[sapou]Nimic, in lumea mare a spectacolului muzical, nu se poate compara, ca intensitate, emotie si desfasurare de forte, cu un concert Rolling Stones. Pe 14 iulie, la Viena, 45.000 de oameni, intre care si cativa zeci de romani, i-au ovationat pe marii rockeri intr-o seara de neuitat. Intre ei, si colegul nostru Iulian Ignat, selectionat printre cei
14 fotoreporteri europeni carora li s-a permis sa fotografieze concertul.[/sapou]Viena in fierbere
Eram deja in tren, spre Viena cand, dupa sase luni de insistente, asteptari si framantari, am primit din Anglia raspunsul. Da, am permisiunea sa fotografiez concertul Stones! Si iata-ma acum, cu o ora inaintea inceperii show-ului, in grupul de 14 fotografi acreditati, pierdut in mijlocul multimii cat se poate de pestrite de la portile stadionului "Ernst Happel". Doua asiatice imbracate dupa ultima moda chicotesc cu pungile cu cumparaturi - tricouri, insigne, sepci - cu marca Stones in brate si se indreapta spre cele mai scumpe locuri de pe stadion. In spatele lor, tinandu-se de mana, un el si o ea arata parca trasi la indigo: pantaloni si palarie de piele, tricou fara maneci, din care se vede, pe bratul drept, un tatuaj care reprezinta o limba scoasa. Tricouri cu mascota trupei sunt purtate atat de tinerii cu cercei in buza si tinte in spranceana, care au venit din alte orase sau tari (unii din ei au dormit prin parcuri), cat si de cei ce si-au lasat costumul si cravata acasa si au venit la concert cu sotia si copiii. Un cuplu tanar a venit tinand la piept un pui de om ciufulit, care nu implinise un an inca si care dormea dus, fara sa-i pese de zarva din jur. Din limuzine lungi, albe, coboara Vip-uri locale care dau interviuri echipelor de televiziune ce roiesc in jurul stadionului. Venirea Stones-ilor nu inseamna doar un concert, ci un eveniment si o fierbere pentru intregul oras.
Am ajuns, impreuna cu ceilalti fotografi, la una din intrarile din spatele scenei si ascultam cuminti ultimele indicatii date de o americanca haioasa foc, reprezentanta casei de discuri a trupei. "Sa nu faceti fotografii cu blitz-ul ca ametesc artistii si cad de pe scena! Cand Mick iti va intoarce funduletul lui apetisant si va merge sa bea apa la tobe, opriti-va din fotografiat." Restrictii peste restrictii, insa si o veste buna. S-ar putea sa primim permisiunea sa fotografiem si pe parcursul celei de-a treia piese, nu doar primele doua, cum fusese initial anuntat. Dupa care vom fi scosi cu aparatele de pe stadion. "Nu face aia, nu poza acolo, aia nu-i voie, aia nu-i voie, parca am fi fotografi de razboi", imi sopteste un croat cu parul si mustata albe, privind ironic printr-o pereche de ochelari minusculi, asezati pe varful nasului. "Este pentru a opta oara cand ii fotografiez pe Rolling Stones in concert, insa acum e cu totul altceva. Prima oara i-am vazut in 1978 in Franta si puteai fotografia cat voiai, de unde voiai. Acum, nu-ti mai permiti sa fi creativ, sa gandesti, conteaza cat de rapid esti si ce aparate ai. Chiar si asa, e o experienta de neuitat."
Delir pe stadion
Dupa marele succes obtinut de Rolling Stones anul trecut in Statele Unite, America de Sud (la Rio de Janeiro s-au strans pe plaja peste un milion si jumatate de oameni!), Noua Zeelanda si Japonia, turneul de promovare a discului A Bigger Bang era asteptat in aceasta vara si pe stadioanele europene.
Stirea care anunta ca veteranul chitarist Keith Richards a cazut dintr-un cocotier undeva prin insulele Fiji a starnit la inceput zambete. Daca un star rock, trecut bine de 60 de ani, cu o avere estimata la peste (mult peste) 100 de milioane de lire sterline, se mai urca in copaci, inseamna ca omul traieste, pulseaza, nu-si traieste viata in limuzine si castele. Insa gluma s-a ingrosat. Keith a fost operat, turneul s-a amanat, Ron Wood, celalalt chitarist, a intrat intr-o clinica de dezalcoolizare. Alarma maxima printre fanii ce-si cumparasera bilete. In cele din urma, cei doi si-au revenit si uriasa masinarie din spatele trupei a ticluit un nou program de concerte. Din care insa lipsesc toate tarile est-europene, dar si mari orase precum Barcelona, Roma, Atena. Inceputul turneului avusese loc cu trei zile inainte, pe San Siro din Milano, acolo unde englezii i-au complimentat pe noii campioni mondiali la fotbal. Ce va fi in seara asta, la Viena?
Mai sunt douazeci de minute si intram pe stadion. Raman pe loc, privind cu gura cascata la scena ce se inalta in fata mea. Asta nu-i scena, e vas de croaziera, hotel, ce-o fi, dar scena nu-i. 200 de spectatori vor privi show-ul de sus, exact de deasupra lui Jagger&Co, din aceasta constructie uriasa, cu peste cinci etaje, care cantareste 300 de tone! Cat te costa sa fii pe scena cu Rolling Stones? Vreo mie de euro, fata de 80, pretul aproximativ al biletelor de pe stadion. Ma intorc spre public si vad in primul rand, acolo unde de obicei vin fanii dezlantuiti, cu multe ore inainte, ca sa prinda loc, barbati si femei trecuti si ei de 60 de ani, cot la cot cu pustani nerabdatori ce chiuie si agita steaguri si pancarte. Lumina se stinge si de pe scena izbucnesc acordurile de la Jumping Jack Flash, una dintre cele mai electrice si mai dinamice piese scrise vreodata de Stones. Stadionul erupe de la primele riff-uri.
La doi metri de Jagger
Data trecuta, cand i-am vazut in concert, pe uriasul stadion Olimpic din Atena, eram la peluza opusa scenei, la sute de metri de ei, zarindu-i ca pe niste mogaldete. Acum, cu aparatul de fotografiat in maini, ma trezesc la doi metri de Mick Jagger si de cei doi chitaristi care se tot incruciseaza intre ei de-ti vajaie urechile. Dar si de aproape, la o atingere de mana, isi pastreaza aerul ireal, de personaje mitologice ce vin din negurile istoriei rock, strabat timpul pentru a dovedi inca o data cine-i mai tare. Arata chiar mai bine decat pe ecranele uriase ce le scot in evidenta fiecare rid. Esarfe, bratari, inele, cruciulite, cercei, banderole, tot arsenalul vestimentar al chitaristilor mi se agita in fata ochilor. Iar Jagger... Cum naiba sa-l fotografiezi pe Mick Jagger? Este imbracat intr-o camasa rosie si, pur si simplu duduie. Ai zice ca de la concertul precedent, l-au tinut intr-un loc stramt si intunecos si a iesit de acolo plin de nervi si doldora de energie neconsumata. Alearga, sare, striga, inventeaza gesturi, se misca incontinuu, isi agita bratele, isi balangane soldurile si, toate acestea, fara ca pe intreaga durata a concertului sa razbata o gafaitura, un oftat de la microfon. Nu se opreste o clipa, dar totul suna de parca ar canta cocotat pe un scaun inalt, de bar. Si fata lui Jagger este strabatuta de riduri adanci, ca niste cicatrice, insa de departe, pare rebelul care lua cu asalt societatea conservatoare britanica in urma cu zeci de ani. Este un Peter Pan al rock`n`roll-ului.
Fata de abdomenul plat al lui Jagger, "geamanului" sau, Keith Richards, rotunjimile i se zaresc din spate chitarei. Au trecut 45 de ani de cand doi adolescenti se-ntalneau pe strazile Londrei cu cate un disc de blues la subrat si hotarau sa formeze o trupa. Daca Jagger continua sa fie Mr. Perfectiune, Keith isi pastreaza si acum farmecul nebun care a facut ca generatii intregi de staruri rock sa-l imite, iar pe Johnny Depp, cel ce i-a imprumutat imaginea pentru rolul din Piratii din Caraibe, sa exclame "este cel mai cool barbat din istoria rock". Multi ar spune ca arata ca o ruina. Isi manifesta afectiunea fata de public dandu-si doi pumni in cap, ducandu-i la piept si indreptandu-i spre stadion. "God Bless! God Bless!" Se comporta de parca o nava spatiala l-ar fi uitat cativa ani pe luna, si cumva ar fi nimerit drumul inapoi. Pentru un om care timp de 30 de ani s-a "hranit" cu heroina si cu whisky, nici nu-i rau. Cu doua zile inainte, ziarele anuntasera moartea unui alt "lunatic", Syd Barret, geniul din anii 60 al legendarei trupe Pink Floyd. "Ars" de droguri in anii de glorie, Syd renuntase de mult la muzica. Keith este insa aici, compune piese ca nimeni altul, mai face cate un sprint pe scena si-i da prilejul lui Jagger sa-si traga sufletul. "Locul acesta-i gol fara tine", canta el cu o voce gajaita si ezitanta, dar asta face deja parte din sarmul sau. "Cateodata nici nu stiu ce urmeaza sa cant, insa am incredere-n mine si merg mai departe. Daca eu nu-mi amintesc, degetele mele o fac. Ma uit mirat la ele, cum fac niste lucruri la care nici nu m-as fi gandit. Le las sa alerge pe chitara si astept sa vad cat de departe pot merge. E un lucru minunat. Se numeste muzica."
Pe toata durata concertului, Keith si Ron vorbesc, glumesc, se-mping, ca in curtea scolii. Desi canta cu Stones inca din anii 70, Ron Wood este inca numit "pustiul" de ceilalti din trupa. Rade tot timpul, asa ca nu mira pe nimeni atunci cand declara: "Tot ceea ce conteaza este ca oameni din patru generatii diferite vin la concert sa se distreze, sa uite de necazurile si de relele de pe lume si sa se lase purtati de muzica".
Cu parul alb ca neaua, veteranul trupei, Charlie Watts, este si pe scena la fel de linistit ca si in viata particulara, insa este la fel de iubit de public ca si ceilalti membri ai trupei. Are o toba simpla, fara cine stie ce smecherii ultramoderne, si tot ce are el de facut este sa tina ritmul. Ceea ce nu-i deloc usor, cu "haosul" din fata sa.
Austriecii au vazut, pe plan muzical, multe la viata lor, si mai au de vazut (numai pana la sfarsitul lui iulie vor canta aici nume grele ca The Who, Roxy Music, Robert Plant, David Gilmour). Surpriza facuta de Stones i-a facut insa sa sara-n sus de bucurie. Ca de obicei, concertele lor sunt pline de efecte vizuale spectaculoase si indraznete. De asta data, "regina balului" a fost scena mobila. Daca spectatorii din fundul stadionului nu pot ajunge in fata sa-i vada de aproape pe artisti, vine scena la ei. Cei patru, impreuna cu basistul Daryll Jones, s-au imbarcat pe micuta scena care i-a dus, in timp ce cantau Miss You, prin mijlocul multimii in delir, pana in fata spectatorilor de la peluza opusa scenei mari. Si a venit si finalul cu publicul urland cat il tineau bojocii "Can`t Get No Satisfaction" si cu Jagger alergand de la un capat la celalalt al scenei interminabile. Apoi s-au aprins luminile si o suta de "furnici" s-au apucat sa stranga scena, in timp ce din difuzoare se auzea I Shot the Sheriff. Un gest superb fata de bunul lor prieten, Bob Marley, pe care Stones nu-l uita la nici un concert. Un remember s-a produs si in timpul concertului, atunci cand pe ecran a aparut chipul lui Ray Charles, iar Jagger a cantat o piesa de-a "Geniului", Night Time is The Right Time, sustinut de acea voce neagra senzationala, cu care Stones colaboreaza de la inceputul anilor 90, Lisa Fisher.
"Am vazut lumea intreaga cu Stones"
O noua bucurie, imediat dupa concert. Pe aleea uitata in bezna ce leaga stadionul de Prater, celebrul parc de distractii, am auzit vorbindu-se romaneste. "Este muzica tineretii noastre, trebuia sa-i vedem odata si odata", imi spune doamna Ritivoiu, ce a venit din Timisoara impreuna cu o prietena si cu sotii lor. "In studentie, dansam la ceaiuri pe muzica lor, insa nu-mi imaginam ca-i voi vedea vreodata in concert. A fost ceva de vis. Noi am stat in tribuna pe scaune, insa baiatul nostru de 17 ani si-a luat bilet jos, pe iarba, impreuna cu cativa prieteni. S-au simtit cel putin la fel de bine ca si noi. De altfel, el a tras de noi sa venim si ne-a luat bilete."
Proaspat casatoriti, Cristina si Andrei au venit cu trenul de la Bucuresti. Aflat pentru prima oara la un concert pe stadion, Andrei a admirat mai intai cu ochi profesional (este arhitect) scena, apoi s-a lasat prins de atmosfera. Pentru Cristina insa, miza era mult mai mare. "Astept de zece ani concertul asta. Din februarie, de cand mi-am luat bilet, nu mai aveam stare, numaram zilele pana la plecare. Stateam ca pe ghimpi. Stiam ca va fi ceva deosebit, insa mi-a intrecut toate asteptarile. Nu-mi vine sa cred ce poate sa faca pe scena Jagger."
A doua zi, in multimea de turisti din fata grandioasei catedrale Sf. Stefan, am zarit un tricou cu Stones purtat de o doamna trecuta bine de prima tinerete. Mi-a raspuns la salut, asa ca am prins curaj. "Ati fost la concert aseara?", am intrebat in engleza. "Ba bine ca nu!", s-a luminat la fata Lucrecia Fontes. "De aia am si venit, sa merg la concert si sa ma intalnesc aici cu o veche prietena. I-ai vazut, ti-a placut? Ce canta baietii astia!" "E prima oara cand ii vedeti?" "Ha, poate a o suta oara! Pai prima oara i-am vazut in 74, la Londra, pe cand eram in voiaj de nunta. Mi-au placut atat de mult, ca am pornit in turneu dupa ei, in Hong Kong, America de Sud, in toata lumea. Numai in turneul asta i-am vazut deja de 12 ori. In orasul meu, San Francisco, au cantat anul trecut, doua seri la rand, pe stadionul de baseball, de 95.000 de locuri. A fost nebunie. Muzica e viata mea, in afara de rap, ascult orice, de la opera la heavy metal." Facem schimb de adrese, glumim, ne strangem mainile. Lucrecia ma priveste lung. "Doamne, ce ma bucur sa cunosc si alti fani Stones, pe unde merg prin lume!".
(Multumiri pentru Costin Nae, Adina si Traian Boroneant, Cristina Dorneanu, Paul Bromby - E.M.I. Music.)
Fotografiile autorului