Amintiri cu miros de grau
Veta Biris
O sarbatoare continua
La noi, in Ardeal, oamenii instariti, cu pamant, faceau claca la grau, adica adunau fetele si feciorii din sat, sa-i ajute la secerat. Fetele secerau, baietii faceau snopii, si din snopi - clai mari de spice. Apoi duceau claile la imblatit - o masinarie care alegea boabele de spice. La claca veneau totdeauna si ceterasii, care cantau. Munca era mai usoara asa. Era ca o sarbatoare continua. Pentru ca eram foarte tineri, ne adunam la munca, dar si la sporovait, la aruncat ochiade, si era mare bucurie. Seara, dupa ce se termina secerisul, fetele si feciorii impleteau o cununa mare de spice, iar in mijlocul ei faceau o cruce, tot din grau. Partea cea mai frumoasa era ca alegeam o fata sau un baiat care sa duca cununa de grau prin tot satul. Nu exista mandrie mai mare decat sa fii ales sa duci cununa in brate, pe ulita mare a satului! Seara, ne adunam la casa gazdei care organizase claca, mancam si jucam. Cununa era pusa in casa, dupa icoana, pana in anul urmator, iar boabele din cununa si din crucea ei se imprastiau peste graul semanat, pentru un rod bogat. Chiar si astazi, la varsta mea, amintirile astea sunt vii si ma incarca de bucurie. Am apucat vremuri bune, cand rostul satului din Ardeal era compus din munca si omenie, si pretul pamantului era sfant. Astazi... Sigur, este normal ca lumea sa nu mai mearga in claca, seceratul se face acum cu masini, dar grija pentru rodul pamantului, cununa care ii poarta simbolul, toate astea n-ar trebui sa dispara. Daca se duc ele, se duce mult din ceea ce suntem noi, ca neam. Cei mai in varsta trebuie sa le povesteasca mereu nepotilor despre traditiile noastre de secole, sa se ingrijeasca ca ele sa nu se piarda de tot.
Floarea Calota
Painea noua
Am amintiri foarte frumoase legate de grau si de lanurile copilariei, dar cea mai puternica dintre toate este ritualul "painii noi". Facutul painii in casa era pentru noi, si de altfel pentru toti taranii, o mare cinste, o binecuvantare. Iar in jurul graului tanar si al painii noi (se facea dupa primul secerat, din primele boabe macinate de grau), se desfasura un adevarat ritual. Era momentul pe care il asteptam cel mai mult, in fiecare vara. Cand am mai crescut si am fost acceptata la pregatirea painii noi, nu mi-am mai incaput in piele de mandrie. Primul meu rol a fost acela de a turna apa calduta dintr-o oala de pamant, deasupra mainilor mamei, care framanta coca cu drojdie intr-o copaie de lemn. Cateodata, ma lasa sa pun si sare. Cand am mai crescut, aduceam lemnisoare subtiri si uscate si le asezam sub test. Ah, sa va spun ce este testul! Testul acesta este unul dintre obiectele fabuloase ale copilariei mele, si se pare ca este specific Teleormanului. Era facut de femei din pamant rosu, balega de cal si apa. Amestecul acesta era framantat cu picioarele. Il calcau doar cu varfurile, intr-un dans, precum cel al ielelor. Femeile care faceau testul, dar si painea noua, trebuia sa fie musai curate, adica cele care nu erau in perioada menstrelor sau daca erau casatorite, trebuia sa fie dupa noua zile de abstinenta sexuala. Nici una nu avea voie sa se opreasca sau sa se aplece, pana nu terminau de framantat, pentru ca altfel, se spunea ca testul putea sa se crape la foc. Dupa ce terminau de framantat, construiau din lutul acela forma unui clopot si, cu un vatrai de fier, faceau doua gauri, prin care testul putea fi atarnat deasupra vetrei. Se lasa la uscat, pana cand soarele il cocea bine de tot. Nu stiu daca va inchipuiti ce spectacol ofereau toate aceste pregatiri minutioase si cata importanta aveau pentru noi!... Era ceva sfant... Dupa ce se termina momentul arderii testului, mama indeparta bine jarul de sub el, curata bine locul si aseza frunze de vita pe carpatorul pe care era un strat subtire de faina. Cateodata, nu se punea vita, ci o planta care se numeste chiar "floarea painii". Peste aceste frunze, care protejau painea de cenusa, se aseza coca frumos modelata, dospita, crescuta, unsa cu ou sau cu rosie, intepata cu furculita sau impodobita cu flori impletite din lantisoare din aluat. Se aseza testul peste minunea asta, se strangea jarul in jurul lui, si dupa jumatate de ora, painea era coapta. Doamne, se umplea casa si batatura de miros de paine calda, o minunatie! Il simt si acum! Cand se facea primul colac, se ducea la prima fantana de la prima rascruce, se stropea cu apa si se dadea de pomana unui copil impreuna cu un banut si un snurulet rosu. Intotdeauna, inainte de a manca ceva din rodul lor, taranii dau de pomana. Legatura cu Dumnezeu este sfanta, de neclintit. De pilda, inainte de a baga prima secera la tulpina graului, taranii din Teleorman se inchinau si se incingeau cu crengi de salcie, tinute cu sfintenie inca de la Florii, din acelea care se duc la biserica si se pastreaza la icoane. Se inchinau pentru ca Dumnezeu sa-i pazeasca de furtuni, sa nu cada piatra peste lan, iar frunzele sfintite le faceau bine la sale, pentru ca seceratul este o munca enorm de grea. La sfarsitul zilei, seceratorii lasau un manunchi de grau nelegat, ca sa nu-si lege norocul si sporul. Taranul le-a rezervat dintotdeauna graului, painii si vinului, roluri esentiale, pe parcursul marilor momente ale trecerii lui pe pamant: nasterea, nunta, moartea, iar eu am apucat sa vad unele dintre ele. Cu paine si grau erau asteptate ursitorile, cu paine si sare erau intampinati oaspetii de vaza. La nastere, sau cum se spune, la "datul de grinda" al copiilor, se puneau boabe de grau. La nunta, cand mirii ies din biserica, se arunca cu grau pentru bunastarea lor. Lumanarile de la nunta se puneau in vase cu grau si se tineau aprinse acolo pe tot parcursul petrecerii. Si in sicriu se puneau boabe de grau si tarana, ca sa nu-i para mortului rau dupa truda lui de-o viata. Demult, batranii spuneau ca bobul de grau poarta pe el imaginea lui Cristos. De asta, painea e sfanta. Fie ca graul tarii sa nu se termine niciodata si sa avem de-a pururi pe masa painea cea noua.
Anton Achitei
Rugaciune pentru grau
Ati pomenit de secerisul graului si acum, eu parca nu mai sunt in camera mea de la etajul trei al unui bloc din Bacau, unde locuiesc, ci aripile amintirilor m-au purtat inapoi, in satul copilariei mele, Manastireni-Poenari, in judetul Botosani. De-acolo mi-am luat cantecele, si nu intamplator, melodia cu care am debutat spune: "Vine Leana de la grau/ Cu catrinta prinsa-n brau, / Cu camasa albisoara / si secera subsuoara".
Parintii mei, Vasile si Anica, erau oameni gospodari, cu sase copii. Tata era fierar, lemnar, dulgher si nu prea se dadea dus la munca campului. Mama era la noi in familie "ministrul agriculturii". Ea stia glasul pamantului si coptul bucatelor. Ea ne organiza pe toti. Inainte de secerat, cu o saptamana, doua, mergeam cu ea sa incerce graul, daca-i copt. La deal de sat aveam un ses intins, spre soare, unde graul se cocea mai repede. Noi stateam la marginea drumului si priveam cu ochi mari ce facea mama: intra adanc in lan, ca intr-o apa mare, batuta usor de vant. Asculta intai fosnetul, apoi alegea dintr-o parte un manunchi de spice. Le framanta bine intre palme, pana-i ramanea un pumn de boabe. Se uita la ele, apoi le strangea in palmele unite facute caus si le suna la ureche. Apoi mesteca in dinti cateva boabe si, in sfarsit, se intorcea la noi, copiii. "In trii zile ii bun", spunea, ori "intr-o saptamana ii gata!" Venea cu manunchiul acela de spice acasa si-l arata tatei. Il punea apoi intr-o oala inalta de lut, in care statea tot anul, pana la recolta urmatoare, si ne gatea camera cea frumoasa peste iarna. "Sa pregatim seceruicile si maine, la treaba!", ne spunea mama, de cu seara. Inainte de culcare se punea in genunchi, in camasa ei alba, lunga. In urma ei, asezati la fel, ne insiram toti pe podea. Iar mama zicea rugaciunea, nu in gand, dar nici cu glas tare, ci rarut si asa cat sa auzim toti si sa ne patrundem in inimile noastre, ca noua, deh, copii, ne fugea gandul si nu ne puteam tine dupa vorbele rugaciunii. Dupa "Tatal Nostru", "Crezul", "Imparate Ceresc" si "Ingerelul", mama se ruga sa nu vie ploaie cu gheata si cu furtuni din cele naprasnice, sa ne pazeasca Dumnezeu de ele si sa ne dea vreme buna, ca sa strangem bucatele. La seceris porneam dimineata, in zori, si inainte de a intra in lan, asteptam un pic, ca sa se uste roua de pe el. Taceam cu totii si spuneam in gand o rugaciune scurta, de "Doamne-ajuta". Vedeam ciocarliile cum tasneau in sus, spre soare. De-acolo, din inalt, isi trimiteau trilurile spre noi, si-apoi se repezeau iarasi, in picaj, in grau. Lanul mirosea ca si cum Maica Domnului tocmai ar fi trecut cu mana pe deasupra spicelor. Doamne, graul are, cu adevarat, un miros ceresc. In liziera de salcami de la marginea locului nostru cantau mierlele si toate pasaruicile padurii, aerul era pur, iar inimile noastre, pline de emotie si de bucurie ca aveam sa punem pe masa prima paine din grau nou. Zile ca acelea nu se pot uita niciodata. Le-am strans in suflet ca pe o sarbatoare si ma intorc mereu la lumina lor.
Pagina realizata de
Bogdana Tihon si Corina Pavel