea unor familii, am putut sa admir in voie mirifice peisaje, sa vad pe indelete muzee si unele dintre celebrele vestigii arheologice, dar am cunoscut si viata cotidiana. De aceea, subiectul acestor pagini nu va fi Grecia turistica, despre care s-a scris atata, ci mai ales grecii, asa cum i-am vazut la ei acasa.
Ceea ce am inteles repede, traind chiar si scurt timp printre ei, este ca, dincolo de calitatile si defectele lor strict personale, exista niste valori la care ei se raporteaza permanent si in functie de care isi oranduiesc viata. Intre acestea, cele mai pretuite mi s-au parut familia, munca profitabila, traditia crestina si petrecerea.
Maria din Salamina
Insula Salamina se afla la doar un sfert de ora de Pireu, de care o leaga curse regulate de vaporase si bacuri, astfel incat insularii care n-au gasit de lucru in portul militar fac naveta in capitala, revenind pe inserat la casele lor albe, cocotate pe tarmul in terase si inconjurate de mandarini, lamai, rodii, smochini si flori parfumate. Cu stradutele curate (fara trotuare, caci, desi distantele nu sunt mari, toata lumea se deplaseaza doar cu masini si motorete), pe care se insira vile atat de ingrijite, incat par toate nou-noute, cu mici pravalii, cafenele si taverne, cu vapoarele ancorate in golfuri - Salamina e o oaza de viata patriarhala. Confortul modern al locuintelor, supermarket-ul bine aprovizionat, antenele parabolice si automobilele japoneze si americane nu coplesesc impresia rural-paradiziaca a locului: o simplitate in trei culori - albul si albastrul deschis al constructiilor, inconjurate de verdele lucios al vegetatiei mediteraneene -, linistea cu ciripit de pasari si clopote ce isi raspund din turle, mirosul marii amestecat cu parfumul amarui al florilor de leandru. Si aici, ca in toata Grecia, exista o extraordinara grija a armonizarii in peisaj. Orice constructie (si se construieste mult, ceea ce demonstreaza nivelul de trai) trebuie sa respecte prin lege anumite norme estetice unitare, nimic nu distoneaza strident, desi casele nu seamana intre ele. Fatadele sunt varuite cel putin o data pe an, curtile si balcoanele sunt pline de flori, pana si tavernele din port au un aer salubru si civilizat. Mi s-a povestit ca a existat proiectul construirii unui pod intre Pireu si insula, dar locuitorii s-au opus cu indarjire sa faciliteze accesul tuturor scursorilor metropolei, caci pe insula lor nu exista hoti, drogati, scandaluri, nici depravare.
Poate fiindca turismul este, de atata timp, una dintre cele mai importante surse de venit, curatenia si ordinea le-au intrat grecilor in reflex (doar in Atena am vazut cartiere mizere din toate punctele de vedere, dar mi s-a spus ca sunt locuite in general de emigranti si declasati).
In Salamina am fost oaspetii preotului Anatasios Felemegkas. Figura sa austera, cu parul strans in coada sub potcap, anteriul pana la pamant, gesturile masurate si autoritatea de care se bucura pot intimida, insa cand il cunosti mai bine, descoperi ca autentica sa vocatie de slujitor al Bisericii nu il impiedica sa fie un om modern, care conduce masina ca un pilot de curse, caruia ii plac competitiile sportive si care priveste cu umor si intelegere benignele slabiciuni omenesti ale celor sase copii ai sai. In familia Felemegkas, ca si in celelalte familii pe care le-am cunoscut, tatal e o autoritate respectata cordial, dar personajul cu adevarat principal e mama. Sotia preotului, Maria, e prototipul mamei grecoaice, devotate pana la sacrificiu copiilor si caminului. Pe langa grijile gospodariei pentru numeroasa familie, Maria are si 100 de stupi, un mic atelier de lumanari, si lucreaza si in Pireu, la o florarie. Patru dintre baietii ei au deja slujbe si sunt logoditi, unul e inca student, iar pentru mezina, Caterina, care nu are decat 13 ani, e in constructie o vila langa casa parinteasca. Asa e obiceiul pe insula, ca fetele, cand ajung de maritat, sa aiba casa, iar baietii, salariul din care sa poata intretine o familie. Maria mi-a povestit cat de greu au dus-o in anii cand copiii erau mici, cat si-a dorit ca ei sa invete. Desi munceste atat de mult, Maria nu pare niciodata obosita. Cand se aduna tot clanul, dupa ce-si ospateaza fiii, rudele si prietenii, Maria danseaza cu o voie buna si o energie uimitoare. Am vazut-o, dupa o zi lunga de munca, dansand cu un pahar plin cu vin pe cap, fara sa verse o picatura, am vazut-o cantand si acompaniind cu batai din palme performantele coregrafice ale fiilor ei, am vazut-o spargand pe dalele terasei pahare si farfurii, cu o atat de autentica, molipsitoare bucurie, incat pana si sobrul ei sot cu sutana si potcap s-a prins in hora.
In familiile grecesti, legaturile intre parinti si copii, intre frati, intre rude sunt foarte stranse, comunica permanent, chiar daca sunt risipiti la mari distante, se sprijina unul pe altul in toate imprejurarile, si asta fara nici o constrangere, fara nici o ipocrizie. Legatura de sange e in mod firesc si una de iubire: fratii mai mari ii protejeaza si ii ajuta pe cei mai mici, baietii isi iau si surorile la distractii, bunicii de la tara sunt vizitati adesea, iar de sarbatori generatiile petrec impreuna si nici nu concep ca ar putea fi altfel. Partea frumoasa e ca relatiile de familie, desi atat de stranse, nu sunt sufocante, nu se impune nimanui nimic, si opiniile, optiunile sunt respectate. Tinerele familii nu locuiesc sub acelasi acoperis cu parintii, ci doar in apropiere, se respecta intimitatea si independenta, de aceea e atat de important ca, in momentul in care se casatoresc, sa aiba casa si un venit sigur. In Grecia, cel putin in provincie, alegerea partenerului de viata se face cu mare responsabilitate. Avand modelul mamelor lor, baietii stiu ce calitati trebuie sa aiba o sotie si nu dau curs primului impuls. Iar fetele, care au ajutat de mici in gospodarie si la cresterea fratilor, stiu care le sunt indatoririle, chiar daca au o diploma universitara. Sigur, nu e drept ca femeile muncesc cu mult mai mult si ca tot greul casei, de la administrarea banilor la educatia copiilor, le revine, dar in mediile din provincie pe care le-am frecventat n-am intalnit nici o urma de revolta feminista.
Nicos din Kalamata
E drept ca in Atena lucrurile stau putin altfel. Nicos Katsikaris ne-a povestit cum a venit in capitala descult in anii `50, manat de saracie, din satul lui de munte de langa Kalamata. A cunoscut-o pe Dina si impreuna au plecat in Africa de Sud, unde o ruda a lor injghebase o mica afacere. Au muncit amandoi din greu si cu banii castigati si-au facut propria firma la Atena. Acum au o fabrica de confectii cu magazin de prezentare, o casa confortabila, dar muncesc inca amandoi din zori si pana noaptea, fara concedii, caci din cele trei fiice ale lor, Dimitra e studenta la medicina, Iana la Ase, iar cea mica, Irini, termina liceul anul acesta si vrea sa se faca profesoara. Deoarece studiile nu sunt deloc ieftine, sotii Katsikaris, care isi adora fetele si vor ca ele sa aiba o viata mai usoara, nu-si ingaduie nici un moment de ragaz. Iar Dimitra, Iana si Irini, care de mici si-au ajutat parintii in fabrica si la magazin, o fac si acum, in orice moment liber, fiindca stiu ca e nevoie. Inteligent si avid de cultura, Nicos a citit mult si discuta cu fetele lui istorie, politica, probleme sociale, se consulta in chestiuni de afaceri si le incurajeaza sa fie cat mai independente, avand incredere in discernamantul lor. Probabil ca fetele Katsikaris - doctorita, economista si profesoara - nu vor mai fi exclusiv roabele familiei, desi afectiv aceasta va avea aceeasi importanta primordiala.
Ca familia e valoarea-reper pentru greci am putut constata si in casa lui Iorgos Piliunis, un prosper om de afaceri si politician atenian. Pe o strada din cartierul Nea Irachon sunt grupate, in case vecine, patru generatii. Primul s-a stabilit aici, in anii `30, bunicul, Papus, in casa in care sta si acum, la 87 de ani. Inca in putere, strabate saptamanal, cu masina lui, cei 40 de km pana la o proprietate pe care cultiva struguri si smochine, nu pierde un meci de fotbal la televizor si nu se poate plange de singuratate, de vreme ce vizavi de casa lui stau doua dintre fiice, iar de jur imprejur, nepoti si stranepoti, si tot felul de rude. Cand se intrunesc cu totii sunt cam o suta - imi spune Dimitri Piliunis, fiul lui Iorgos. Cu un respect real pentru ierarhia varstelor (doamna Piliunis, care are 56 de ani, nu indrazneste sa fumeze in fata lui Papus, ca sa nu mai vorbim de nepotii studenti), toti membrii clanului se ajuta si se consulta, isi croiesc drum unul altuia, sunt preocupati de sanatatea unui var, de reusita la examene a unui nepot, de creditul unui cumnat...
Ceea ce m-a impresionat este ca grecii nu se sfiesc sa-si declare, sa-si manifeste sentimentele afectuoase in familie. Se imbratiseaza, se pupa, isi spun vorbe tandre cu o abundenta de diminutive cum numai limba greaca poate avea, dar manifestarile acestea dragastoase nu sunt niciodata nici jenante, nici sufocante, au o caldura fireasca si sunt primite cu placere si umor.
Musaka si buzuki
In Grecia, n-am observat conflicte acute intre generatii si m-am gandit ca poate asta se datoreaza si faptului ca petrec impreuna. Adica, de la batran la copil, toti concep in acelasi fel petrecerea: se mananca mult si bine - musacale, frigarui, pescarie, legume usturoiate, baclavale -, se bea moderat, in special vin, dar mai ales se canta si se danseaza. Numai muzica si dansuri grecesti. Grecului de orice varsta alta muzica decat a tarii sale nu-i spune nimic. De cand se nasc si pana la sfarsit, ei nu asculta, nu canta si nu danseaza decat pe muzica lor, populara si usoara, de care nu se satura niciodata.
Am vazut barbati si femei in varsta, cu aparenta greoaie (caci, mancand mult, procentul de grasi e mare, dar nu par sa aiba obsesia europeana a siluetei), care, de la primele acorduri de buzuki, isi lepadau ca prin minune anii si kilogramele in plus, capatand o agilitate, o gratie si o rezistenta la efort pe care doar expresia lor transfigurata le poate explica. Am vazut copii mici, nu topaind in ritm cum fac indeobste copiii, ci respectand fara gres succesiunea complicata de pasi si figuri, de parca ar fi avut-o inscrisa in codul genetic. N-am auzit pe nimeni sa spuna ca nu stie sau nu vrea sa dantuiasca.
La radio si la televizor, in autobuze, magazine, holuri de hotel, in toate tavernele, la discoteci, nu se aud decat inflexiunile orientale si ritmurile muzicii grecesti, iar oamenii stiu cu totii, pe dinafara, cuvintele a sute de cantece, pe care le fredoneaza alaturi de cantareti (extraordinar de populari in toate mediile).
Nu stiu cat tine de nationalism acest fenomen, fiindca altminteri grecul mediu are notiuni destul de vagi despre faimoasa mitologie si istorie antica a poporului sau, ca sa nu mai vorbesc de literatura (in majoritatea caselor in care am intrat biblioteca fie nu exista, fie era redusa la un raft cu doar cateva volume frumos legate, evident decorative, in schimb, din nici una nu lipseau aparatura muzicala si sumedenie de casete si Cd-uri). Poporul unei mari culturi, inconjurat la tot pasul de vestigiile acesteia, o ignora cu voiosie sau o foloseste doar ca afacere turistica. Cel putin asa mi s-a parut. Dar de simpatici, sunt foarte. Comunicativi si sociabili, ei au mai multe feluri de localuri unde se intalnesc si petrec. In primul rand, exista asa-numitele cafeneiu, un soi de cafenele-cluburi doar pentru barbati (femeile nu intra acolo), unde isi trec timpul, la o cafea sau un paharel, jucand table si carti, sporovaind sau pur si simplu invartind mataniile. Apoi sunt cofetariile, unde se intalnesc baieti si fete, si unde atmosfera e animata, ca peste tot unde sunt liceeni. Tavernele, restaurante la care se merge cu familia, in special pentru a manca feluri mai deosebite, se insira una langa alta, fiecare cu specialitatea si atractia ei, si seara mai ales sunt toate pline, iar in ocazii speciale, dupa ce s-a mancat bine acasa sau la taverna, toata petrecerea se muta la buzukia, localuri pentru dans, cu solisti si instrumentisti, deschise toata noaptea. La buzukia se fac cu adevarat parangheliile, marile chefuri, in toiul carora se danseaza pe mese, se sparg pahare si se arunca petale de flori in cantareti si dansatori. Chiar in timpul celei mai dezlantuite petreceri, veselia e bine temperata, tatal danseaza alaturi de fii si soacra langa nora, acele splendide si dificile dansuri de grup, nu de perechi. Insotiti de bataile ritmice din palme ale asistentei, in sirul de dansatori se poate prinde oricine si, privindu-i cum se sincronizeaza, cum isi armonizeaza miscarile, esti condamnat la acea bucurie comuna, care trece ca un flux prin mainile inlantuite. Cunoscuti si necunoscuti canta si danseaza impreuna, plini de bune sentimente unii fata de altii. La buzukia n-am vazut betivi, scandaluri, indecente. Scopul venirii acolo fiind dansul, nici nu se bea excesiv. Singurul exces e de generozitate, daca-i chef, chef sa fie, fiecare vrea sa fie el cel care face cinste, care ofera femeilor flori si pahare de spart, care dedica fiecarui membru al grupului cantecul preferat (nu pot sa o uit pe Maria Felemegkas, cu ochii in lacrimi, dansand alaturi de fiul ei, Vasilis, cantecul pe care acesta i-l dedicase si in care era vorba despre iubirea unui fiu pentru mama lui).
Agape pe malul marii
Cred ca nu-i poti intelege cat de cat pe greci daca nu-i vezi petrecand. Si oricat de greu ar munci, oricat de osteniti ar fi, nu scapa nici un prilej sa o faca, de parca asta le-ar da noi puteri.
Intr-o zi in care strabatusem insula de la un capat la altul, ne-am oprit, la amiaza, la una dintre tavernele insirate in port, pustii cu toate la acea ora de siesta. Doar la masutele din fata unei cafenele, niste mosuleti somnolau invartind intre degete boabele mataniilor, iar pe chei, cativa pescari isi faceau de lucru alene, insirand la uscat caracatite. Fuseseram adusi anume la acea taverna nu doar pentru specialitatile ei culinare din fructe de mare, ci si fiindca patronul era un cunoscut cantaret local. Cand am intrat, salonul era gol, lemnul lacuit al meselor lucea stins in umbra, in spatele barului dormita un batran corpolent, iar o bunica stergea alene pahare, insirandu-le tacut pe tavi. Insotitorul nostru l-a chemat pe patron, care a aparut cu un aer nauc, evident trezit din somn, ne-a preparat specialitatile locului - calamari, caracatita, crabi -, apoi s-a asezat cu noi la masa, dornic de taclale. In scurt timp, vorbind despre Romania, pe care o vizitase, ne-am imprietenit si nu s-a lasat mult rugat sa-si aduca buzuki si sa ne cante. Inca de la primele acorduri, insotitorul nostru i s-a alaturat, apoi o alta voce, a grasului de la bar, li s-a adaugat, cea subtire, a bunicii cu pahare, n-a intarziat sa-i urmeze - toti stiau fara gres versurile melodiei nostalgice. Pescarii care trebaluiau pe faleza s-au apropiat si ei, intrand in corul ad-hoc, au venit si batranii cu matanii de la cafenea, treziti din somnolenta, si in curand taverna s-a umplut de oameni care treceau cu usurinta de la un cantec la altul, condusi de buzuki. Scena de film muzical, la care se adaugau lumina stralucitoare a cheiului cu vapoare albe si albastrul Mediteranei, sub seninul de carte postala, avea ceva ireal, starnea o emotie care anihila spiritul critic si ne-am trezit, aproape fara voie, cantand si noi refrenele melodioase in care revenea des cuvantul agape - iubire.