Procesul comunismului nu inseamna doar demascare, ci si recunoasterea publica a celor ce au luptat contra lui. Uneori, cu pretul vietii
La 1 mai 2006, inima celui ce a fost Ion Gavrila Ogoranu a incetat sa mai bata. Ziarele si intreaga presa din tara au mai spus, ici si colo, cate ceva despre pierderea acestei personalitati, a acestui "erou necunoscut". Din pacate, s-a scris si s-a spus foarte putin fata de cat ar trebui. Meritele si valoarea acestui om, in lupta pentru apararea nationala, trebuie mentionate si popularizate in mass-media, mult mai mult fata de cat s-a facut. Dupa ce mi-a mai trecut durerea, si dupa ce am fost extrem de dezamagit fata de reactia istoricilor, politicienilor si a ziaristilor din tara, cu teama si emotie "am indraznit" sa astern pe hartie impresiile, rememorarea si propria-mi evocare fata de acest munte al demnitatii si curajului in lupta impotriva comunismului. Asa cum din generatie in generatie ni s-a spus si ni s-a vorbit despre Avram Iancu, despre Iancu Jianu, Pintea Viteazul si multi alti haiduci de pe meleagurile noastre natale, tot astfel va trebui de acum inainte sa vorbim, sa transmitem din generatie in generatie, "haiducia" petrecuta pe meleagurile tarii noastre, dupa instalarea regimului bolsevic in Romania.
Necunoscutul din fata portii
Pe Ion Gavrila Ogoranu l-am vazut si intalnit pentru prima data in decembrie 89. Nu mai stiu exact daca a fost ziua de 23 sau 24 decembrie, dar in mod sigur a fost a doua sau a treia zi dupa fuga lui Ceausescu.In acele zile, traite cu maxima intensitate si sperante de libertate, la numai 17 ani, cat aveam pe atunci, n-am reusit sa retin totul, asa cum a fost, minut cu minut si ceas cu ceas. Emotiile, fericirea, oboseala acumulata in urma mai multor nopti nedormite, faptul ca evenimentele se derulau cu o rapiditate uimitoare, presimtirea ca revolutia urma sa fie furata, toate acestea au facut ca memoria sa nu poata inregistra date fixe. Sigur este ca dupa ce petrecusem noaptea de 22 spre 23 in fata Primariei din Craiova, si dupa ce s-a facut apelul ca "televiziunea trebuie aparata", in zorii zilei de 23 decembrie am plecat cu trenul spre Bucuresti. Directia si intentia n-a fost decat una singura: apararea televiziunii. Dupa toate manifestatiile care au avut loc in ziua de 23 in fata televiziunii, am petrecut noaptea de 23 spre 24 in subsolul vilei din fata televiziunii, iar noaptea de 24 spre 25, ascuns in alimentara din apropierea acesteia. Era seara, in jurul orei 17 sau 18. Incepuse sa se intunece, iar noi stiam ca "teroristii" trag mai mult noaptea. In jurul televiziunii circula zvonul ca aceasta este aparata de nimeni altul decat Sergiu Nicolaescu, "marele actor si regizor". Tineam mortis sa ajung langa poarta si sa-l vad si eu pe cel care, asa cum credeam atunci, "facuse dovada de vitejie in lupta impotriva mercenarilor". Dupa ce m-am fofilat prin multime, am ajuns langa poarta. Numai ca, spre surprinderea si dezamagirea mea, "marele actor" plecase. Totusi, l-am asteptat mai multe ore, sperand sa apara. Acolo, in fata portii, s-a ivit la un moment dat "un domn" care ne incuraja in ce faceam, care vorbea despre lupta armata anticomunista din Muntii Fagarasului. Mai tarziu, dupa ce auzisem si citisem mult mai multe despre el, si dupa ce l-am intalnit prin intermediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Anticomunisti din Romania, am aflat ca necunoscutul din fata portii televiziunii romane fusese chiar Ion Gavrila Ogoranu.
La vremea aceea, lui Gavrila Ogoranu nu-i aparusera cartile, dar soarta a vrut sa-i cunosc pe unii din camarazii sai, si astfel sa-i aflu povestea...
Asa l-am vazut si asa l-am intalnit pentru prima data pe unul din marii eroi ai luptei anticomuniste din Romania, aflati amandoi de aceiasi parte a baricadelor... Dar entuziasmul nu avea sa dureze. Deceptionat de rezultatele alegerilor din noiembrie 1992, mi-am luat lumea-n cap si-am plecat cat mai departe de Romania, in Canada. In 1996, dorul de tara a fost insa mai puternic, si printre primele vizite pe care le-am facut impreuna cu sotia mea, a fost la Galtiu, in Transilvania, sa-l vedem si sa-l reintalnim pe Badia Gavrila. S-a bucurat de vizitatorii veniti tocmai din Canada. "O! Doamne! Ce tineri sunt!", a exclamat d-na Ana Gavrila cand ne-a vazut la poarta. In acel moment, sotia mea avea 21 de ani, iar eu 24. Tot in aceeasi vacanta, l-am revazut pe Badia si la Tarsor. Niciodata n-am uitat si nu voi uita bucuria si satisfactia lui atunci cand m-a vazut. Deschizandu-si bratele, m-a imbratisat si sarutat cu toata dragostea, zicandu-mi: "Uite pe prietenul meu din Canada!". A fost cea mai emotionanta si impresionanta imbratisare din viata mea. Nicicand n-am mai simtit atata bucurie si emotie. Dragostea, pretuirea, recunostinta fata de el erau reciproce. In acea zi, de 10 august 1996, a fost pentru ultima data cand l-am vazut pe Badia Gavrila. Din acel moment si pana astazi, am tot sperat sa-l mai vad macar o singura data, dar n-am mai reusit... Totusi, prin cartile si materialele sale, intotdeauna l-am simtit si-l simt aproape de inima mea. Am citit si recitit de mai multe ori cartea lui, Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Stiu pe dinafara succesiunea episoadelor. In schimb, niciodata n-am putut citi mai mult decat o pagina pe zi. Cum pun mana pe volumele lui, ma cutremur de atata suferinta, de atata nedreptate, de atata curaj si eroism, de atata patriotism, astazi dispretuit.
Acum, cand am dublat varsta pe care o aveam in decembrie 89, cand mai toate visele noastre de atunci s-au stins unul cate unul, durerea nedreptatii este si mai mare. Tragedia, de fapt toate tragediile traite in Muntii Fagarasului si in alte zone ale Romaniei intre anii 1948 si 1957, continua si azi. Injustitiile comise atunci domina si acum. Televiziunea, cinematografia, parlamentul, presedintia, patriarhia, universitatile, intreaga noastra societate romaneasca, mai toti se fac ca nu vad si nu aud nimic. Cu totii se comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat. Rezistenta anti-comunista din Romania nu e recunoscuta oficial, asa cum s-a intamplat in celelalte tari din fostul lagar socialist. Tragic, dar adevarat: asta-i atitudinea oficiala a autoritatilor romanesti - uitarea, nerecunostinta, amnezia...
Ticalosia uitarii
Pentru ca in prezent, eu traiesc in ceea ce numesc unii "lumea libera", nu pot sa nu admir efortul si insistentele poporului evreu pentru rememorarea permanenta a holocaustului, amintindu-ne de fiecare data "rezistenta impotriva nazismului", suferintele si necazurile victimelor din timpul razboiului. Ei stiu sa foloseasca absolut toate mijloacele care le stau la indemana: arta, cinematografia, programele si manualele scolare, muzeele, supravietuitorii, absolut orice, pentru a pastra vie istoria si tragedia lor din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Ca fac aceasta mereu si mereu nu-i rau. Ce este rau si nedrept este faptul ca despre victimele si martirii comunismului nu se sufla o vorba, ca despre rezistenta impotriva comunismului nu se vorbeste nicaieri. Indiferenta si nepasarea reprezinta o nedreptate strigatoare la Cer. Opozitia anticomunista n-a dat numai victime, a dat si martiri, martiri ai Bisericii si credintei in Dumnezeu. Faptul ca "lumea libera" a ignorat si ignora la nesfarsit tragedia popoarelor aflate sub dominatia comunista nu ma mai mira catusi de putin. Ca tarii noastre nu i se acorda atentie decat atunci cand se intampla ceva senzational mi se pare acum firesc si m-am obisnuit cu atitudinea "oamenilor liberi". Chiar si Stephane Courtois, co-autorul monumentalei opere Le livre noir du communisme. Crimes, terreur, repression - 85 millions de victimes, a ignorat lupta armata impotriva comunismului in Muntii Carpati. In cele peste opt sute de pagini dedicate memoriei si represiunii comuniste, doar ici si colo se vorbeste despre Romania, iar trimiterile facute sunt practic nesemnificative fata de adevarata intransigenta cu care luptatorii din munti s-a opus ideologiei moscovite. Aceasta nepasare, aceasta lipsa de atentie si de informare este cu atat mai tragica, cu cat ea are loc chiar si la noi acasa, chiar si-n curtea noastra, chiar in tara noastra. Ce face vecinul si ce fac vecinii putin ma intereseaza. Pe mine ma preocupa, in primul rand, ceea ce fac eu si ceea ce se intampla in casa mea, "pe mosia mea", in tara mea. Iar in tara mea draga si iubita, Badia Gavrila, muntele rezistentei anticomuniste, a fost si este inca ignorat. Marginalizat de absolut toate regimurile politice de dupa decembrie 89, nepopularizat de nici-un om politic cu influenta, el a murit si a fost ingropat asa cum a trait, adica "in liniste", fara ca autoritatile laice si religioase sa vina si sa se inchine in fata celui care a salvat si mentinut vie demnitatea romaneasca si crestineasca, tinand piept ciumei comuniste.
Povestea unei mari iubiri
Condamnat de patru ori la moarte, haituit si cautat de potera comunista aproape treizeci de ani de zile, Dumnezeu a vrut si l-a tinut in viata, ca sa traiasca si sa ne marturiseasca noua, "generatia 89" si generatiilor viitoare, despre cum se poate trai si muri pentru tara si credinta. Salvat si insotit, din 1957, de doamna Ana Sabadus, Badia Gavrila a avut parte si de o iubire deplina, sincera, curata, neconditionata, platita cu multa suferinta si multe lacrimi. Pandit si haituit permanent, a fost ascuns si salvat de o femeie, ocrotit de o fiinta de exceptie, gata de orice sacrificiu, pentru a-l salva pe omul iubit. Asa cum infrunta acum si eternitatea, trecuti "dincolo" mana in mana, la mica distanta unul de altul, nedespartiti in moarte ca si in viata...
Ce greu e sa recunosti un adevar dureros! Romania "inca" nu s-a vindecat de comunism. In cativa ani vom atinge termenul sinistru prevazut de Silviu Brucan: "Romania se va vindeca de comunism peste 20 de ani!". Daca atunci n-am crezut o iota din spusele lui, la peste 16 ani de la prezicerea sa, ma vad obligat sa-i dau dreptate. Nu numai atat, dar Doamne fereste sa nu se fi inselat si Brucan si termenul dat de el sa se prelungeasca. In 96, in urma "victoriei" aduse de Conventie si Emil Constantinescu, nici nu ma gandeam ca Badia Gavrila nu va fi primit de presedinte si decorat cu medalii si titluri nationale, asa cum ar fi meritat. Am asteptat zi de zi acest moment, dar "politica-i politica"... Insa dezamagirea in ceea ce priveste atitudinea oficialitatilor fata de luptatorii din munti nu a venit numai din partea politicienilor. Nu, ci si din partea "fetelor bisericesti", mai ales din partea lor. Desi s-au facut mai multe parastase si comemorari la monumentul de la Sambata de Sus, sepulcrul ridicat si dedicat memoriei celor care au murit in munti pentru apararea tarii si a credintei stramosesti, cu toate astea, oficialitatile Bisericii Ortodoxe Romane niciodata n-au trimis un inalt ierarh sa se inchine in fata celor care s-au jertfit pentru tara, dobandindu-si inca din viata sfintenia. Ca si la moartea Elizabetei Rizea, un alt simbol al luptei impotriva comunismului sovietic, nici politicienii, nici oficialitatile Bisericii ortodoxe romane nu si-au facut simtita prezenta de onoare, asa cum ar fi trebuit. Badia Gavrila, ca si Elizabeta Rizea, au trait si au murit in modestie si in saracie. Ei nu aveau si nu au nevoie de titluri si de onoruri. In schimb, este de datoria noastra, a urmasilor lor, sa le acordam recunostinta, sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Adica, sa facem tot ce ne sta in putinta pentru ca adevarul adevarat sa fie spus sus si tare, sa-i apreciem si sa-i cinstim pentru curajul si demnitatea lor.
Doinind domol
Iubitor de tot ce era romanesc, Badia Gavrila a iubit poezia si poetii romani. Mesajul sau de revolta si de lupta pentru neatarnarea neamului este transmis de poetul Radu Gyr, in poezia "Ridica-te, Gheorghe, ridica-te Ioane", poezie pentru care marele poet a fost condamnat la moarte. Pe Badia Gavrila l-am vazut si l-am cunoscut fiind inca in Romania. Despre poetul Radu Gyr, poetul inchisorilor comuniste, am auzit imediat dupa decembrie 89. In schimb, despre poetul Aron Cotrus am auzit pentru prima oara in 1994, la Campul Romanesc de la Hamilton, Ontario, din Canada. Citindu-i opera si ajungand la poezia "Ai nostri sunt acesti munti", imediat mi-am adus aminte de Badia Gavrila si l-am vazut pictat in aceasta impresionanta poezie: "Ai nostri sunt acesti munti/ pietrosi, manosi, carunti,/ caci noi ne-am catarat pe ei spre cer,/ noi le-am deschis adancurile de-aur si de fier/ si-am suferit prin ei pe ploi si ger.../ noi le-am spintecat uriasele pantece,/ noi le-am proslavit frumusetile in cantece/ si le-am cunoscut sufletul si furtunile mai bine/ ca orisicine...// In haiducie grea ori doininand domol dupa oi,/ nimenea pe lume nu i-a cunoscut si indragit ca si noi...// De-acest manos pamant daco-roman,/ cine-ar putea, mai mult ca noi, sa spue/ c-al lui e!?...// Cine l-a arat/ din inceputul vremilor, neincetat?/ cin-l-a samanat?/ cine i-a fost sluga si stapan?/ care dintre neamurile vechi si noi/ are ingropati in sanul lui atatia eroi?/ a cui doina de veacuri pe-aicea plange?/ cin-l-a aparat mai darz de-al navalirilor puhoi/ si l-a adapat de-atatea mii si milioane de ori,/ cu sange/ si sudori,/ ca noi!?...".
Pe culmile Fagarasilor si-a invins toti dusmanii Badia Gavrila, dusmani neobositi, care l-au cautat si l-au haituit. Camarazii lui, cei care au luptat alaturi de el, au cazut unul cate unul. Pe Badia, Dumnezeu l-a ferit. L-a lasat ca sa dea marturie pentru ce s-a-ntamplat. Asemenea lui Cristos, luptatorii din Muntii Fagarasului au invins "cu moartea pe moarte calcand", stand drepti si neclintiti in fata destinului. Ei au invins comunismul!
Marian Costache - Montreal, Canada
Foto: Claudiu Tarziu