In costumul sau alb de bumbac indian, asortat perfect cu pantofi de o culoare la fel de imaculata, Johnny Raducanu isi face intrarea ca un maharajah, pe o terasa bucuresteana, ferita de vipiile caniculare. Masa fara glucide si cafeaua fara cofeina care i-au fost servite nu semnifica neaparat faptul ca acestui mare artist i s-a stins cumva bucuria de a gusta viata si placerile ei. Dimpotriva! "Ritualul cafelei" fiind implinit, Johnny Raducanu ne permite "accesul" la arhiva sa cu amintiri pretioase, pe care ni le impartaseste cu savoarea sa unica. Amintiri despre vacantele verilor de demult...
Vaporul cu zbaturi
- Fiecare purtam in suflet amintirea, parfumul si gustul de nectar al vacantelor de vara din copilarie. Ce va mai amintiti de pe atunci?
- Vacanta, pentru mine, copil fiind, avea intelesul de "eliberare in Rai". Voie la joaca, nelimitat! Era dreptul de a face aproape tot ce voiam, cu "invoire": tocmai pentru ca era vacanta! Cu conditia sa vin acasa inainte sa se insereze, si sa vin intreg... Puteam sa stau sa casc gura prin port, printre hamali, cat voiam, fara sa fiu certat ca nu-mi facusem lectiile (nu-mi placea deloc scoala!). Si, mai ales, nu trebuia sa ma duc la Gica frizerul sa ma tunda, decat la sfarsitul vacantei, cand avea sa inceapa scoala. Ce mai! Vacanta era nemaipomenita! Ma tenta teribil si o asteptam cu o extraordinara efervescenta.
Ca sa fuga de caldurile cele mari din miezul verii, protipendada Brailei, deci si parintii mei, impreuna cu alte familii prietene, mergeau in fiecare vara la bai, la Ismail, pe atunci o cocheta statiune de la Marea Neagra. Eram si eu luat, dupa ce mi se facea "instructajul" de cuviinta, in stradania parintilor de a ma convinge sa renunt, macar pentru doua saptamani, la nazdravaniile mele de Huckleberry Finn si Tom Sawyer la un loc. Suportam "regimul", pentru ca erau doua lucruri pe care le asteptam innebunit de placere si de bucurie. Unul: drumul pana la Ismail, facut pe Dunare, cu un vapor cu zbaturi de lemn, absolut uluitor. Si al doilea: faptul ca aveam sa ma edific asupra diferentelor dintre sexe (pe care abia le descoperisem), tragand cu ochiul, printre uluci, la doamnele dezbracate, facand dus. Iar acest din urma motiv nu-l destainuiam nimanui, ci il tineam pentru mine, cu o bucurie ascunsa, ce-mi dadea, numai cand ma gandeam, fiori. Un alt fel de fiori decat cei pe care-i aveam cand fugeam de-acasa sa ma intalnesc cu gasca mea de baieti, al carei sef eram (mi se spunea "Caimacamul"), ca sa mergem la scaldat in Dunare, la pescuit, ori ca sa organizez o bataie cu alte bande de pusti, pentru suprematie in cartier.
Asadar, spalat si cochet imbracat, in pantaloni scurti, cu bretele si camasuta pepita, cu parul frumos pieptanat, impartit in doua de o carare pe mijloc, ca domnul Goe, urcam cu "arme si bagaje" pe vaporasul cu zbaturi, impreuna cu fratii mei mai mari, cu parintii si prietenii lor. Era grozav, leganandu-se asa, elegant pe luciul apei. Semana cu un animal mare, batran, preistoric. De cum se punea in miscare, ii ceream voie mamei sa stau mai aproape de roata cu zbaturi, separata printr-o plasa de restul puntii. Cu ceva teama, dar mai multa emotie si o bucurie netarmurita, urmaream zbaturile care intrau navalnic in apa si ieseau, aruncand stropi mari si stralucitori, in nuante de curcubeu, si chiar pesti, care se rasuceau in aer ca niste acrobati inainte de a cadea plescaind, inapoi, in Dunare. Priveam fascinat miscarea aceasta si, mai ales, imi placea muzica zbaturilor de lemn: tuc-tuc, tuc-tuc, tuc-tuc. Detestam in sinea mea lumea adunata pe partea cealalta a puntii, care sporovaia galagioasa despre tot felul de nimicuri, amuzandu-se de lucruri care mie mi se pareau stupide, si ma bucuram ca pe "partea mea" erau doar cateva persoane, la care ma uitam lung: purtau palarii de pai de orez, pareau mai retinuti, cu aparenta de intelectuali rasati. Pe atunci, nu exista notiunea de "oameni de cultura", ci cuvantul "boier", care insemna nu numai stirpea aristocrata, ci si "om cu carte, cu maniere si cu gusturi fine". I-am "acceptat", simtind ca sunt si eu la fel, superior "celorlalti". Carevasazica, ma socoteam si eu "boier". Scurt! La sapte ani, aveam constiinta ca sunt altfel decat ceilalti. Dintr-o data, uitam toate poznele pe care le pusesem la cale pana atunci, luam un aer demn si atoatestiutor, privind cu ingaduinta asupra "restului lumii". In sinea mea, stiam ca, daca voi fi prins facand vreo nazdravanie in toata aceasta perioada petrecuta la Ismail, voi fi trimis acasa cu caruta, pe langa mal, cu unul din servitori. Stiam asta de la un tovaras de joaca, ce facuse mari pozne pe-acolo, si asa se intorsese in Braila, prin arsita, pe un drum plin de praf, intr-o caruta cu un cal ce abia mergea, poc-poc, la pas. Pentru mine, asta ar fi insemnat o cumplita decadere din drepturi, umilinta de a nu mai vedea spectacolul zbaturilor, cu "tot tacamul" acestui voiaj.
Ismail era un targusor curat si cochet (fara sa aiba eleganta Brailei, care era un oras cosmopolit), dar cu pravalii si restaurante unde gaseai tot ce-ti poftea inima. Cu mici hoteluri, pensiuni si case frumoase, unde-ti puteai inchiria odai racoroase pe perioada sejurului, la preturi rezonabile, cu strazi pietruite si chiar cu un bulevard central, pe care lumea se plimba seara, la ceasul promenadei, doamnele etalandu-si toaletele elegante si bijuteriile, lasand in urma unde, naucitoare pentru mine, de parfum frantuzesc. La Ismail, imi placea la nebunie sa mananc "piroska" - o gogoasa crocanta, umpluta cu carne tocata de vitel si legume calite. Si borsul rece, de legume si sfecla, servit cu paine prajita, dintr-un cazan imens, tinut la gheata... Pescaria nu mai spun ce delicatese iti oferea. Ce mai, era un rasfat pentru mine la capitolul mancare. Dar partea "delicioasa" abia acum urma.
Pe atunci, vorbesc de anii 30, nu exista notiunea de strand. Femei dezbracate si barbati goi? Aaa, no, no, no!... Barbatii purtau un fel de izmene in dungi, albe cu negru, si un maieu mulat, la fel, incins la mijloc cu o centura. Doamnele purtau un fel de corset fara maneci, cu pantaloni bufanti, pana la genunchi, cu dantelute si fundite. Cu aceste costume intrau in apa, si apoi mergeau sa se schimbe de ele, ude, intr-o "cabina" de stuf, improvizata, care nu de putine ori cadea, descoperindu-l pe cel care se schimba, gol, vederii tuturor. In tipete si chiuituri, barbatii se duceau si puneau iarasi in picioare cosmelia, privind rusinosi in laturi. Femeile se ungeau cu namol si apoi faceau dus intr-un separeu amenajat special, inconjurat de panouri inalte. Un cazan urias statea pe o schela de lemn, si sub el, prin niste ochiuri cu sita, curgea apa peste femeile goale, care se imbaiau chicotind. Goale! Marea mea placere era sa ma urc intr-un copac inalt, cu o coroana bogata, din curtea pensiunii unde stateam noi, si sa le privesc de acolo. Ma uimeau corpurile lor, liniile feminine, curbele dulci ale trupurilor lor, pe care le priveam de atunci cu un ochi de artist precoce, caci eram prea mic ca sa am ganduri obscene. Fiorul era, deci, pur artistic, simteam in suflet o placere unica, la indemana mea si nu la indemana oricaruia. Intr-o zi, cred ca am stat patru sau cinci ore in copacul acela, intr-o stare de surescitare nebuna, avand senzatia ca sunt un vultur care planeaza deasupra pradei, pana m-a descoperit, intr-un tarziu, Victor, fratele meu mai mare, care avea sarcina sa stea cu ochii pe mine ca sa nu fac vreo prostie. N-am fost trimis cu caruta acasa, dar n-am mai fost luat la Ismail niciodata. Iar nudul femeii imi place si astazi. A ramas pentru mine cel mai atractiv spectacol.
- Sa mutam ceasornicul timpului la vacantele studentiei si ale adolescentei, cand ati inceput sa descoperiti bucuria libertatii, alaturi de colegi si de prieteni.
- Cand eram tanar, imi luam cativa prieteni, ne duceam la gara si ceream niste bilete. "Pana unde?", ne intreba casiera. "Nu stim. Cat mai departe de Bucuresti!", raspundeam. Mergeam asa in Ardeal, in Bucovina, in Banat. Am fost o data cu vaporul pe Dunare pana la Viena. M-au impresionat teribil Cazanele, la intrarea Dunarii in tara: minuni ale naturii! Am vizitat si insula Ada-Kaleh, distrusa cand s-a facut Centrala Electrica de la Portile de Fier. Am vazut turcoaicele zvelte, cu picioarele bronzate infasurate in voaluri stravezii de matase, dansand, in ritmuri de dairele, in cafenelele turcesti de pe vestita insula. Imi plac drumurile lungi, facute nu cu avionul, in mare viteza, ci cu masina, cu trenul, cu vaporul sau chiar cu caruta, ca ai timp sa meditezi, sa admiri peisajul, si chiar sa te opresti acolo unde-ti place, unde-ti inchipui ca te-ai putea simti bine.
Cu caruta la Costinesti
- Care a fost cea mai frumoasa vacanta pusa la cale in felul acesta?
- Una petrecuta acum multi ani de zile, in 1956, impreuna cu bunul meu prieten, regretatul actor Constantin Rautki. El era student in ultimul an la Actorie, eu la Conservator. Cu banii adunati de pe vreo doua filme si de pe spectacolele pe care le jucase o stagiune intreaga (pentru ca era foarte bun, juca deja din studentie la "Nottara", la National si "Bulandra"), ucraineanul acesta nastrusnic a cumparat un cal si o caruta. Calul era o frumusete si se numea Murgu. A venit la mine, mi l-a aratat si mi-a zis asa: "Tiganet, pregateste-te, ca maine plecam impreuna la mare!". Ce mare pregateala? Am luat si eu banii pe care-i stransesem din concerte (Rautki isi tinea restul de bani intr-o batista, innodati), iar in bagaj, ca si el, am pus o camasa in plus fata de cea pe care o purtam. Si sus, in caruta! A fost cea mai frumoasa excursie din viata mea! Rautki nu i-a dat voie calului sa mearga la trap nici macar un ceas, iar de galop, nici vorba. Numai la pas: poc-poc-poc-poc faceau potcoavele lui Murgu la drum! De la Bucuresti la Costinesti (un sat amarat pe atunci, in care descinsesera tovarasii de la Utm - Uniunea Tineretului Muncitoresc, cu pretentia de a organiza acolo tabere pentru tineri), am facut unsprezece zile! O placere, ce mai! Cand ploua, ne adaposteam sub o streasina, de dormit dormeam in caruta sau in sopronul vreunui taran milostiv, de mancare cumparam de la pravaliile de pe drum. Murgu manca ca un imparat, si "pour la bonne bouche" ii dadeam zahar cubic si morcovi. Iar el era fericit si sforaia usor de placere. Rautki ("rusu", cum ii spuneam eu, desi asta il enerva teribil, pentru ca el era ucrainean!) isi facea procese de constiinta ca nu i-a dat prin cap sa ia si o perie, ca sa-l tesale pe Murgu. Pe el si caruta le-a lasat cadou de nunta unui taran care a avut grija de ele pe timpul sejurului nostru in Costinesti, si al carui fiu se pregatea de-nsuratoare. Taranul i-a pupat mainile lui Rautki si i-a multumit in genunchi, cu tot neamul lui, ca l-a imbogatit, iar Murgu ne-a privit cu o tristete fara de margini si cu o jale de nedescris, cand l-am lasat acolo si am plecat la Bucuresti. Cu trenul. Am plans si noi dupa Murgu si ne-am injurat reciproc. Eu i-am spus: "Rusule, esti un criminal, astia o sa-l puna la munca!". "Tiganet, crede-ma, o sa-i fie mai bine aici, decat cu mine, la Bucuresti. Unde sa-l tin, cu mine in pat, la camin?!" Il pomeneam mereu pe Murgu, multi ani dupa aceea, cand ne intalneam si povesteam tuturor de aventura noastra cu caruta la mare.
Paradisul pierdut:
2 Mai si Vama Veche
- La vremea tineretilor dvs., locurile boemei bucurestene si clujene pe timp de vara erau la 2 Mai si Vama Veche. Le-ati frecventat?
- La inceputul anilor `50, de Mangalia treceai numai cu permis de la Politia de Frontiera si de la Ministerul de Interne din Bucuresti, pentru a ajunge in ultimele doua localitati de la granita cu Bulgaria: doua sate cu cateva case risipite, de pescari lipoveni care, atunci cand nu erau pe mare, cu barcile, erau mai mult beti, si ei, si femeile lor. Asa ca, daca muncitorii fruntasi si studentii proveniti din clasa proletara mergeau la Costinesti, tinerii actori, pictori, scriitori au descoperit 2 Mai si, mai apoi, Vama Veche. Ne luam, cu ceva relatii, aceste permise din Bucuresti si mergeam la 2 Mai. Actorul Radu Beligan, poeta Nina Cassian, sculptorul Vlad Ciobanu si alti reprezentanti ai elitei artistice bucurestene veneau deja de mai multi ani, cand eu am ajuns prima oara la 2 Mai. Pescarii au inteles repede ca, daca-si transforma casele, isi mai fac o odaita - doua in plus, le tin curate, pun la geam o bucata de tifon ca sa nu intre mustele si tantarii si improvizeaza un dus si o privata in fundul curtii, pot castiga binisor pe timpul verii. Le-am invatat pe femeile lipovenilor sa gateasca dupa cum ne placea noua, dupa retetele noastre, iar la carciuma din centrul satului se faceau fripturi si mici, si se servea un vin rosu, foarte bun, din zona: "Corabioara", la 12 lei sticla, pe care-l tineam la rece, in fantana. Eram peste masura de multumiti, iar taranii asemenea, pentru ca ii rasplateam cu darnicie pentru fiecare efort pe care-l faceau ca noi sa ne simtim bine acolo. Incet-incet, 2 Mai a devenit un fel de Riviera, s-a instituit o "eticheta" de "curte", neimpusa de nimeni, doar de spiritul intelectual al lumii bune, venite de la Bucuresti. Nu era mitocanie, nu se zbiera, taranii lasasera bautura si invatasera sa zambeasca si sa fie discreti. Aveau si de ce sa fie asa, pentru ca stiau ca asta era sursa lor de prosperitate, sirul camarutelor de inchiriat se prelungea, de la an la an, pana in fundul curtii, iar maximum de prosperitate pentru ei era sa fumeze Kent de la vaporeni si sa-si cumpere tot de la ei, pentru a pune pe perete in camera din fata, carpeta cu "Rapirea din Serai". Cand in 2 Mai incepuse putin "inghesuiala", am trecut alaturi, la Vama Veche, chemat de fratii Papia, jazzmani, ca si mine. Acolo se instalasera deja intelectualii clujeni, care au avut foarte multa grija ca natura sa ramana neatinsa. Ce loc pierdut de lume era acolo, ce oaza de o frumusete uluitoare, ce paradis! Plaja si marea erau salbatice si absolut senzationale! Am vazut multe plaje la viata mea, dar ca aceea de la Vama Veche, la sfarsitul anilor `50, nici una mai frumoasa. Erau munti de nisip atat de fin si de alb, ca parea pulbere de argint. Sub coasta abrupta a tarmului, la vreo 20 de metri de mal, la ora cinci dupa amiaza fix, venea un card mare de delfini sa inoate si sa faca acrobatii. Ne aruncam si noi in mare si inotam cu ei. Eu aveam labe, le cumparasem de la Varsovia, erau o inventie foarte noua, si cu ele in picioare, faceam mai putin efort sa inot si mergeam pana departe, in larg. Era minunat sa inoti inconjurat de 50 de delfini, care scoteau fluieraturi scurte, de placere! O sa-mi amintesc toata viata! Ne integram, firesc, in spectacolul naturii, cu mare grija ca sederea noastra acolo sa nu stirbeasca ceva din maretia sa. Acum, nu mai exista plaja aceea superba, pentru ca in anii `60 si `70, cand tovarasii de la partid din judetul Constanta au inceput sa-si faca case, au incarcat in camioane tot nisipul acela de argint si l-au turnat in fundatii. Au distrus toata plaja, au sapat cu excavatoarele, pana au ajuns la noroi. Tin minte ca am facut un protest in epoca, eu si alti intelectuali, ca sa salvam Vama Veche. Costinestiul a ajuns, in anii `80 ai "Epocii de Aur", un loc al studentilor comunisti exaltati, am fost acolo la un festival de jazz, iar enormitatea aceea de hotel, construit pe plaja, mi-a displacut total. M-am gandit cum era Costinestiul cand eu m-am dus acolo cu Rautki, cu caruta si cu Murgul lui, mi-au dat lacrimile si am disparut din Costinesti pentru totdeauna! Au distrus si au vandalizat si comunistii, si cei de dupa Revolutie, niste locuri superbe ale Litoralului nostru, pe care americanii, daca le-ar fi avut, le-ar fi tinut sub o cupola de sticla, ca sa le conserve si sa le protejeze. De aceea, si natura riposteaza: uitati-va, nici anotimpurile nu mai sunt aceleasi ca inainte. Noi aveam patru anotimpuri care functionau perfect. Generatia de astazi nu are nici cea mai mica notiune de educatie ecologica, de respect pentru natura. Nici pentru istorie. Avem un talent incredibil de a le distruge pe amandoua. Pentru generatia mea, acestea veneau de la sine, din frica de Dumnezeu.
"Vacanta e in noi"
- Am inteles cat de atasat ati ramas fata de locurile dvs. de suflet din Romania. Dar ce locuri v-au impresionat mai mult dintre cele vazute in calatoriile dvs. prin strainatate?
- Niste prieteni de la Stockholm, din Suedia, m-au dus cu o mica barca cu motor silentios, aproape de fiordurile norvegiene. Sunt un spectacol cu adevarat maret al naturii. Gheturile albastrii sclipesc in enorme cristale slefuite de apa si lumina si-ti dau un sentiment de pace si de liniste sufleteasca desavarsita. Simti ca te afli in mijlocul unei creatii cu adevarat dumnezeiesti. Si mai e ceva: simti ca ai o raspundere mare fata de aceasta creatie - s-o iubesti si s-o ocrotesti!
- Daca ar fi sa plecati acum in vacanta, care ar fi primul lucru pe care l-ati pune in bagaj?
- Actele de identitate. Atat! Nu carti, nu discuri. Nu vreau sa ascult nici macar radio sau sa privesc televizorul. Vacanta trebuie lasata libera! Sa faci totul spontan, fara program! Asa am facut eu, si asa i-am invatat si pe altii! Nu mi-am programat niciodata vacantele. Mi s-a parut intotdeauna o prostie ca sa-mi faca altcineva programul in vacanta. E chiar negarea conceptului de vacanta. Mie imi place si acum sentimentul vacantei. Cred ca fiecare are dreptul la el. Dupa ce-ti termini treaba, lucrul, obligatia, ramane timp si pentru a avea grija de tine, pentru a-ti lua o mica vacanta. Asta nu inseamna ca e musai sa pleci intr-o destinatie exotica, cu un traseu organizat de o agentie de turism sau de un alt sistem, pentru a te simti in vacanta.
- De multe ori, plecam in concediu fara a reusi sa ne scuturam de problemele zilnice. Cum sa facem ca sa ne putem bucura, totusi, de vacanta?
- Vacanta, asa cum o vedem prezentata in reclame cu plaje si cocotieri, furnizate de agentiile de turism, devine pentru omul simplu si fara bani un vis de neatins, o iluzie. Dar e falsa ideea, pentru ca oamenii ar trebui sa devina ei insisi propria lor agentie de turism. Vacanta, spiritul ei, e in noi, trebuie doar sa avem dorinta de a fi liberi (pe care, de regula, o ai din instinct, doar daca n-ai facut o obsesie din a munci), de a te elibera de toate constrangerile rutinei zilnice. De exemplu, pentru mine, o vacanta grozava este sa ma trezesc duminica dimineata si sa ma urc intr-un autobuz, cand nu e foarte incarcat cu lume, sa merg pana in marginea Bucurestiului, si apoi sa merg pe jos cat ma tin picioarele. E incredibil ce lume poti sa descoperi: liziere de padure, gradini, ogoare, animale la pascut, sate sau mici catune in care respira normalitatea, spiritul muncii si al ordinii gospodaresti. Sau sa merg in parc, sa stau pe banca si sa privesc la spectacolul lumii: o mama care-si da copilul in leagan, o frunza ruginie care se desprinde de pe creanga valsand pana la pamant, la cateva vrabiute care se lupta pentru o firimitura, la doi tineri care se imbratiseaza. Daca ai putina fantezie, reusesti sa vezi partea frumoasa a acestui spectacol, si chiar sa te bucuri observandu-l. "Minciunelele" acestea au si ele darul de a ne face viata mai placuta.
- V-am gasit aplecat asupra unei partituri uriase. Ce compuneti acum, cand Bucurestiul fierbe in clocote de caldura?
- Lucrez la cateva piese pentru o orchestra mai mare, big-band, si trebuie sa scriu partiturile fiecarui instrument in parte. E o munca de Sisif si, pe masura ce imbatranesc, sunt si mai exigent cu compozitiile mele, dar imi place, muzica e pasiunea mea cea mai mare dintre toate! Am inceput o serie de concerte de muzica si poezie, cu mine la pian si cu actorul Ion Caramitru recitand din lirica unor mari poeti romani (Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stanescu), pe care le-am prezentat deja la Cluj, Timisoara, Sibiu, si vom continua si in alte orase de provincie (mie mi se pare ca in provincie, clasa intelectuala se aduna mai usor ca in Bucuresti, si e mai receptiva). Am fost de curand la Paris, unde mi s-a editat un nou album, din pacate nu pot spune ca-l voi lansa si in Romania, pentru ca aici, cineva ca mine trebuie sa-si plateasca singur cheltuielile de productie. E ridicol! Probabil ca, de la toamna, voi continua seria, deja foarte lunga, a concertelor mele saptamanale, de la clubul bucurestean de jazz "Laptaria lui Enache".
- Va multumim, maestre Johnny Raducanu, pentru aceste lectii de vacanta si de dragoste fata de natura si va dorim sa va bucurati si de vara aceasta cu aceeasi putere si daruire cu care obisnuiti sa faceti orice lucru!