La cinci si jumatate dimineata, aud ca prin vis un mars la trompeta si simt un brat puternic scuturandu-ma. Deschid cu greu ochii, ma uit imprejur si incerc sa imi dau seama unde sunt. Nimic nu-mi pare insa cunoscut, doar rucsacul pe care il zaresc sub cap, pe post de perna. In clipa urmatoare, aud o voce in surdina care anunta mecanic: "Frankfurt!", si incep sa ma dezmeticesc: conductorul, alergand din vagon in vagon, nu mai pridideste sa trezeasca un tren intreg de tineri adormiti care merg la Campionatul Mondial de fotbal din Germania. In cateva minute suntem cu totii pe peron si ne urnim din loc, unii in tacere, altii cu surle si trambite. Cele doua ore de somn prinse in noaptea asta pe tren, de la Koln la Frankfurt, devenisera norma de odihna din ametitorul periplu care avea sa ma poarte prin toata Germania, timp de aproape o luna.
Sunt venita la Cupa Mondiala, si pe langa meciurile care se deruleaza intr-un ritm nebunesc, incerc sa urmaresc, in detaliu, si campania fanilor, ajunsi aici cu milioanele, de pe cele cinci continente. La Frankfurt, in dimineata zilei de 21 iunie, gara avea sa se transforme, pana la ora micului dejun, intr-o parada de portocaliu si albastru, culorile Olandei si Argentinei, echipele care urmau sa-si dispute in acea seara una din cele mai asteptate partide din faza grupelor.
"Vamos, vamos, Argentina"
Sunt 12 stadioanele care gazduiesc Cupa Mondiala, si fanii trebuie sa bata sute de kilometri pentru fiecare meci, urmandu-si echipele favorite, care joaca fiecare partida in alt oras. "Am harta trenurilor nemtesti inscrisa in minte pentru eternitate", imi spune un american, care decisese in ultima clipa sa vina in Germania, si care, nemaigasind niciunde vreo camera de hotel, isi petrece saptamanile dormind prin trenuri. Brazilienii pe care ii intalnesc la Munchen sunt mai ingeniosi: si-au rezervat o vacanta de-o luna inca de acum un an, si-au inchiriat mini-caravane auto si vor sa urmeze Brazilia pana la Berlin. Nici nu concep ca echipa lor sa nu ajunga in finala. Nu au bilete la nici un meci, dar fac spectacol peste tot pe unde merg, sunt colorati, galagiosi, danseaza din zori pana tarziu in noapte si sucesc mintile fetelor cu un sarm teribil si-o invitatie pe care nu poti sa o refuzi niciodata: "Nu vrei sa inveti sa dansezi samba?". Pe malul raului Main, la Frankfurt, vecinii si rivalii lor de moarte, argentinienii, petrec dupa meci in ritmuri leganate, dansand sub un steag imens si animand toti curiosii, sa invete versurile celebrului "Vamos, vamos, Argentina!"...
"God Save The Queen"
Englezii raman de departe cei mai vizibili suporteri de la Campionatul Mondial din Germania. Si cei de la care se asteapta sa iasa cele mai multe scantei. In zilele in care joaca Beckham et co., orasele nemtesti par fara nemti, englezii venind cu sutele de mii, luand cu asalt berariile de la orele mici ale diminetii, cantand non-stop "God Save The Queen", lasand apoi in urma lor un haos de nedescris, fara sa dea insa prea mult de furca politiei. Unii pleaca acasa dupa meci, dar multi raman sa mai petreaca pana a doua zi, dormind, in final, ca sardelele, pe jos, prin gari, infasurati in steagurile albe cu cruce rosie.
"Stati acasa si jucati baseball"
Pentru australieni sau pentru fanii africani, Cupa Mondiala e un alt fel de experienta. Cred cu totii in sansa lor, dar nu se asteapta ca echipa favorita sa poata incurca socotelile in fazele eliminatorii ale Campionatului. Sunt veniti de departe, plini de viata, si fac deliciul spectatorilor prin tot felul de accesorii mai neobisnuite: canguri la palarie sau podoabe de corp, vazute doar prin filme. Americanii, care pleaca favoriti in orice sport la care participa - cu exceptia "soccerului", dupa cum numesc ei fotbalul - au o mentalitate de invingatori, dar acum trebuie sa indure sicanele fanilor europeni si sud-americani, care se simt mai indreptatiti sa declare fotbalul "al lor". "Stati acasa si jucati baseball!", li se canta, mai in gluma, mai in serios, dar pana la urma, totul se rezolva la o bere la halba de 1 litru, asa, ca in Bavaria.
6000 de euro un bilet
Nu multi din cei care curg inspre Germania au si bilete la meciuri, dar asta nu pare sa fie vreo problema. Bucuria de a te afla la un Campionat Mondial, de a te lasa cuprins in aceasta fervoare zgomotoasa si teribil de colorata, de a fi parte din acest amalgam ametitor de suporteri veniti din toate colturile lumii, are o natura cu totul aparte. Cei norocosi, care ajung pe stadioane, la meciuri, sunt tentati la fiecare pas sa-si vanda pretioasele bilete, intrucat ofertele sunt fabuloase: pana la 1500 de euro ar fi dat englezii la un meci din grupa, pentru ca biletele la finala sa ajunga la negru pana la ametitoarea suma de 6000 de euro. La Dortmund, inaintea primei semifinale, un suporter neamt statea langa intrarea de la stadion si oferea pentru un bilet, nu bani, ci sedinte de consultanta pentru gasirea unui loc de munca. Un altul isi oferea pentru o saptamana casa de vacanta din Alpi, doar ca sa poata vedea meciul pe viu... Nu putini erau si cei care cereau cu disperare biletele uzate - unii pentru colectia personala, altii, mai smecheri, pentru a le vinde pe internet, ca suveniruri de mare pret.
Timpul marilor prietenii
"A time to make friends" ("vremea pentru a-ti face prieteni) suna motto-ul oficial al Campionatului. "Ei, doar cuvinte frumoase", mi-am spus la inceput, dar am inteles in curand ca motto-ul devine realitate. Germania s-a pregatit cum nu se poate mai bine pentru aceasta sarbatoare mondiala, proiectandu-si in fata lumii o alta imagine decat cea cunoscuta, aceea de super-organizare foarte tipizata. Da, totul a mers ca pe roate, dar n-am simtit in nici un moment vreo rigiditate ori vreo exagerare organizatorica fara rost. Venita direct de la New York, unde alertele de securitate sunt atat de dese, unde politia patruleaza in permanenta la metrouri, unde restrictiile de toate felurile sunt marcate cu litere de-o schioapa mai peste tot, creand o stare de anxietate in orice zi normala a anului, ma asteptam sa gasesc si in Germania, la un eveniment de asa dimensiuni, o alerta maxima de securitate, sa vad oamenii de ordine alergand in toate directiile ca sa poata tine lucrurile sub control. A fost sa fie insa o luna foarte pasnica, fara incidente majore, fara ciocniri sangeroase ale fanilor, politia stand de multe ori retrasa, mai mult pe picior de asteptare, decat devenind actor principal in miezul evenimentelor.
"Deutschland Uber Alles"
Campionatul a facut posibil, poate pentru prima data in ultima jumatate de secol, si un moment de mandrie nationala pentru Germania. Arborandu-si drapelele tricolore la geamuri, pe masini, in magazine, pe strada, si avand ocazia sa cante "Deutschland Uber Alles", ca pe orice alt imn national, fara conotatii politice de vreun fel, fanii nemti au putut sa se bucure din plin de aceasta sarbatoare, fara a mai trebui sa se justifice in vreun fel. Cand stau de vorba cu ei, mai toti imi spun acelasi lucru, ca sunt fericiti ca lumea intreaga ajunge sa vada si o alta fata a Germaniei, sa inteleaga ca nemtii nu traiesc ca niste roboti, ci din contra, ca sunt deschisi si stiu sa se bucure din plin de viata. Dupa semifinala pierduta in fata Squadrei Azzura, toti declarau sus si tare ca nu vor mai manca niciodata pizza si ca nu isi vor mai face concediile in Italia, dar inaintea finalei, multi dintre ei s-au reconvertit: parca ar tine totusi cu "azzuri", si nu cu "les bleus"...
Finalul Campionatului este apoteotic. La Berlin, orasul care s-a reinnoit in mod uluitor in ultimii ani, Poarta Brandenburg deschide cei cativa kilometri de "fanmile", unde zeci de ecrane gigant ofera spectacolul fotbalistic unui milion de suporteri. Magazinele oficiale Fifa vand inca inainte de meci tricouri imprimate cu "Franta, campioana mondiala", respectiv, "Italia, campioana mondiala". Se bea bere, se mananca bratwurst de o jumatate de metru, se flutura mii de steaguri, se canta, se plange, se rade... Este sfarsitul perfect al acestei luni nebune, care a facut posibila cea mai incantatoare sarbatoare pe care mi-a fost dat s-o traiesc vreodata.
A doua zi nu imi ramane decat sa deschid televizorul si ziarele, sa aud si sa citesc comentariile despre gestul nesabuit al lui Zidane si despre nebunia de la Roma, unde Italia se intoarce cu al patrulea titlu mondial. Sunt in al noualea cer. Tin cu Azzuri de cand ma stiu, dar ma incearca si pe mine, ca si pe cei din jurul meu, o senzatie teribila de gol: ce ne facem acum, ca nu mai sunt meciuri, nu mai putem da pronosticuri, nu mai avem pe ce arbitri sa ne suparam, ori in locul carui antrenor sa ne imaginam? Unii isi fac deja calculele despre ce va fi in Africa de Sud in 2010, altii isi reintorc privirea catre echipele preferate de club, iar Germania incepe sa revina la viata normala, odata cu plecarea ultimilor fani impatimiti. Vazut la televizor, Campionatul va ramane in amintirea multora doar in date statistice, dar trait pe viu, va pulsa intotdeauna in inimile fanilor cu o energie aparte, care merge cu mult dincolo de memorarea scorurilor de pe tabelele de marcaj, ori a numelor celebre ale fotbalistilor din teren. Va ramane amintirea unei veri spectaculoase, a prieteniilor surprinzatoare, a bucuriei debordante, a emotiilor extreme, a unei sarbatori la care am luat cu totii parte si pe care fiecare dintre noi a facut-o posibila.