Traian T. Cosovei
Poet, visator fara ocupatie
"Anii au trecut, au ramas amintirile"
Se spune ca o vacanta frumoasa trebuie sa fie o vacanta de vis. O evadare intr-un taram iluzoriu, o reverie care, ca prin farmec, se materializeaza. Nu intamplator, elev de scoala primara fiind, imi incepeam - prin septembrie - prima compunere intitulata "Cum mi-am petrecut vacanta" cu cuvintele: "Vara aceasta, in vacanta mare, am fost la..."
Un lucru trebuie stiut: la o anumita varsta, ideea de vacanta se leaga de cea de prietenie. Iti faci prieteni cu care corespondezi o perioada, promiti ca va veti revedea, ca veti petrece si alte vacante impreuna, pana cand viata va duce in directii diferite. Ani de zile, mama ma ducea in vacante la Borsec, Tusnad, Olanesti, Savarsin ori Amara... pe unde isi facea ea tratamentele balneo-climaterice, cu bilete luate prin sindicat... Mai greu era cand ma indragosteam, ca am avut vreo doua pasiuni estivale, pe la varsta de sapte-opt ani. Una din ele mi-o duc aminte si acum! Am re-visat-o de multe ori! Erau inofensive plimbari printre adultii care beau apa de la izvoarele minerale sau se duceau la tratamente cu ultrascurte, o poza langa cerbul jerpelit al statiunii ori langa ursul impaiat. Intotdeauna, fotografii ambulanti aveau mustata, purtau o haina in carouri si, pe cap, o sapca bej, caraghioasa. Nu degeaba se spune ca "la bai" se nasc idile, mari pasiuni... Oamenii se trateaza si sufleteste, isi alina durerile, despartirile, deceptiile, varsa lacrimi estivale... numai ca, in loc sa isi aline mama suferintele, ma indragosteam eu! Le asteptam pe fete sa iasa de la tratament cu parintii, mergeam la cinematograf (tot cu parintii!), ne dadeam in leagane sub indepartata supraveghere a parintilor. Ne luam ramas bun cand se termina sejurul ori tratamentul pe un peron, cu lacrimi in ochi, si dupa aceea, ani de zile, imi aduceam aminte, pana si filmul pe care l-am vazut impreuna... Omul amfibie sau Pardallian sau Laleaua neagra... filmele alea, care se rupeau din sfert in sfert de ora. Dar era frumos!
Mult mai tarziu, cand eram profesor la tara, le-am dat elevilor tema asta: "Cum mi-am petrecut vacanta". Toti au descris cum au furat ei pui de gaina, stiuleti, cirese ori piese de combina. Am ramas dezamagit de lipsa de inventivitate a elevilor mei.
Anii au trecut, iar vacantele mele s-au imputinat, si ca timp, si ca intensitate a trairilor. Au ramas amintirile de la 2 Mai, Vama Veche, Constanta ori Mamaia. Dar cele mai dragi mi-au ramas intiparite in minte vacantele de trei luni, petrecute cu tatal meu, celalalt Traian Cosovei, in Delta Dunarii: la Maliuc, la Dranov, la Mila 23, la Jurilovca, pe Lacul Rosu ori Rosulet, asa, navigand printre plauri, cu salupele pescaresti incarcate cu sare, pe care te imbarcai la patru dimineata, ca sa ajungi spre seara la Padurea Letea, ori in rezervatia de pelicani. Nimeni nu imi da inapoi acele amintiri care se impletesc cu memoria tatalui meu. Este un timp de nerascumparat. Acum cativa ani, am vrut sa mai vad o data casa parinteasca din Somova si cherhanaua. Casa bunicii era scufundata intre ierburi enorme (ori se scufundase in lutul dobrogean), iar cherhanaua fusese de mult daramata. Erau in acelasi loc biserica, birtul din sat si drumul spre Niculitel si Manastirea Cocos... barcile intoarse la calafatuit si casele din chirpici... amintirea tatalui... Si liceul care ii poarta numele.
Si iar trec niste ani. Vacantele par tot mai incarcate de fapte ori evenimente nesemnificative. Mie si Stefaniei (sotia poetului - n. red.) ne place sa mergem in Constanta, la matusile ei, sa ne plimbam prin Satul de Vacanta aflat la intrarea in Mamaia, sa mergem la domnul Nicolae, la Casa Argeseana, sa ne asezam la masa noastra preferata si sa urmarim fluviul de oameni incarcat de baloane, carti postale, tricouri multicolore, bratari fosforescente, acadele, porumb fiert, placinte dobrogene...
Si eu sa ma uit tot dupa fata de la dozatorul de inghetata!
Nicolae Prelipceanu
Poet, redactor la "Romania libera"
"Cand vine vacanta, imi amintesc
cate straturi de viata am in mine"
Vacanta, ce cuvant! Cat despre mine, ori sunt intr-o perpetua vacanta, ori n-am niciodata vacanta. "Entre les deux, mon coeur balance." Pentru ca, oriunde m-as duce, imi gasesc ceva de facut. Nu c-as fi cine stie ce harnic, nu, Doamne fereste, dar asa m-am obisnuit de cateva zeci de ani incoace, si mai ales de prin 1990 (ca sa fiu sincer-sincer). A fost o vreme cand ca sa scapi de viata ta, trebuia sa te refugiezi in munti. Nu, nu ca partizan, n-am prins la varsta potrivita vremurile acelea, desi, ajungand odata, intr-o vacanta, prin 57 sau 58, la Corbi, am dat peste un sat pustiit de barbati - toti fusesera arestati, pentru ca ii ajutasera pe partizani.
Asa ca, ducandu-ne in munti, prin anii 80, am ales, cum era normal pentru un fost argesean, Fagarasii. Dar dupa un drum sau doua in Fagaras, ne-am decis, si eu, si Denisa, sa mai vedem si alti munti. Agop (prozatorul Stefan Agopian, n. red.) ne-a imprumutat o cartulie dintre acele, inubliabile pentru mine, ghiduri de vara fericita, despre Retezat. "Vom merge in Retezat", i-am spus, "dar da-mi-o, pentru orice eventualitate, si pe cea cu Fagarasii". Ne-am facut rucsacii, o treaba nu tocmai usoara, ba chiar al dracului de complicata, pe care, pana la varsta asta, inca n-am deprins-o, dar cand sa plecam, seara, spre gara, am fost cuprins de indoieli: de fapt, de ce sa nu mai mergem o data in Fagaras? Va asigur ca merita sa mergi pe Muntii Fagaras, de oricate ori poti. Asa ca ne-am dus, a nu stiu cata oara, in Fagaras. Asta era, ca sa zic asa, vacanta a doua, mai din toamna, caci mie Fagarasii imi plac prin septembrie, mai exact in septembriele cald si clar al acelor ani (ca azi, nici septembrie nu mai e ca altadata).
Vara, ne-am dus si noi ca tot omul la mare. Un timp la 2 Mai, unde aveam atatea amintiri cu prieteni, de inca si mai demult, cu incursiunile de rigoare la Vama Veche (nu stiu daca stiti, un catun pe malul marii, departe, la granita cu Bulgaria, nu statiunea mondena de azi, ce poarta, prin uzurpare de titluri si de calitati, acest nume). O, mai sunt si vacantele, cateva, de la Neptun, unde, la Casa Scriitorilor, eram cu prietenii din acei ani, morti astazi unii, altii plecati peste Ocean. Caci inotul lung, pana uiti ca inoti in apa si crezi ca pur si simplu inaintezi prin lumea inconjuratoare, e frate bun cu mersul pe o creasta accidentata ca aceea a Muntilor Fagaras. Intr-o vara, si mai demult decat cele spuse pana acum, am inotat chiar de la 2 Mai la Vama Veche, urmand curba malului, de teama sa nu ma apuce un carcel si ca sa pot ajunge mai repede la mal... Sau pocherul dintr-o curte de la 2 Mai, toata noaptea, cu Virgil Mazilescu si Ermil Radulescu, plecati amandoi din aceasta lume, demult. Cand vine vacanta, imi aduc aminte cate straturi de viata am in mine, cu toate aceste locuri, altfel putine, dar si figuri familiare care nu mai sunt...
Dupa ce am primit cu totii cate un pasaport, am ales Parisul, daca prietenii de-acolo ne ofereau un loc in apartamentul lor. Ma rusinez cand imi aduc aminte cum, in adolescenta mea la Curtea de Arges, colegii mai norocosi (credeam eu) imi povesteau, toamna, la intoarcerea la scoala, ca in vacanta au fost la Bucuresti, iar eu ii invidiam. Cam asa ceva mi se pare si mie ideea ca in vacanta ne ducem la Paris. Si aici, ca si-n Fagaras pe vremuri, revenim, dupa ce hotarasem sa mai vedem si altceva. Dar in penultimul moment, un glas ne spune, ca atunci, "dar de ce nu va duceti voi inca o data la Paris?". Asa ca, daca nimic rau nu se intampla, o sa ne ducem si anul asta la Paris, iar de-acolo o sa dam, poate, o fuga, pana mai la sud, la Mediterana. Ultimele destinatii suna, poate, ca-n declaratiile emfatice si goale ale vedetelor de pe la Pro Tv. Dar nu, Parisul nostru nu e al nici uneia dintre ele. In Bois de Boulogne, nu stiu cine dracu in afara de noi a mai nimerit un hatis plin de mure coapte si dulci, de ziceam ca eram undeva pe la poalele Muntelui Ghitu, unde am fost in prima mea tinerete, o data cu tata si alta data cu un prieten din copilarie, disparut si el intre timp. Trist lucru si vacanta asta, se leaga numai de morti si trecut, nu-i asa? Dar nu-i la fel si pe la Craciun, si pe la Anul Nou, si pe la Pasti? De la o vreme, in viata omului, toate aceste momente in care iti iei seama la tine, reflectezi la viata-ti, cu alte cuvinte, devin o colectie de amintiri, de morti si regrete.
De aceea, cand aud isteria de pe la Pro Tv, cu vacanta si distractia cu orice pret si prilej, mi-ar veni sa trag cu pistolul, dar nu in ei, ci asa, in sus, doar-doar o ajunge glontul la inaltimea Negoiului ori a Moldoveanului. Caci mi-a ramas, definitiv, o neimplinire - sa fac macar o data Fagarasii de la un capat la altul. Nu i-am facut decat din bucati, fie si lungi, dar nu de la Olt la Plaiul Foii, intruna. Totul in fragmente, asa cum v-am povestit si aceasta biografie intrerupta a vacantelor mele.
Denisa Comanescu
Poeta, traducatoare, director editorial
Literatura la Editura "Humanitas"
"Cele mai frumoase vise ale mele se petrec in mare,
dimineata. Cerul este senin, eu fac pluta undeva in larg,
iar soarele imi scalda fata"
Totdeauna vacantele mi s-au parut prea scurte. Totdeauna am tanjit bovaric, dupa dolce farnientele personajelor lui Scott Fitzgerald, tolanite la nesfarsit pe plaja de langa "Hotel des Etrangeres", pe riviera franceza, cam la jumatatea drumului intre Marsilia si granita italiana, unde nu am ajuns inca. Am o dependenta fata de mare. Daca intr-o vara nu am inotat in mare si nu m-am prajit putin pe coapse si pe spate si nu mi s-a cojit nasul, parca ma tarasc de-a lungul intregului an urmator, fara vlaga, cu un zambet fortat lipit de fata. Am mers la mare de cand ma tin minte. La hotel la Eforie Sud, la particulari la Constanta, la hotel la Mamaia, din nou la particulari la Constanta, mai intai cu parintii, apoi, de la patru ani pana pe la vreo doisprezece, cu sora mamei mele; au urmat, pe timpul liceului, sejururile in cort cu verii mei; in anul intai de facultate, la Costinesti, apoi la Casa Scriitorilor de la Neptun, la 2 Mai - Vama Veche, din nou la Scriitori. Am invatat sa inot pe la vreo cinci ani. Ai mei nu inotau nici unul, iar eu ma duceam singura in mare. Voiam sa ajung la linia orizontului si, de cateva ori, am fost gata sa ma inec. Ma scotea cate un nene din apa, ma storcea ca pe o carpa, apoi ma ducea la ai mei, pe care-i certa. A trebuit sa invat urgent sa inot. Ca am fost o autodidacta intr-ale inotului se vede si acum, in lipsa de stil cu care ma misc in mare. Cele mai frumoase vise ale mele se petrec in mare, dimineata. Cerul este senin, eu fac pluta undeva in larg, iar soarele imi scalda fata. Cand ajung la mare si inot dimineata, regasesc acea senzatie de fericire din vis. Sau in vis pe cea din realitate. La Marea Neagra, marea cea mai familiara mie, inca mai am un loc pe care-l iubesc si care nu e invadat de multime. Ma bucur de el de fiecare data si la plecare mi se strange inima ca s-ar putea sa dispara pana data viitoare. Adica sa fie inghitit de puzderia de oameni-lacusta. In acel loc, intrarea in mare este destul de abrupta, cu pietroaie colturoase pe fund. Si de asta nu se prea inghesuie lumea acolo. Pentru mine e simplu, chiar placut sa exersez calcatul pe pietre, fara sa-mi ranesc talpile. Acum doua luni eram langa Limni, in insula Evia, iar intrarea in Egee era asemanatoare cu cea de la Marea Neagra, numai ca nimanui nu-i pasa, datorita unui fel de sandale romane din plastic, pe care grecii le folosesc la inot. Nici iesirea din mare nu e dificila pentru mine: pe la inceputul anilor optzeci, faceam plaja cu Nicolae (Prelipceanu, sotul Denisei, n. red.) intre Vama Veche si 2 Mai, intr-unul din golfurile care danteleaza tarmul, tot un loc cu intrare accidentata in mare. Dintr-o data, din mare, s-a ridicat Mihai Sora, cu miscari firesti, fara urma de zgarietura pe picioare sau talpi. El m-a invatat ca poti iesi cu eleganta din mare inotand usor pe spate, peste colturile pietrelor, pana ajungi la tarm. Locul meu (e si al lui Nicolae) are mai mult scoici faramitate decat nisip, dar apa marii e aproape transparenta, de la bleu-argintiu, langa tarm, la albastru inchis in larg. Imi plac nuantele si culorile Marii Negre. Sunt atat de diferite de cele ale Egeei - mult mai calde, mai solare - sau ale Balticii - severe, distante. Peste cateva zile plec la Neptun. Am o singura teama: sa nu ma intampine, pe mare, pete negre de ulei.
Pavel Susara
Prozator, poet, critic de arta si galerist
"Slalom printre transeele Bucurestiului"
In vara asta, soarele ma va arde in crestet, facand slalom printre transeele unui Bucuresti care, peste noapte, s-a transformat din micul Paris in marele Beirut. Pe scurt, nu voi pleca nicaieri sau, daca totusi voi pleca, o sa plec cu treaba. O sa merg la Baia Mare, la evenimentele din toamna ale Muzeului Florean, adica la Salonul international de pictura si la Simpozionul de sculptura in marmura de la Carbunari, o sa merg la Caransebes, acolo unde prietenii mei, Bata Marianov, sculptor germano-romano-sarb si revoltat fara frontiere, si Marcel Vela, primarul orasului, vor face cea de-a patra editie a Simpozionului de sculptura in lemn din parcul Teius, o sa merg la Timisoara, la Galeria Lima, unde se va organiza o expozitie de Flori, o sa-mi organizez propriile-mi expozitii la galeriile Luchian 12 si Pogany, o sa merg, probabil, acasa, la parinti, sa constat, inventariind tot mai multele figuri din sat pe care nu le mai recunosc, nu le cunosc sau nu le-am vazut niciodata, cat am mai imbatranit eu insumi intre timp.
De fapt, pentru mine, vacanta nici nu inseamna mare lucru, adica un moment privilegiat, o iesire din contingent si o sfidare a rutinei, ci un simplu instrument cu ajutorul caruia se schimba continutul muncii. In reprezentarea mea rudimentara, de orasean la prima generatie, vacanta inseamna parasirea obligatiilor scolare pentru a ti le insusi pe cele gospodaresti, legate fatal de muncile campului. La drept vorbind, adevarata vacanta era scoala, pentru ca succesiunea de operatiuni agrare, din iunie si pana in septembrie, numai vacanta nu se putea numi. Si, apoi, de ce sa plec in vacanta si de ce sa vad oameni adevarati, in carne si oase, fie abrutizati de munca si castrati de speranta, fie suficienti, dolofani si galagiosi, vorbind tare si prefacandu-se ca au activitati in aer liber, cand pot sta fara ingradiri, activ sau contemplativ, in adevarata realitate, aceea a tablourilor si a cartilor, in care s-a mutat, de la inceputul lumii, de teama alterarii, a mortii si a uitarii, esenta existentei noastre, aceea in care oamenii au maretie, splendoare si timp nelimitat.
Dar, de fapt, cred ca nu iubesc vacantele, in acceptiunea lor curenta, de odihna fara orizont, de prostratie pe malul marii sau de gafaiala sedentara pe costisele muntilor, pentru ca ele prefigureaza, prin absenta scopurilor, abandonul, nemiscarea, neantul. Activitatea, adica munca, un reflex palid si aproape de nerecunoscut al marelui gest demiurgic, are ceva dintr-un ceremonial mistic, dintr-un act mantuitor, dintr-o rugaciune, in ultima instanta, care te apropie de Dumnezeu, suspenda clipa si-ti anesteziaza spaima de moarte. Drept pentru care o sa trec imediat la treaba si imi voi petrece vacanta in fictiunea unui Bucuresti ruinat de o administratie fara proiecte si in realitatea propriei mele lumi, adica aceea a imaginii, a textului si a miscarii, in cautarea unor noi scopuri care, mai apoi, vor reclama o alta, si o alta, si o alta... Vacanta.
Alex. Stefanescu
Critic si istoric literar, redactor-sef
adjunct la revista "Romania literara"
"Sunt bucuros, plec la mare, unde fetitele sunt goale"
Plec la mare, in curand, si facandu-mi bagajul fredonez: "La mare, la mare,/ Fetitele sunt goale,/ Femei adevarate,/ Iubeste-le pe toate!". Nu inteleg cum niste fetite pot fi femei adevarate. Ce versuri inepte! Si totusi... Imi plac. De ce? Pentru ca plecarea ma bucura si acum imi place totul. Pana si sfaraitul cafelei care da in foc mi se pare voios. De fapt, tocmai aceasta e vacanta: entuziasmul plecarii. Nu se poate face concediul acasa. Cine totusi il face acasa il rateaza. Locuitorii oraselor de la malul marii isi petrec de obicei vacanta la munte. Nu conteaza unde e mai frumos. Vacanta inseamna intotdeauna in alta parte.
Eu, originar din Suceava, stabilit in Bucuresti, ma duc ca si in alti ani la mare. Mai exact, la Neptun, la Vila Scriitorilor "Zaharia Stancu". Este un loc a carui evocare imi provoaca intotdeauna placere. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la alergarile sportive pe care le faceam alaturi de Z. Ornea (el - mic si delicat, eu - inalt si greoi), la pisica de mare, dihanie fioroasa, pe care a prins-o Mircea Dinescu din greseala in undita, sub ochii mei uimiti, la furia, abia retinuta, resimtita de Augustin Buzura cand il bateam la saptic, la farsa pusa la cale de Gabriel Dimisianu (i-a convins pe mai multi cunoscuti ca dimineata, pe plaja, sa ma salute cu capul in pamant, ca niste muritori pe un zeu, iar eu, nefericitul de mine, am luat o clipa totul in serios!), ca si la atatea alte giumbuslucuri, boroboate si ghidusii din lumea scriitorilor care, slava Domnului, daca nu stiu sa scrie, stiu macar sa se joace. Cand ma gandesc, vasazica, la toate acestea, simt un chef de vacanta nemaipomenit.
Cea mai amuzanta dintre sutele de intamplari traite la mare este una din anii 80, legata de sotia mea, Domnita, care, punandu-si costumul de baie la uscat, pe o sfoara, in curtea vilei, a descoperit peste cateva ore ca i-au disparut chilotii (in timp ce sutienul continua sa fluture in bataia brizei, atarnat de sfoara). Imediat a aparut un voluntar - talentatul si simpaticul poet Adi Cusin - care s-a oferit sa o ajute sa si-i recupereze de la eventuala hoata. Si iata cum proceda Adi Cusin. Oprea cate o trecatoare pe aleea de langa vila, ii... ridica fusta, si ne comunica: "Nu sunt astia!" . (Nu i-a gasit pe toata durata concediului, dar nu m-as mira sa aflu ca si in ziua de azi continua sa-i caute.)
La mare, imi place nu numai sa rad, ci si sa visez. De preferinta, de unul singur. Dimineata, foarte devreme, exact cand rasare soarele, sunt prezent pe faleza ca sa asist la lentul si solemnul spectacol cosmic. In acele clipe, toti adversarii mei literari care mi-au atacat ca niste pesti piranha Istoria literaturii romane contemporane mi se par indepartati si insignifianti. Intru incet in apa, infiorat de atingerea ei racoroasa si de jocurile de lumini pe care le declansez la fiecare pas. Simt consistenta matasoasa a apei ("Ah, ce sare, ah, ce sare/ Si ce apa e in mare!", exclama simplu, dar cu o infinita rezonanta afectiva, Nichita Stanescu) si aud zgomotul stropilor care mi se suie pe corp si cad inapoi (zgomot atat de ingenios reprodus de onomatopeea lui Ion Barbu "cir-li-lai, cir-li-lai"). In acest lichid sintetic, plin de cele mai diferite substante, au aparut cu mult timp in urma primele forme de viata. Ca sa le produca, marea a facut miliarde de miliarde de incercari, avand timp nelimitat la dispozitie. Si pana la urma, printr-o combinatie norocoasa, le-a gasit. Marea seamana cu ciorna unei poezii de Eminescu. Pastreaza amintirea numeroaselor taieturi si adaugiri din care a rezultat capodopera.
Scufundat in mare pana la gat, ma gandesc, poftim, tot la literatura! Dar ce bine e sa ma gandesc la literatura, in apa limpede si unduitoare, si nu in camera de bloc, in care mi-am petrecut o mare parte din viata!
Sunt bucuros, plec la mare! La mare, la mare, unde fetitele sunt goale si sunt si femei adevarate, iar eu le iubesc pe toate.