I se spune Orata, intr-o ingemanare apropiata sonor cu numele de alint al Maicii Domnului: Oranta, zisa si Mangaietoarea. E o manastire mica si modesta, un schit cu o bisericuta de lemn si cateva chilii marunte, ce ar incapea usor intr-un stergar inflorat de canepa, ce poarta merindea taranilor plecati de cu noapte la coasa.
In fata bisericii, fara pic de fala, sta mormantul lui Traian Pomohaci, ctitorul manastirii, cel care a ramas la 35 de ani vaduv cu 9 copii si nu si-a gasit linistea, pana nu a cladit ziduri de obste din tot avutul sau, spre pomenirea sotiei si a marii lor iubiri. Pe stalpul crucii, numele ctitorului este insotit de mistica unor cifre sapate adanc in piatra: a trait 90 de ani, a avut 9 copii si a murit in 1990, la putin timp dupa ce Preasfintitul Pimen i-a implinit cea mai fierbinte dorinta a sa - noul botez si tunderea in monahism.
Calugarit pe patul de moarte
Locul e frumos si singuratec. Loc de manastire. Un fir de apa curata de munte trece chiar prin curtea schitului. Biserica de lemn, profilul sau pravoslavnic, are o turla semeata, insotita, precum Cristos de sfintii Evanghelisti, de alte patru turle mai mici. Lemnul si ferestrele inguste, traforate cu minutie, completeaza impresia de simplitate, de senin. In spate, drumul se opreste brusc, neducand nicaieri. Suntem in inima Bucovinei, cu dealuri molcome, acoperite idilic de fanete nesfarsite si palcuri de paduri.
Dincolo de zaplazul gardului de lemn, manastirea se arata ca o curte de gospodar bucovinean - cu anexe si grajduri ingrijite, cu gradina bogata si multa iarba in fata casei. Ca niste mogaldete cernite, maicutele muncesc la intorsul brazdelor de fan. Altele, cu genunchii lipiti de pamant, sadesc rasaduri de varza sau leaga de araci tulpini firave de rosii. Asa cum stau, nemiscate, cu naframa neagra pe cap, par ca se roaga sub cerul liber, discutand cu iarba, cu florile, cu Dumnezeu. Orata e o manastire la vedere - fara cotloane si fara ascunzisuri. Maica Ambrozia, econoama schitului, ne zareste de departe si ne iese surazator in cale. Nu pune intrebari si nici nu ne iscodeste cu privirea. E doar bucuroasa ca cineva ii calca pragul casei, ca cineva s-a ostenit sa ajunga pana acolo, asemenea taranilor din Delut si Delnita, care trec peste munte, cale de 10 kilometri, obositi si cu straita plina de merinde.
Din prima clipa, la Orata te simti ca intr-o familie. Nu dureaza mult pana sa cunosti intreaga obste, formata doar din 10 monahii. Imprastiate prin curte ca albinele in jurul stupului, maicile isi vad de treaba lor, fara ca altcineva sa le spuna ce trebuie sa faca. Dupa priceperea si indemnul inimii, fiecare isi ia "ascultarea" ce i se potriveste. Sora Anca ajuta la gradina, se ocupa de pangar, si seara, printre picaturi, invata din tratatele de anatomie, pregatindu-se sa dea examen la Medicina. Maica Tecla, dimpreuna cu alte ucenice, se retrage in atelierul de cusaturi, migalind cu rabdare straie preotesti, feloane, patrafire bogate si, uneori, doar la comanda, un epitaf brodat numai si numai in fire de aur si argint, in timp ce maica Mihaela culege, cu mainile ei obosite de batranete si reumatism, plante medicinale, pe care le usuca, le marunteste si le combina cum numai ea stie - care pentru ceai, care pentru alifii bune la toate: la rani, la eczeme, la felurite dureri ale oaselor.
Studenta la Teologie, maica Ambrozia face o multime de treburi in manastire - e si bucatareasa, si econoama, si ajutor de stareta, si ghid pentru turisti. Cu un gest simplu si decis, ne pofteste in biserica si ne explica istoria fiecarui obiect din incinta, minunandu-se singura de multimea semnelor ce au insotit dintru inceput ridicarea sfantului locas.
In dreptul altarului, ne atrage atentia un sfant odor, pe care nu l-am mai vazut intr-o alta biserica. E o cruce imensa, din lemn de par, pictata in intregime cu scene din viata Mantuitorului, in culori vii si pastoase. Ridicata prin 1950 ca troita in capul satului Botus, crucea trebuia sa dispara, asa cum suna porunca primarului comunist din acea vreme, dar, brusc, o putere teribila i-a culcat la pamant pe tiganii tocmiti sa desfaca troita. De trei ori au incercat si de tot atatea ori, mana nevazuta a lui Dumnezeu le-a retezat picioarele, inspaimantandu-i. Pusa langa Usile Imparatesti, crucea pastreaza si acum muscatura stirba si neputincioasa de topor. Alaturi, sta inramata bogat o icoana a Maicii Domnului, despre care se spune ca e facatoare de minuni: patru demonizati s-au vindecat atingandu-se de ea, iar in 1978, pe o furtuna teribila, un fulger a intrat prin turnul octogonal, a trecut prin icoana si s-a scurs in pamant, doar innegrindu-i rama de lemn, fara vreo alta paguba. "Dumnezeu vegheaza si ne incearca taria", zice maica Ambrozia. "Nu mint cei care spun ca o manastire nu se cladeste numai din lemn si caramida. Cimentul si temelia ei stau in lacrimi si rabdare. Toata Orata, cu acareturile si chiliile ei, se sprijina pe jertfa unui om, a ctitorului Traian Pomohaci, care, ramas vaduv cu 9 copii la doar 35 de ani, si-a vandut intreaga avere, pentru a ridica manastirea. Ani de zile s-a luptat sa obtina aprobarea episcopului si sa adune aici obste de calugari si duhovnici puternici, veniti de la Slatina - cum ar fi parintii Ioil si Simion sau marele Ilie Cleopa. Cand Orata s-a infiripat in sfarsit, numarand 90 de calugari, au venit comunistii, cu gandurile lor de distrugere, dar Dumnezeu le-a taiat din tarie. Primarul ce facuse din chilii staul de vite si-a pierdut mintile, iar preotul Grigore, desi urmarit de Securitate, s-a umplut de curaj si s-a rasculat impreuna cu satenii, alungand cu furci si coase pe muncitorii veniti sa mute biserica tocmai la Voronet. Suferinta si indelunga nadejde sunt radacinile acestei manastiri. Cand nimeni nu se mai astepta, a venit si rasplata. Cu un an inainte de a muri, ctitorul Traian s-a calugarit. I s-a implinit astfel dorinta lui cea mai fierbinte - sa-si dea ultima suflare in chilia construita chiar de mainile sale si sa se reintalneasca cu iubita lui sotie, invesmantat intr-o rasa curata de calugar."
Rugaciunea fanului si metania coasei
Copiii lui Traian Pomohaci (Areta, Aurora, Zahara) mai traiesc inca, refuzand sa paraseasca dealurile Oratei si sa se mute in centrul satului, la patru kilometri distanta. Tanti Zahara, fata cea mare, iese in fiecare dimineata din casa si priveste direct in curtea manastirii. E o fire mai aspra si mai tacuta, dar in adancul sufletului inca tresare la gandul ca, prin voia batranului sau tata, Dumnezeu si-a facut salas chiar in dreptul portii ei.
Tanti Zahara sta in tinda bucatariei de vara, citind indelung dintr-o carte de rugaciuni, si cu greu intelege ce anume vrem sa aflam de la ea. Istoria manastirii e cea cunoscuta de toata lumea. Nu are nimic deosebit a-i adauga. Ceea ce stie Zahara este ca, dupa moartea sotiei, "tatuta" era mereu pe drumuri, cersind bani pentru manastire; ca vindea totul din casa - de la covoare pana la plapuma-, lasandu-le pe fete fara pic de zestre. Tot pamantul pe care il avea obisnuia sa-l masoare, nu in hectare si ari, ci in materiale de constructie: in caramida, cuie si grinzi de stejar, in icoane si catapeteasma. Un adanc respect razbate din vorbele Zaharei, dar si o bruma de repros, de obida inabusita, atunci cand isi aduce aminte cum iesea cu sora ei de 10 ani la coasa sau cum un baiat din sat a venit sa o peteasca, dar nu a avut de la cine, "tatuta" fiind plecat la Sihastria, unde statea cu lunile, muncind pentru un ban in plus.
Cand vine vorba despre tatal ei, memoria Zaharei e plina de umbre si estompari. Prefera sa ne aduca singura fotografie pe care o mai are - Traian Pomohaci si iubita lui sotie in ziua nuntii, un barbat puternic si darz, aspru si drept, care isi pedepsea copiii doar cu o privire, milos cu pacatosii si neiertator cu pacatul, oricat de mic ar fi fost el. Ducea o viata de calugar indarjit si postitor, adeseori spunand: "Mi-am pierdut sotia si iubirea vietii, dar L-am gasit pe Dumnezeu", fara insa a le cere copiilor sa faca acelasi lucru, ba chiar certand-o pe Aurora, care voia la un moment dat sa se calugareasca: "Stii tu ce-i viata de monah? Muta-ti gandul la ale tale si fa-ti manastire din odaia ta".
Era un om intelept si trecut prin multe. Moartea sotiei il secase pentru totdeauna de gesturi tandre si de alint. Singurul semn de dragoste aratat copiilor era sa taca si sa se pedepseasca singur, cu o suta de metanii, atunci cand Zahara sau Areta facea vreo nazdravanie sau ii incalca porunca.
Trebuie sa fi suferit mult la viata lui ctitorul manastirii Orata, mai ales cand, dupa lipsuri si sacrificii greu de imaginat, comunistii i-au inchis biserica, nelasandu-l sa fie nici macar paznic sau om de serviciu. Vreme de 30 de ani, dadea zilnic ocol chiliilor lasate in paragina, privea poarta ferecata cu trei randuri de lacate si ofta din rarunchii sufletului. Cristos statea zavorat in biserica si el nu putea sa faca nimic. Fata de copii se purta tot mai tacut si inchis in sine. Nu spunea nimic. Se adancea si mai mult in viata lui calugaroasa. In 1989, cand a auzit de moartea lui Ceausescu, nici nu a mai avut puterea de a se bucura. Parca era prea tarziu. Cei mai rodnici si mai frumosi ani din viata lui se scursesera ca apa in pamant. Pana si botezul sau monahal venea cu intarziere. El era calugar demult.
Inainte de a muri, slabit si aproape paralizat, a chemat-o pe Zahara la el si i-a spus: "Am fost tanar de 35 de ani. Avere aveam, dar patimi nicicum - bautor, lenes, zgarcit, natang sau dusmanos nu sunt. Sa faci si tu asemenea".
*
Drumul Oratei se termina in spatele manastirii. Nu mai duce nicaieri. Visul lui Traian Pomohaci s-a implinit. La Orata e acum schit de maici. Restul nu mai conteaza, nici macar amintirea lui de ctitor. Din singuratatea si jertfa sa de altadata au mai ramas doar o poza de nunta si cateva povesti, pe care maicutele de la Orata aproape ca le-au uitat. In inima Bucovinei, pe dealurile de la Botus, sub un soare arzator, maicile cladesc capite. Asa cum stau, nemiscate si cu scufa neagra pe cap, par ca se roaga sub cerul liber, facandu-si pravila lor de vara - rugaciunea fanului si metania coasei.
Fotografii de Iulian Ignat