Astazi, cand pasii ei nu se mai aud, cand nu mai are cine sa ma strige, amintirile ma prind in plasa lor de paianjen... Mama s-a nascut la Turda, in Ardeal, si a crescut cu bunica ei si cu niste matusi. La 14 ani, in vara anului 1922, a plecat in America, sa-si cunoasca parintii si fratii mai mici, emigrati impreuna cu multe alte familii de ardeleni in cautarea norocului. A strabatut singura Europa, a trecut peste Atlantic la bordul vaporului "Leviatan", odata cu Regina Maria, printul Nicolae si principesa Ileana. Dupa o luna de zile, a ajuns la Indianapolis. Ultimul tren pana la destinatie l-a pierdut, a luat urmatorul tren, dar asta a insemnat o intarziere de cateva ore, fata de aceea la care era asteptata. Gara s-a golit de calatori, nu au ramas decat doi domni care masurau peronul, in jos si in sus. S-a dus sa-si ia bagajele de la mesagerie, dar nu se putea intelege cu functionarul. Suparata, a bombanit ceva pe romaneste. Din fericire, unul din cei doi domni a auzit-o. Asa si-a cunoscut tatal. Cand au ajuns acasa era noapte, odaile erau luminate si in prag a intampinat-o mama, inconjurata de 9 copii. Dar dupa doi ani, i-a venit dor de locurile natale, de rudele ramase acasa, si s-a intors. Desi biletul a fost pentru dus-intors, n-a mai plecat din tara. Bunicul i-a scris suparat: "In orice padure exista uscaciuni, dar nu credeam ca tu, cea mai mare dintre copii, vei fi uscaciunea". S-a casatorit cu tata, care era oltean, si l-a urmat la Targu-Jiu. Nu a mai fost in Ardeal decat la batranete. Au retinut-o grijile casei, razboiul, inmormantarile a patru copii. Dorul de locurile copilariei a macinat-o tot timpul. Desi a trait 73 de ani in locul de adoptie, nu s-a aclimatizat niciodata in totalitate. A fost o adepta exigenta a lucrului bine facut, energica, demna, dar si cocheta. Dar toate acestea aveau o radacina: credinta. Nu a dat inapoi nici cand era gata sa fie judecata si executata de Curtea Martiala, pentru nesupunere si riposta, in vremea ocupatiei ruse din timpul razboiului. Nasterea celui de-al doilea copil a fost cu probleme, s-a utilizat forcepsul. A ramas suferinda, nu putea sa stea in sezut si avea dureri. Copilul il alapta culcata pe o parte. Dupa trei saptamani de la nastere, situatia era aceeasi, baietelul era bolnav si plangea incontinuu. Se plimba cu el prin casa, disperata. La un moment dat, in coltul camerei i-a aparut Sfanta Fecioara cu rozariul in mana. De spaima, s-a asezat pe pat, iar copilul a tacut ca prin farmec. Dupa ce si-a revenit, a realizat ca putea sa se aseze, nu mai avea nimic.
Toata viata, mama s-a rugat, dimineata, seara, peste zi, cand avea timp. Rozariul nu i-a lipsit. La batranete, cand vederea i-a slabit mult si abia mai distingea lucrurile stiute, se ruga cu cartea de rugaciuni in fata. O stia pe de rost. A citit mult in timpul vietii. Cand nu a mai vazut, aveam program de lectura, cel putin doua ore pe zi. Ii citeam in special din "Cartile sfintilor", dar lunea si martea erau zile rezervate "Formulei As". Abia astepta sa-i citesc din ea. Ii placeau in special rubricile "Spiritualitate", "Din lumea necuvantatoarelor", "Medicina naturii", "Enigme", despre Rosia Montana, povestile cu regi si regine erau o parte din lumea ei. Era obsedata de viata de dincolo. De multe ori, in serile lungi, de vara, abordam subiectul acesta spinos. Era nedumerita de ce prietenele ei mai in varsta, pe care le rugase, inainte de a muri, sa-i trimita vesti din lumea de dincolo, nu se tinusera de cuvant, sa-i spuna cum este pe acolo. Pe buze mi-a stat aceeasi rugaminte si mie, dar nu puteam s-o rostesc. A trait 95 de ani, a fost bolnava patru luni. Desi de ore bune era in agonie, ultimele cuvinte au fost: "Roaga-te, Rodica, roaga-te!". A trecut la Dumnezeu, in ziua Sfanta a Nasterii Sf. Ioan Botezatorul - de Sanziene. Florile pe care le-a iubit si ingrijit toata viata au luat-o cu ele. In urma ei, totul a incremenit, asa cum a lasat. Ceasul cu baterii din perete s-a stins usor, ca sufletul unui om. Dupa un an, exact in ziua si ora cand a trecut la cele vesnice, m-am dus in camera ei, am aprins o lumanare si am inceput sa ma rog pentru ea. La un moment dat, in linistea aceea, am auzit clar si puternic tic-tac-ul ceasului. Mergea fara baterii. I-am chemat si pe ai mei sa vada minunea. Atunci am stiut ca mi-a dat un semn, la rugamintea mea nerostita. Au mai fost si alte semne: soapte, miresme, adieri. Simt ca e tot timpul cu noi si ne vegheaza intruna. Cu ea alaturi, nu mi-e frica de moarte.
Rodica Modrogan - Targu-Jiu
Un glas ceresc
Intamplarea ce urmeaza dateaza din anul 1990. Eu si familia mea nu aveam locuinta. E usor de imaginat cata disperare era in inima mea, cand ma vedeam, in luna februarie, fara un acoperis deasupra capului, si cu un copil de numai doi ani, umbland din gazda in gazda. La serviciul unde lucram, toate demersurile erau facute, lista de prioritati, ancheta sociala etc., deci conditiile erau indeplinite. Dar timpul trecea si speranta noastra inlemnise. Dupa o perioada de alergatura, sotul meu a renuntat sa mai lupte. Am preluat eu ofensiva, haotic, insistand pe la autoritati, timp de trei luni, fara nici o speranta, nici in Dumnezeu, desi ma rugasem la El in alte dati si ma ajutase. Oare de ce abandonasem credinta? De ce nu ma mai rugam ca inainte? Intr-o zi, pe cand eram la serviciu, deznadejdea m-a cuprins asa de tare, incat am facut o criza de plans si, ca sa nu fiu vazuta, am iesit si m-am refugiat in fabrica, printre utilajele cele mai zgomotoase, unde praful curgea, efectiv, ca o ploaie. Nu voiam sa intalnesc pe nimeni. Eram doar eu si disperarea mea. Era insa si Dumnezeu acolo, in praf, cu mine, desi eu nu stiam.
Am inceput sa plang, cu strigate si rugaminti. "Doamne, da-mi si mie o casa, fie-ti mila de copilul meu cel micut." Atat spuneam, atat strigam, repetand cuvintele ca un pickup stricat. Simteam ca sufletul mi se rupe, ca ma sfasie durerea. Strigam printre hohote de plans, de parca Dumnezeu ar fi fost surd. Deodata, toata aceasta durere imensa parca mi s-a sters total de pe suflet, iar in crestetul capului, am auzit un glas bland: "Nu mai plange, o sa ai casa". Surprinsa si emotionata, am privit in sus si am spus: "De unde, Doamne, caci nimeni nu mi-a dat nici o speranta?". Apoi, in clipa urmatoare, am revenit: "Iarta-ma, Doamne, stiu ca la Tine totul e cu putinta". Dupa aproximativ trei saptamani, aveam in mana repartitia unui apartament cu trei camere (desi cerusem si aveam dreptul doar la doua). Deci, Dumnezeu mi-a vorbit asa cum i-a vorbit lui Moise. Vocea Sa suna spatial, vibrand in aerul din jurul meu, dar si in crestetul capului meu. Avea glasul bland, mangaietor, plin de iubire. De atunci, ma tot gandesc la cuvintele biblice: "Nimic nu da Dumnezeu celui ce nu crede". Si-a calcat Dumnezeu cuvantul pentru mine. Eu nu credeam, dar El s-a indurat de plansul meu. Ma ajutase pana atunci de-atatea ori, fara ca eu sa pricep. A trebuit sa-mi vorbeasca, pentru a intelege de unde imi venea ajutorul.
E tarziu, e noapte, si afara, in gradinile cartierului meu, o orchestra uriasa de greieri canta sub bagheta aceluiasi iscusit dirijor. In curand voi pune capul pe perna, asteptand intalnirea cea mare. Voi vorbi iarasi cu Dumnezeu. Ii voi multumi pentru ziua pe care mi-a ocrotit-o, pentru lucrurile pe care m-a ajutat sa le implinesc, pentru bucuria pe care am regasit-o de cand m-am intors cu fata la El. Acum stiu sigur: Dumnezeu e in toate si toate sunt in Dumnezeu!
Cati Mizileanu - Galati
Luminita
Urcam treptele pana in varful dealului, in fiecare duminica, la ora 9.30. In jurul nostru sunt morminte si pomi, flori si liniste. In varful dealului, biserica alba, tacuta, ne asteapta. Uneori abia urc, dar gandul la bucuria pe care stiu ca o voi trai acolo, la raspunsurile pe care le voi primi fara sa rostesc intrebari, la usurarea sufletului, toate acestea imi dau puteri si stiu ca la coborare voi pluti.
Alaturi de mine, de mana e "Luminita", baietelul meu cel mic, de sase ani, cu trup bolnav, dar puternic in credinta. De fapt, inca nu stiu precis daca eu il duc, sau el ma duce pe mine. Cand e sanatos, rade si zburda pe trepte, dar cand e bolnav, urca greu, gafaind, se opreste, suiera, tuseste, dar nu se lasa. Sunt nopti intregi cand tusea il chinuie si-l tine treaz in capul oaselor pana in zori, dar cu toate astea, nu reusesc sa-l retin la sfarsit de saptamana acasa. Ma indupleca mereu cu increderea lui ca se face sanatos, daca mergem, duminica de duminica, la biserica.
Si cand parintele zice: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati", il privesc cum paseste spre altar, sa-si primeasca Sfanta Impartasanie, cu sfiala, dar cu atata dorinta si incredere. La intoarcere, ochii ii stralucesc de bucurie ca a izbuit sa primeasca anafura, ca a meritat-o, fiindca a fost cuminte, si pentru ca o seara inainte a postit neclintit, nici macar cu paine sau apa.
Ma uit la el cum sta pe scaunel, cu genunchii stransi, tinandu-si servetul cu bucatele de prescura, ca nu cumva sa-i cada vreo firimitura pana termina de mancat. Ii vad ochii cum numara beculete, lumanari si chipuri de sfinti. Stiu ca e atent la predica, dupa intrebarile pe care le pune pe drum spre casa.
Si cand, la plecare, parintele zice: "Iara si iara, plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam", il aud pe Luminita cum sopteste: "Doamne, Iti multumesc ca m-ai invrednicit in sfanta zi de astazi a ma impartasi cu preacuratele Tale Taine, spre folosul trupului si sufletului meu, al parintilor mei, al fratilor mei, al bunicilor, naselor si tusei mele, si ma invredniceste si de acum incolo si ne da noua sanatate, putere si buna intelegere intre noi, si ne fereste de ispite, accidente si boala. Doamne, Te iubesc, Te rog iubeste-ma si Tu pe mine. Amin".
Nu sunt vrednica de atata bucurie. Regret ca n-am stiut sa-i apropii de Dumnezeu si pe ceilalti copii ai mei, cei trei frati mai mari ai lui Luminita. Dar multumesc cerului ca traiesc acum aceasta iluminare, comuniunea prin rugaciune, pe care i-o datorez mezinului meu.
Niculina Ille - Suceava