Ascuns intre dealurile ce despart Sibiul de Sighisoara, legat de lume doar printr-un drumeag solitar, Iacobeni este cel mai frumos sat sasesc pe care l-am vazut vreodata. Ma opresc in piateta din centru, unde trag vara autocarele pline cu sasi veniti in vacanta. Miroase a balega si a iarba proaspata. Pe strada principala, casele sunt frumos aliniate, cu obloane colorate si acoperisuri de tigla rosie. Chiar in fata e un tapsan strabatut de un parau. Sub un tei urias, cineva parca a pus anume doi cai. Pasc linistiti. Stau si ascult. Cateva gaste gagaie fericite pe marginea apei, caii sforaie multumiti. E un fosnet general, ce se confunda cateodata cu susurul paraiasului. Privesc atent satul care ma inconjoara si din toate zgomotele astea incep sa disting ceva. O voce. Un glas care striga de undeva de departe, din urma cu zeci de ani. Glasul vechiului sat sasesc. Ar vrea sa transforme albul decolorat al caselor in galbenul de-altadata, stacojiul in rosu, sa cante din nou fanfara pe ulitele prafoase, sa vada iarasi costumele sasesti din matase si catifea, defiland duminica dimineata catre biserica. Zeci de copii tigani ma inconjoara si, cu mana intinsa spre mine, striga: "Bobo! Bobo!". Bomboane. Harmalaia lor e poarta prin care intru in tacerea fara de glas a vechiului sat sasesc, Jakobsdorf.
Case, gradini si nostalgie
Pe o sforicica innodata, Maria are cheile a trei case. O cauta pe cea potrivita si descuie. In spatele portii e o cladire mare, de culoare verzuie, una dintre cele doua pe care le are in grija: "Cand se intorc in sat, gasesc totul pregatit. Florile is inflorite ca in rai! Ii cosit, greblat, curatenia facuta. Cand vin, plang, cand pleaca, plang". Ma conduce sa imi arate gradina pe care o pregateste tot anul "ca sa aiba ei tot ce le trebuie".
Multi sasi se intorc vara in Iacobeni, sa isi faca vacantele in satul copilariei. Vin familii intregi, bunici, copii, nepoti, chiar si prietenii lor. Maria este tiganca, si ca alte cateva femei din sat, e platita sa ingrijeasca de casa pana la vacanta. Saptamanal intra si sterge praful, da cu matura, spala. Cateodata primeste din Germania scrisori cu sarcini: sa zugraveasca, sa vopseasca, sa repare cu muncitori din sat. Si ea rezolva constiincioasa toate treburile, umbland de colo-colo, cu scrisoarea in mana. "Rosii pun aici, ardei aici, castravetii sa se intinda pe gard, numa` sa ii culeaga cand or veni". Maria imi arata mandra gradina aranjata nemteste, cum nu vezi la nici un tigan din sat. Si nu doar randurile de zarzavat au ceva sasesc in aranjamentul lor perfect paralel, insasi Maria pare schimbata de misiunea ei. Pe fata arsa de soare apare un zambet discret, retinut, vorbeste doar cat trebuie, chipul ii e corect incadrat de un batic legat sub barbie. Practic, ea pregateste casa tot anul, pentru cele doua luni de vacanta ale nemtilor. O tine in viata. Iar pentru asta, toata familia ei primeste cadouri si, in plus, ceea ce ramane neconsumat din gradina. Cunoaste familiile de sasi de cand era o fetiscana. De fapt, a copilarit cu ei, le stie intreaga poveste, a apucat si vremurile bune ale Iacobeniului, pe cand se numea Jakobsdorf, si plecarea sasilor, doar cu o valijoara. "Ma pretuiesc mult. Intr-un an, ne-au adus si televizor color, is oameni tare de treaba. Au o fata in Sibiu, care mai vine o data la luna. Ei plang cand pleaca si zic: "No, ca noi suntem musafiri si tu ramai aici, noi numa` trecem". Nu vor sa vanda casa, desi nu mai vin sa stea aici definitiv. O tin pentru batrani, ca ei duc doru` si le face bine sa vina s-o vada", spune femeia in timp ce imi face un tur al ograzii cu iarba scurta, proaspat cosita. Curtea e adanca. Pana in capat, unde este sura de lemn, te conduc tufe de bujori si regina noptii, craite si crini. Totusi, o sfarseala pluteste peste toate, cand vezi grajdurile si surile goale. Parca si sunetele se sparg cu un zgomot trist de peretii de lemn. Mi-i imaginez pe batranii intorsi din Germania, plimbandu-se la fel ca mine, pe aleea de langa casa, atingand usor lucrurile, ca si cum ar vrea sa se convinga ca sant acolo, dar cu teama ca ar putea sa se surpe sub atingerea lor, grea de amintiri si emotii. O mana tremuranda, atingand incet pragurile tocite ale grajdurilor, peretii mai decolorati de la an la an, parul umbros din marginea gradinii... Cine ar putea sa le inteleaga ochii inrositi si vocea tremurata, spunand pe nemteste: "Liebes Heim", "dulce casa..."? Poate doar tiganii care i-au vazut plecand si alaturi de care au trait. Si-apoi, cu siguranta ca nostalgia lor umple locul de amintiri si lucruri pe care eu nu le vad. Nimeni nu le poate vedea. Doar ei, sasii care au locuit, s-au casatorit si au avut copii aici.
La sfarsitul vizitei, Maria incuie usa casei cu grija. Ma asez pe bancuta de langa poarta si satul defileaza prin fata mea. Acelasi Iacobeni ca acum douazeci de ani, doar un pic mai... terfelogit. Ca o haina purtata prea mult, fara ca cineva sa o curete. Roasa pe la maneci. Dupa plecarea masiva a sasilor in anii 90, tiganii au ocupat, incetul cu incetul, casele. Initial, ele au fost donate statului, apoi au fost luate in chirie de tiganii care, dinspre margine, din case darapanate, au migrat catre centru, in odaile inalte, sasesti.
Tiganii din casa sasilor
Chiar si Maria locuieste intr-o astfel de casa, impreuna cu cei zece membri ai familiei - copii, nepoti si stranepoti. Spre deosebire de casele sasilor, pe care le are in grija, casa si curtea ei nu sunt la fel de "nemteste" ordonate. Sotul ei, Iosca, ma invita sa beau o cafea. O prepara nora lui. Stam intr-o bucatarioara in care mirosul de prajeala si aburul fierturilor umple spatiul mic dintre plita cu doua ochiuri, masa cu musama colorata si bancuta de lemn. Casa lor a fost data statului de o familie de sasi, in schimbul acordului de a-i lasa sa plece la rudele din Germania. "Casa asta... da` nici nu mai stiu cand am luat-o. Nu aveam copiii insurati. Sa fie vreo 20 de ani de atunci. Sasii plecasera inainte. Cand am venit noi, curtea era plina de buruieni. Ne-am strans toti si am curatat. Casa... o reparam an de an, ca-i veche. E de prin 1934. Ii cu grinzi din astea groase de lemn, ca am zis sa le acoperim, ca se vede cam urat. Is frumoase casile astea vechi, ca is mari si inalte, da` is greu de intretinut. Noi aici suntem 10 persoane intr-o casa. Are pivnita mare, o mai cazut, ca is pavate cu caramida si, cand ploua mult, mai intra apa". Din camera de alaturi se aude scancet de copil. Barbatii casei, in afara de Iosca, sunt plecati "la oras" sa isi gaseasca de lucru. La Agnita sau la Sibiu, in constructii sau orice altceva ar putea aduce cativa bani in plus, pentru numeroasa familie.
Desi casele sunt destul de bine intretinute si aspectul sasesc al satului s-a pastrat, ceva nu mai este ca inainte. Iosca mai trage o data din chistocul lui si privind spre curtea mare, cu iarba netaiata, spune ca pentru el: "Iti era rusine sa iesi asa, oricum, pe vremea cand erau sasii aici. Pai cum sunt eu imbracat acum, cred ca mai bine veneam acasa ferit, prin gradinile oamenilor, decat sa merg pe strada, nicidecum sa merg in centru. Asa era atunci. Iti era rusine si oamenii erau mai cumsecade. Acu`, daca au plecat nemtii nostri, s-au pierdut obiceiurile astea bune. Si ce se mai distrau! Faceau baluri mari la camin. Se imbracau frumos, cu costumele alea pline de flori si de panglici, si dansau numa` valsuri, de ti-era mai mare dragu` de ei. Si nu faceau numa` pentru ei, faceau pentru toata lumea, mai dansam si noi cateodata. Nu faceau comparatii. Cum a trecut primavara asta de repede, asa au trecut vremurile de-atunci".
Doamna Hilda
Ma asteapta in pragul casei, inconjurata de flori. E maruntica si firava. Ma intampina cu o privire albastra, directa si senina. Ochelarii cu rame argintii ii dau un aer intelept, ce se potriveste cu parul ei alb-alb. Are 83 de ani. Hilda Fielk. E una dintre cei trei sasi care mai traiesc acum in Iacobeni. Da, trei sasi au mai ramas din satul sasesc de altadata. Ma conduce in casa cu pasi mici, urcand incetisor scarile de la intrare. Un moment dispare in camera alaturata. Prin usa intredeschisa, o vad cum isi aranjeaza coafura in oglinda, cu un pieptene portocaliu. Apoi se intoarce, aliniaza mai bine paharele pe masa. Se aseaza pe pat si abia dupa ce isi mai aranjeaza o data pliurile rochiei albastre, incepe sa imi vorbeasca. Pare infasurata in amintiri. Ca intr-un cocon sta in amintirile vremurilor de demult. Inteleg ca povestea ei este de fapt a tuturor sasilor de aici. O istorie. "Prima oara cand s-a golit satul asta de sasi a fost asa... intr-o zi. Numa` ce-au anuntat sa mergem la primarie cu un bagaj, strictul necesar. Au spus sa luam mancare si haine. Or pierdut nemtii razboiu` si noi am fost trimisi la munca. In 15 ianuarie ne-au dus. In carute, pana la Agnita. Si noaptea pe la doi, ne-au pus in trenul ala mic, pentru Sighisoara. De-acolo a fost un tren mai mare. Erau soldati peste tot. La Sighisoara, ne-au bagat in vagoane de vite, la gramada, in mizerie. Trei saptamani am mers cu trenul ala, fara sa ne dam jos, fara sa stim unde ne duce. Mancare, ce am avut cu noi, ei doar o data ne-au dat un fel de supa. Si cand am ajuns, ne-au bagat in niste baraci, fara paturi, fara nimic. Dormeam pe jos, cum apucam. Era frig. Era o gaura in zid, si un batran a zis, hai sa facem foc, sa ne incalzim. Si arunca o mana de carbuni acolo si stateam asa, unii langa altii, la gaura aia din zid, sa ne mai incalzim. Dupa aia, ne-a impartit la lucru. Unii la mina, altii la lemne, la fierastrau. Un an si jumatate am muncit acolo. Eram la lemne. Ne trezeau noaptea sa descarcam vagoanele cu lemne venite din Urali. Si noi le descarcam, desi erau busteni de 5-6 metri lungime. Nici nu apucam sa terminam, ajungeam acasa si ne luau iar la taiat de lemn, la program. Primeam doua felii de paine pe zi. Am avut grija una de alta, eu cu surorile mele. Altfel am fi murit. Eram pline de paduchi, camerele pline de plosnite, ca nici nu puteai dormi."
Trei ani si jumatate din viata satului si a sasilor au ramas in Siberia. Trei ani si jumate de frig si boli, de munca silnica, de mizerie. Nu stiau daca parintii mai traiesc si daca ii vor revedea vreodata. Lumea fusese redusa la spatiul inconjurat cu sarma ghimpata al lagarului, viata devenise o simpla lupta de supravietuire in care trebuia sa mai rezisti o ora, o zi. De acolo s-au intors Hilda si cele doua surori in Iacobeni. Satul era neschimbat. Cativa tigani ocupasera din case, dar le eliberau pe masura ce sasii se intorceau. Revenite in satul lor, pe ulitele cunoscute si in curtea copilariei, cele trei surori si-au jurat ca nu vor mai parasi vreodata Iacobeniul. Au fost si au muncit la Agnita sau la Sighisoara, dar satul nu l-au mai parasit. Anii 80-90 au adus un nou exod al sasilor. Masiv si de buna voie. Unii au plecat pentru ca aveau rude in Germania. Dupa revolutie, s-a zvonit ca vor veni vremuri si mai grele si sasii ramasi, fiecare cu doua valijoare, asteptau in centru autobuzul pentru Sighisoara. Apoi au fost cei care si-au zis ca nu are rost sa ramana singuri in sat, in timp ce toti pleaca. In doi ani, satul a ramas pustiu. Tacerea s-a asezat peste Iacobeni, de la un capat la altul. Orga nu s-a mai auzit in biserica veche de patru sute de ani. Si nici fanfara. Costumele de catifea si sorturile cu flori nu au mai aparut incolonate spre casa unde tineri insuratei serveau invitatilor "lichiu", traditionalul aluat uns cu smantana. Fundele palariilor nu au mai fluturat, obloanele au ramas inchise. Sora Hildei a cantat 30 de ani la orga bisericii. Si odata cu ea, corul sasilor, fiecare cu o carticica rosie in mana. Brusc, nu a mai avut pentru cine sa cante. A ramas neatins si pianul la care invatase trei ani. Totul parea ca a inghetat in Iacobeni.
Insa viata a mers mai departe si a adus, mai intai ca un murmur, apoi tot mai intens, un nou sunet: dinspre islazuri, dinspre mahalale, veneau tiganii. Veneau catre centru cu familiile lor numeroase si galagioase, catre casele ramase pustii. "S-au mutat in casele parasite si le ingrijesc destul de bine. Si pamant au primit si il muncesc atat cat au bani si cat au invatat de la sasi", spune Hilda. "Eu ma inteleg bine cu ei. Muncesc, copiii lor invata germana, si de cand avem preot la biserica, vin la slujba cu sutele."
Hilda imi arata cateva fotografii din tinerete. Apoi, cateva cusaturi facute atunci. Tace. In linistea camerei se-aude pendula de langa fereastra. E veche, are peste o suta de ani. Parca se-aude din ce in ce mai tare, mai amenintator. "Singuratatea? Nu ma plictisesc. Mai vine cate cineva, da` rar. Mai vin tigani de-astia prapaditi sa ceara cate ceva. Si-apoi, la Sibiu se-aude ca se intorc sasii. Poate s-or intoarce si aici. Nu tinerii, ca ei sunt obisnuiti de-acum in Germania, poate batranii", spune Hilda si ma conduce fara graba spre poarta. "Stiti ce e greu?", imi spune la despartire. "Ca nu mai saluta nimeni pe strada nemteste si nu ma intreaba ce fac."
La sfat, pe ulita mare
Il cheama Petru. Tocmai se intoarce de pe costisa, unde isi paste ziua cele trei vacute. A luat mirosul vacilor lui. Are un deget bandajat: "De la coasa... He, m-am accidentat si eu la locul de munca", spune si isi aseaza mai bine patura pe umeri. Are o fata ca o semiluna, arsa de soare, si o privire greu de prins pe sub borurile mari ale palariei de paie. Petru e de mult in Iacobeni. Aici s-a nascut, pe vremea cand sasii umpleau satul. "Sa stiti ca au fost oameni seriosi, care si-or vazut de treaba. Aici o fost comuna saseasca, da` au fost si romani, si tigani. Acu`, nu ca am ocupat noi satu`, cum se mai zice, da` sasii is plecati in Germania. Noi ne ingrijim de casele celor plecati. Sa nu cada, sa nu se strice. Unele le-or vandut la stat. Da` vin sasii si plang aici, ca de cand ii lumea si pamantu`, asa ramane, unde ai copilarit, asta nu ai cum sa uiti. Eu am 60 de ani aici. Ma ocup cu agricultura si pamantu`, da` merge greu, ca domnii nu prea se uita la tarani", spune Petru si se sprijina mandru in ghioaga lui de ciurdar batran. In jurul nostru se strang tiganii de pe ulita. Il asculta si dau cu totii aprobator din cap. Toti ar munci orice, toti au familii mari, cu cate 10-12 copii. Muncesc pamantul atat cat pot si cat au invatat de la sasi. Insa nu mai este nimeni sa ii organizeze si sa ii invete cum sa se descurce cu timpurile ce vin. "Produsu` cine sa-l cumpere? Si cand il ia, da putin. Cartofi, porumb, sfecla. Pamant... e destul, da` nu avem cu ce-l lucra. Ramane pustiu pamantu`, ca nu-s bani de motorina. Pai, cand erau sasii era bine. La pamant ii trebe munca. La pamant nu e ca stai si faci din creion. Ii munca multa si trebuie forta si taranu` ii prost platit. Am vorbit si io la banca, sa iau bani, da cine se baga la asa ceva, ca nu ai de unde sa dai inapoi?" Asa cum se intampla de obicei, in discutiile despre starea proasta a satului e evocata "epoca de glorie" a Iacobeniului, cand pe ulite se vorbea germana: "Aoleo, da` ce era cand erau sasii! Pfii! Natie asa civilizata mai rar. Aveau ei o randuiala a lor. Aveau haine anume, de pe timpuri, si le puneau si mergeau la biserica. Au fost oameni foarte civilizati si foarte organizati. Am invatat de la ei mult, ca impreuna munceam atunci. Si acum, cand vin, nu-s ca altii, sa ne dea deoparte. Vin si vorbesc cu noi si ne intelegem bine. Si-atunci ne intelegeam bine. Pacat c-or plecat, ca doar nu i-o manat nime`. Asa o vrut Dumnezeu, sa ii cheme in alte parti, unde o avut treaba cu ei. Da` sa stiti de la mine, ca pe vremea cand se chema Jakobsdorf, satul asta avea alta viata. Numa` ce auzeai orga si cantecele lor, si erai mai aproape de cer. Era o pace, asa, peste sat si lucrurile aveau o randuiala. Frumoase vremi, multumesc lu` bunu` Dumnezeu ca am apucat si eu sa le vad, sa am la ce visa pe tapsan si ce povesti nepotilor", mai spune Petru, si ceilalti tigani incep sa isi aminteasca si ei de prietenii sasi si de duminicile cu fanfara, nu ca acum, cand "canta doar casetofoanele".
De micul nostru "sfat satesc" se apropie o femeie. Isi cauta "nevesticu". Ghebenei Ana vine de la magazinul din colt cu o punga in care e cina familiei: o mana de orez si doua cepe. Sotul ei e pe marginea drumului, acolo unde a stat de dimineata, impreuna cu alti cativa tigani. Aici e locul unde masini de la oras vin sa ia oameni la munca, cu ziua. In fiecare dimineata, oamenii se aseaza pe tapsan si isi incearca norocul. Sotul Anei nu a gasit de lucru nici azi. "Pai, mai vine cate o masina de la patroni sa caute oameni sa ii ia la munca. Se-nghesuie lumea si striga: "Pa mine, pa mine!". Da astia aleg zece oameni si pleaca. Vin de la Agnita sau de la ferma. Ii greu de tot. Uite, ala e omu` meu si asta e copila mea. No, du-te si traieste cu 600 de mii de lei la luna! Atat avem. Si cate nu ne trebuie... si descurca-te, sa platesti curentu` si cate altele. Sa merem in strainatate? Nu te baga in seama nime`. Nu vreau sa zic cu pacat, ca ce-o venit acuma ii bun venit, da` pe vremea lu` Ceausescu nu stiam ce e aia sa ma duc sa cer imprumut la vecina. Era de munca, si eu si sotul in serviciu", spune femeia. E totusi vesela. Face haz de necaz. Ceea ce inseamna ca nu mai e nimic altceva de facut.
Iacobeni, vechiul sat sasesc, se cufunda incet in lumina galbuie a apusului. Iarba pare poleita cu aur si casele, cu fatadele lor un pic scorojite de ani, par mai vii. Mica adunare de tigani se uita la mine in tacere, asteptand parca sa le dau o solutie miraculoasa care sa ii scoata din saracie sau macar sa le aduca inapoi sasii.
"Eeeei... ofteaza Ana, suntem necajiti si amarati, ca numa` Dumnezeu ne crede. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si o bucatura de azi pe maine! Asteptam ajutor, poate ceva s-o intampla. Cu ani in urma, pe timpu` asta, oamenii stateau si beau bere cu sasii, ca era traiu` tihnit, acu`, uite, stau pe marginea drumului si beau bere, sa le treaca amaru`." Ana pleaca incet, cu punga de orez intr-o mana. Dispare in curtea adanca a unei case sasesti, cu obloane pictate in verde si in portocaliu. Si cu banca la poarta. Cine stie, poate ca intr-o zi...
Fotografii de Catalin Manole si Horia Turcanu (2)