In noaptea de Sf. Andrei
Aproape in fiecare zi, batrana Sidonia se gandeste la Paltinu, catunul luminos al primei si ultimei sale iubiri. Paltinu, sat bucovinean hutulesc, risipit pe coamele muntilor, tinut salbatic pe inaltimi in care basmele sunt inca vii, unde pana nu demult, solomonarii, descantatoarele si mumele padurii umblau nestingheriti printre oameni, unde fiecarei fete ii era "harazit din cer" un singur om pe care sa-l gaseasca si sa-l iubeasca pana la moarte...
Isi aminteste casa copilariei. Chipul ei blond, cu zulufi pe frunte, vazut pentru prima oara intr-o oglinda. Primele zvonuri despre flacaii care-i dadeau tarcoale pe la ulucii gardurilor... Dar mai cu seama noaptea aceea de demult, in care l-a visat "clar, in carne si oase", pe cel ce avea sa fie marea iubire a vietii sale. Noaptea magica de Sfantul Andrei, in care toate fecioarele din satele ascunse in munti ieseau dezbracate din case, pentru a savarsi "vraja ursitului". Acum pare doar o superstitie, un joc, un descantec copilaresc si pagan, dar Sidonia sustine ca nu este. Ei i s-a intamplat. Asemeni ei, si altor femei-copile din satul acela "aparte", ascuns sub obcinile Feredeului. De fata o chema Vereha. Sidonia Vereha. Avea 16 ani, cand a iesit tematoare din casa, in miezul noptii de Sfantul Andrei, si stelele-i pareau mai mari si mai limpezi decat oricand. N-a marturisit atunci taina asta decat fratiorului ei, Gheorghita, mai mic cu sapte ani, alaturi de care dormea lipita strans, sus, pe "vatruta" calda din odaia cea mare. I-a pus o palma pe gura, soptindu-i sa nu mai zica nimanui, niciodata. Apoi a iesit. S-a strecurat pe langa patul tatalui lor ostenit si a iesit in bezna rece a ograzii. Singura, cu parul despletit si camesoiul cel alb de in, lung pana la pamant. Pumnii ii erau plini de seminte. Seminte aspre, fosnitoare, de canepa. A strabatut curtea pana in capatul ei, ajungand dinaintea usii enorme a soprului, dinaintea trunchiului gros si batran pe care toti barbatii din neamul ei au spart lemne pentru foc, izbindu-le cu toporul, cu forta uluitoare a bratelor de padureni hutuli. Trunchiul! Trunchiul asta de copac e "mijlocu" vrajii, locul de unde porneste toata puterea. Sidonia isi aminteste. S-a dezbracat imediat in pielea goala. Statea acolo, cu picioarele desculte pe lutul inghetat al bataturii, unde abia se asternuse fin primul puf al zapezii. Dar, zice ea, "parca nu samteam frigu". Un clocot adanc ii cuprinsese intreaga faptura. Era fix miezul noptii, cand a inceput descantecul. Repetat, rostit "in cruce", pe cele patru parti ale trunchiului rotund, noduros. "Andreiu, Andreiu, ia colopni siu!..." "Andrei, Andrei, eu canepa seman!" Si-n timpul asta, arunca semintele din palma in toate cele patru colturi ale noptii. "Andreiu, Andreiu...", vechi versuri hutanesti, insemnand cam asa: "Andrei, sa-mi spui in vis cu cine-o sa culeg canepa la toamna!". Si alte asemenea franturi de descantec "furate" de pe la batrani, pe care nu vrea sa mi le mai spuna, caci sunt "cumva" un secret. Tine minte si-acum trunchiul lucind in lumina lunii, trunchiul in care toporul barbatilor sticlea "infiptat" pana la prasele, tandurile de lemn alb, aruncate in jurul lui, urletul catorva caini sihastri in departari. Goala, strangand in maini straiele albe, s-a furisat inapoi in casa. Si-a pus camasa cea lunga sub cap, in chip de perna, si a adormit cu capul pe ea, visand. Chiar in acea noapte, l-a vazut in vis pe barbatul ei. L-a vazut clar, in carne si oase: un barbat voinic, scundac, c-un chimir grozovan, inflorat, palaria lasata misterios peste ochii verzi, si mustacioara ingusta cat nasul. Un barbat frumos, mai in varsta decat ea, care venea spre dansa pe-o anumita ulita a satului, ajungea chiar pana in fata ei si-i aseza amandoua palmele pe umeri. "I-am vazut exact figura lui, da nici nu stiam de dansu atuncea", zice Sidonia. "Parca-l cunosteam eu la fata, asa cumva, da nu stiam de unde sa-l iau..." Peste doar doua zile, un anumit barbat a venit spre dansa pe-o anumita ulita si i-a asezat amandoua palmele pe umeri. Dupa alte doua luni, a venit la ea acasa, s-o ceara de nevasta. Il chema Vasile Bodnarescu, era cu 11 ani mai mare decat ea. Era barbatul langa care avea sa traiasca vreme de 60 de ani incheiati, "in cea mai buna intelegere". Era intocmai barbatul din vis.
Descantec de fata mare
Sunt alaturi de aceeasi Sidonia, dupa aproape 70 de ani de la acea fabuloasa intamplare, in Fundu Moldovei, comuna mare, romaneasca, adunata lunguiet la poalele obcinilor cu povesti. Aici s-a retras batrana hutula acum cativa ani, imediat dupa ce Vasile, barbatul ei din vis, a murit. N-a mai putut sta in casa aceea. A vandut-o si a coborat din munte, cumparandu-si alta aici. A facut asta fiindca a vrut sa-si petreaca ultimii ani alaturi de Gheorghita, batranul ei frate, langa care dormea in copilarie, pe "vatruta" focului, si a carui nevasta murise, de asemenea, nu de mult. Ea n-a putut avea copii, nu mai are pe nimeni. Acest Gheorghe Vereha e singurul prieten adevarat si povatuitor de suflet care i-a ramas. Si-a cumparat casa chiar peste drum de a lui. Se intalnesc in fiecare amiaza, povestesc amandoi din trecut. Asa, impreuna, se simt ca-n vremurile dintai. Nu se mai simt singuri.
Stau cu cei doi frati la o masa lunga, sub un cires ramuros, in curtea dezmierdata de racoare a batranului Vereha. Langa bancuta mea e-o cismea cu parghie lunga, din fier frumos ornamentat, la care vin sa-si umple caldarile toti vecinii, caci Gheorghita are apa cea mai limpede si mai buna din intreg satul. Sidonia sade in capul mesei, serioasa, solemna, cu bratele incrucisate. Observi, prin cateva amanunte abia sesizabile, ca s-a aranjat putin pentru oaspeti, inainte de a trece drumul dinspre casa ei: capotul elegant cu flori, buzele usor vopsite, cerceii cu pietricica violeta, pe care i-a primit odata, in dar, de la barbatul mult iubit... Nici acum, la sase ani de la moartea lui, nu-i vine a crede ca el nu mai este. Ochii azurii ai Sidoniei privesc drept inainte, nemiscati. Parul de argint si l-a taiat singura, nu demult. Scurt, drept, retezat sever, ca pentru o penitenta. Arareori am intalnit pe cineva care sa-mi povesteasca pe-un ton atat de egal, secatuit cumva de orisice patima, despre niste episoade de-o insemnatate aproape capitala din propria viata. Ma lamureste prin vorbe simple, rostite cat se poate de monoton si firesc, ca aceasta lunga iubire pentru omul ei a fost presarata mereu cu intamplari magice, unele de-a dreptul incredibile. Atunci, in noaptea Sfantului Andrei, n-a fost pentru prima oara cand si-a "vazut" ursitul. Acelasi chip il mai vazuse o data, c-un an inainte, printr-o alta vrajitorie femeiasca. Iarna anului 1937. Chiar la miezul noptii Anului Nou. Mai multe fecioare din Paltinu se stransesera intr-o odaie a unei case hutulesti de pe culmi. Chiar parintii le dadusera incuviintarea, lasandu-le singure acolo, cunoscand din batrani puterea acestui descantec de fata mare. S-au dezbracat toate in pielea goala si au ingenuncheat prin colturile odaii, spunand necontenit rugaciuni. Fecioare albe, tinand palmele unite in dreptul gurii, rugandu-se cu inima curata la Dumnezeu ca sa le arate flacaul predestinat. Adusesera cu ele doua lumanari mari, folosite nu de mult la o cununie savarsita in biserica. Le-au pus aprinse, de-o parte si de alta a unei mese goale. Doua lumanari, singurele doua lumini din odaie. Si, chiar la miezul noptii, doua fete dalbe au pornit catre masa aceea, tinand in maini doua oglinzi. S-au asezat fata in fata, de-o parte si de alta a mesei luminate, aratandu-si oglinzile una alteia. Ea, Sidonia, fata cu gropita in barbie si carliontii blonzi pe frunte, s-a uitat prin oglinda fecioarei din fata ei in oglinda din palmele sale. Si atunci, in lumina tremurata a lumanarilor... l-a vazut. "L-am vazut prin oglinda cealanta in oglinda mea. L-am vazut acolosa noaptea, in oglinda, ca intr-o poza miscatoare. O poza parca asa, mai mult alb-negru, decat color. Abia pe urma mi-am dat seama ca omu ala era tot Vasile. Vasile, ursitu meu..."
Tot in noaptea aceea, Sidonia a coborat la paraul Pausei, tinand in palma doua "coaje" de nuca. A pus inauntrul cojilor doua lumanarele si le-a dat drumul pe apa. Apoi a inchis ochii si s-a straduit sa se gandeasca numai si numai la barbatul care i s-a aratat in oglinda vrajita. Daca, pe apa, cojile cu lumini se uneau, insemna ca se va casatori cu dansul. Daca nu, insemna ca cei doi ursiti tot se vor iubi, dar vor suferi din pricina dragostei lor, toata viata... Cand fecioara a deschis ochii, "coajele" erau deja una langa alta, plutind la vale impreuna... Intreg paraul Paltinului era plin de lumini. Aproape toate fecioarele din noaptea aceea a anilor 1937-1938 aveau sa se marite cu flacaii pe care i-au vazut in oglinzi.
Inelul din paharul cu apa
Batranul fratior Gheorghita Vereha o incuviinteaza mereu, in tacere, pe sora lui. Stie si el aceste stranii credinte populare. Si nevasta lui tot asa l-a "vazut", cand era copila. El insusi a vazut-o, dar prin alte vraji fecioresti, de care-mi va spune mai tarziu. Gheorghita Vereha arata ca un dascal de moda veche, cu fruntea inalta, parul alb ca laptele, dat regulamentar pe o parte, vorba hotarata si cumpanita, in care nici un cuvant nu-i rostit far-un ragaz preliminar de gandire. Incerc sa pricep de unde vin acele practici magice, acele vechi descantece de dragoste, iar el imi spune ca, daca i-as cunoaste mai bine pe oamenii locului, n-ar mai fi de mirare.
"Dac-ati ramane peste noapte, as putea sa v-arat chiar acuma, la miezu noptii, cine vi-i ursita", zice Sidonia intr-un tarziu, cu acelasi glas egal, pierdut. La inceput, nu inteleg ce spune. Abia dupa cateva clipe, cand imi dau mai bine seama, tresar. Sa-mi aflu ursita? Asadar, ea insasi se pricepe la aceste vechi practici ritualice? "Da, sa aflati cine v-a fost ursita", completeaza batrana, ghicindu-mi mirarea. "Ati putea-o vedea la noapte, intr-un pahar cu apa, in cercu unui inel..." Auzind de apa si inel, fratele ei tresare la randu-i, aproband insistent din cap: "Da, da! Asta sa stiti ca chiar ii adevarat! Asta am facut-o si eu si-i drept ca chiar asa o fost. Asta o pot face si cei de parte barbateasca si nu-i neaparat sa fii fecior. Va spun, daca faci treaba asta, poti vedea nu numai pe-acela care ti-i ursit, poti vedea pe oricine care ti-i drag, oriunde ar fi el. Il vezi asa, ca-ntr-un film, chiar daca el ii la mii de kilometri departare. Ceva se-ntampla acolo, in cercu cela a inelului! Asta am vazut si eu. Da, si eu am vazut...".
Cei doi frati carunti se uita unul la altul, de parca si-ar cere reciproc consimtamantul. Tacit, doar din priviri. Si-n cele din urma, se hotarasc c-as merita, totusi, sa-mi dezvaluie taina. "Treaba asta" se face tot la miezul noptii, nu conteaza-n ce zi. Mergi la fantana, scoti apa ne-nceputa, iar cand te intorci spre casa, nu vorbesti cu absolut nimeni. Aduci cu tine doua lumanari din acelea mari si o verigheta de aur, folosite nu demult, la o sfanta cununie. Pe-o masa goala din mijlocul odaii asterni un strat de faina de grau. "Faina sa fie fiiina, fina de tot. Nu trebuie presata, numa netezita, uite-asa, uite-asa..." Pe acest "pat" de faina alba, asezi incet un pahar plin cu apa ne-nceputa, in mijlocul caruia dai drumul sa cada inelului. Sa coboare acolo, la mijlocul apei. Pe masa, de-o parte si de alta a paharului, aprinzi cele doua lumanari ale unirii dragostei. Singurele doua lumini, in odaia neagra. Apoi incepi sa spui rugaciuni, privind apa. "Zici rugaciuni mereu, Ii zici lui Dumnezeu sa te-ajute "sa vezi". Bine-ar fi fost sa si postiti c-o saptamana-nainte..." Iei o oglinda pe care-o pui inaintea paharului, in asa fel incat prin ea sa poti vedea cat se poate de bine fundul paharului si cercul inelului de aur. Si-n cele din urma, prinzi "dunga" paharului cu degetele si-ncepi sa-l rotesti usor-usor, "ca o lupa", in lumina portocalie a lumanarilor. "Trebuie paharu luat pe margine si rasucit asa, uite-asa... Uite-asa, ia!", explica Gheorghe Vereha. "Il prind si-l invartesc asaaa, incet, finut, cu grija, din gura paharului, pana ce la fundul apei, in gaura inelului... apare o figura! Va jur, asta am vazut si eu, cand am fost tanar. Mergeam la o vadana batrana acolo, sus pe deal, una Parasca Ohrenciuc, ne strangeam in juru ei la miezu noptii si dansa ne-ajuta sa facem. Am vazut asa, un cap frumos de fata. L-am vazut clar, mic, in rotundu de aur. Fata asta pe care am vazut-o urma sa-mi fie mie, mai tarziu, si nevasta. Da treaba-i ca n-am vazut numai eu - o vazut mai multi! Chiar am fost curios daca doi oameni pot sa vada acelasi lucru acolo, in apa. Dupa ce-am fixat oglinda, dupa ce-am terminat de invartit si paharu, pana ce chipul se vedea cel mai clar, dupa aceea m-am sculat de la masa, s-o dus altu in locu meu, in aceeasi pozitie, si-o vazut acelasi lucru. Doi, trei, patru oameni diferiti o vazut acelasi chip de fata! Pe urma se ducea altu, misca paharu, punea oglinda si vedea altceva. Nu spunea ce, astepta sa ne punem si noi in locul lui si sa ne uitam. La urma, ne ziceam fiecare, la ureche, ce-am vazut. Rezultatul era mereu la fel: toti vazuseram, de fapt, acelasi lucru. Puterea oglinzii ii nemarginita, asa sa stiti. Chemi totul in ea. Si mortii, si viii, tot, tot."
Imi amintesc ca tot prin muntii hutulilor, la Brodina de Sus, auzisem de-un solomonar batran, unul Tanasie, care la ploi grozave, iesea din casa c-o oglinda mare, greoaie, pe care abia putea sa o tina in maini. Nu se uita spre furtuna. Doar intorcea oglinda spre locul de unde veneau furioasele ploi, spre tunete si fulgere, borborosea un descantec secret, cu capu-ntors, si de fiecare data, urgia ocolea satul. Il intreb pe Gheorghe Vereha cum se explica obiceiul oglinzilor printre hutuli. Batranul imi da un raspuns simplu: "Poate fiinca lucrurile minunate nu le poti privi niciodata in fata. Daca te-ai uita cu ochii tai la o frumusete asa de mare, daca ti-ai vedea cu ochiu liber ursita si viata ta de-acuma-nainte, cred ca... nu stiu. Cred ca pan la urma, ti-ai putea chiar si pierde mintile...".
Descantec de dor
Sidonia isi trece o palma peste privirea albastra, ca si cum ar vrea sa stearga astfel, printr-un simplu gest, toate suferintele vietii sale. Dupa doar cateva clipe, redeschide alti ochi: limpezi, senini, ca de copila. Se insufleteste brusc, parca printr-un farmec. "Da, oamenii erau altfel, mai curati, altadata!", zice convinsa, cu vorbe energice, darze. "De-aceea reuseau ei sa vada "lucrurile nevazute". Pentru ca aveau credinta in dragostea lor. Pentru ca ei voiau sa vada, credeau cu adevarat c-o sa vada ce trebuie sa vada..."
Tot asa, cu un pahar, cu apa ne-nceputa, cu doua lumanari si-un inel de aur, Sidonia a reusit sa-si mai vada barbatul si dupa cununie, cand ei doi erau tineri, fericiti, dar departe unul de altul. Atunci - zice - "l-a vazut "de dor"". S-au logodit in anul 1937, si la numai zece zile dupa logodna, el a trebuit sa plece in razboi. N-au avut timp sa mai faca nunta. L-au luat intr-o dimineata, din pat, de langa dansa. L-au lasat o singura ora, ca sa-si faca bagajele si sa-si ia ramas bun. Abia apucasera sa se cunoasca, sa traiasca cateva zile impreuna. Vasile a fost trimis sa lupte tocmai pe frontul de rasarit, undeva in Rusia. Asa ca Sidonia n-a putut sa se bucure de barbatul visat decat tocmai dupa sapte ani, in 1945. In anul 1942, in satul Paltinu a ajuns o veste: ostasul Vasile Bodnarescu era dat disparut. Probabil ca a cazut la datorie. Tanara femeie a primit stirea cu aceeasi infatisare calma, inexpresiva, cu privirea aceea rece, goala, atintita spre nicaieri. A pornit catre casa si a intrat, inchizand incetisor usa in urma ei. Firesc, ca orice femeie maritata care ajunge ostenita acasa, pregatindu-se sa-si astepte barbatul. Abia catre seara, cand si-a ispravit toate treburile, a scos dintr-un cufar paharul, lumanarile si inelul...
***
In noaptea aia l-a vazut iarasi. "Am vrut numai sa vad ce mai face. L-am vazut asa, ca un film mic, acolosa, in apa. Ca un film mic color, rotund, luminat, in cercul verighetei. Era el, in mijlocu inelului, batand la o masina de scris, undeva intr-o odaie. Era noapte, el era aplecat deasupra masinii de scris si batea cu degetele lui acolo, si la mana stanga avea un bandaj mare, cu sange..."
A doua zi, Sidonia a iesit pe ulita, zicand sec, indiferent, in stanga si-n dreapta, fiecarui trecator: "Omu meu n-o murit". Iar peste un an, in toamna lui 43, Vasile al ei s-a intors acasa. Purta in ranita doua masini de scris nou-noute, pe care fusese delegat sa le aduca in tara. Pe bratul stang, peste uniforma, avea o brasarda alba - banderola aceea a tuturor soldatilor care au fost raniti in lupta. Da, fusese impuscat, apoi numit sanitar intr-un spital indepartat din partile Odessei. Lucrase acolo vreme de doi ani, ca un fel de functionar in spital, pana ce s-au retras rusii. I se pierduse urma, nimeni nu mai stia nimic de dansul. Nimeni, in afara Sidoniei.
In toamna aceea venise acasa doar pentru o luna de zile, intr-un fel de permisie. Cea mai fericita luna din viata tinerei femei. Atunci au facut nunta cea adevarata, pe 5 septembrie 43, intr-o casa "c-o camera de sase metri pe sase si-o tinda", in care a incaput aproape intreg satul, iar ea, invesmantata in straiul cel alb, cu coronita-n par si tulpini lungi de flori rosii tesute pe ie, se simtea "cea mai mandra mireasa din cate-au fost in lume". Imediat dupa nunta, Vasile a plecat din nou in razboi si s-a intors in 1945, pentru totdeauna. 60 de ani au trait impreuna, "cu totul si cu totul fericiti", fara a se certa "serios" nici o zi. Iar acum, omul ei este mort. Dupa disparitia lui, Sidonia s-a mai gandit uneori sa il caute in inelul de aur, "sa vada ce mai face el acolo sus, prin cer". Cu toate c-a dorit mult sa mai savarseasca vechiul descantec, a hotarat, totusi, sa nu il mai faca. Si-a zis ca-i posibil ca, in zilele nebune de azi, farmecul asta sa nu mai aiba tot atata putere. Si oricum, n-ar avea nici un rost, caci vraja "se tine" in primul rand pentru a "vedea" oameni tineri, in carne si oase, oameni infocati de dragoste trupeasca din lumea celor vii. ""Facatura" asta ii numa pentru vremea tineretii. In ziua de azi, oamenii nu mai poa sa vada ce trebuie sa vada...", repeta mereu. Asa ca s-a hotarat sa-l viseze. Sa-l viseze normal, noaptea in somn, ca orice om obisnuit, fara nici un fel de fermecatorie. Si chiar a reusit. In fiecare noapte, il vede in vis. "In toate noptile imi vine in vis si vorbesc cu el. Am vorbit cu el mereu, mai mult despre cand eram amandoi impreuna..." Acum, ea ii zice "in treacat" lucruri oarecum marunte: cum mai sta cu sanatatea, ce mai face fratele ei, Gheorghita, ce s-a mai intamplat in asta vreme prin sat si pe intregul pamant. Iar el, din ce in ce mai des in ultimul timp, aproape noapte de noapte, o imbratiseaza cu dragoste si o cheama acolo, la dansul.
Fotografii de Iulian Ignat