Cu toate ca steaua generatiei pe care o reprezinta paleste, impinsa fortat in uitare, idolul anilor 70 nu si-a tradat muza inspiratoare. Compune intens, cu aceeasi pasiune dintotdeauna, sperand ca lumea se va satura odata si-odata de surogate, si se va intoarce la muzica adevarata, de calitate.
"...De parca ar fi cazut peste noi o bomba cu neutroni"
- Pana in 89, prezenta dvs. pe micul ecran atingea cote ametitoare. Aproape nu existau emisiuni de divertisment in care sa nu fiti prezent. Dupa 89, vizibilitatea dvs. artistica s-a topit precum ceara. Cu toate astea, termenul dialogului nostru a fost mereu amanat din cauza ca aveti un program incarcat. Asadar, sunteti in continuare activ...
- Da, doar ca nu mai fac lucruri la vedere. In ultimii doi ani, de pilda, am continuat sa scriu musicaluri. Care se joaca! Doua dintre ele reprezinta o colaborare chiar cu colega dumneavoastra, doamna Silvia Kerim. Avem mare succes la Opereta cu Frumoasa din padurea adormita si recent, cu Gulliver in tara piticilor. Tot anul asta, am avut premiera la Teatrul Evreiesc de Stat, cu Esthera, pe un libret de Octavian Sava. Sa scrii un musical nu e joaca. Iti ia cam un an de zile. In paralel, anul trecut m-am ocupat si de "Scoala Vedetelor", si cu acea ocazie am mai aparut pe ecran de vreo cateva ori. Anul acesta sunt implicat intr-un alt proiect la Tvr, tot impreuna cu Titus Munteanu. E vorba de o emisiune saptamanala, difuzata in fiecare sambata de la 16.30 - Numai cu acordul minorilor. E o emisiune concurs, cu copii. Eu pregatesc piesele si ma ocup si de copii. Ii invat sa cante pe mai multe voci, armonic, contra-punctic etc. Aici nu mai apar, fiindca asta e formatul. Ma mai vede lumea, cand si cand, in reluarile emisiunii Televiziunea, dragostea mea. E asa... de parca toti am fi murit... Realitatea e ca nu ne-a mai chemat nimeni sa mai facem ceva. Pe mine sau pe colegii mei, care sufera de aceeasi lipsa de vizibilitate artistica, de care pomeneati dvs. Si sa stiti ca public avem. Si nu ma refer numai la cei de varsta mea. Sunt multi tineri care mi-au oferit dovada interesului lor. Ceea ce m-a incalzit teribil. Dar sa revin la ce mai fac: anul trecut am fost la un festival de copii din Malta, unde fetitele pregatite de mine au luat locurile I si Ii. Voi merge si anul acesta acolo. Scriu destul de multe piese pentru copii... Sunt si profesor de canto la facultatea de teatru a Universitatii "Spiru Haret"... Deci, in general, am facut lucruri care nu m-au expus ca imagine, dar care au consumat mult timp si energie. Nu ca m-as plange. Ca eu sunt un tip activ, mobil. Niciodata nu m-am dat inapoi de la treaba. Numai ca mi-ar fi parut bine ca munca mea sa fie cunoscuta. Ca sa nu mai ies pe strada si sa ma opreasca lumea din metru-n metru ca sa ma intrebe: "Ce mai faci?", in sensul de "Ai murit?". Ca eu ce sa le spun? "Nu. N-am murit. Ba din contra!" Asta e ! Nu se mai fac show-uri de televiziune, nu se mai fac multe lucruri... desi eu pot sa scriu in continuare si show-uri de televiziune. Avem actori, din toate generatiile, care au si talent muzical, pot sa cante foarte bine, asa cum sunt si cantareti care au un talent actoricesc fantastic. Deci, material e, slava Domnului! Da uite ca, din pacate, asta nu intereseaza pe nimeni...
- De ce oare?
- Poate pentru ca vulgaritatea a devenit primadona si cine nu bate palma cu ea face tusa. De fapt, nu stiu raspunsul adevarat. Cert este ca ne confruntam cu o trista ipocrizie. Atunci cand unii dintre colegii mei, compozitori sau interpreti, parasesc lumea asta, imediat, toata mass-media incepe sa se agite. Cel putin o saptamana fierbe, ii plange, se solicita interviuri de la familie, prieteni, colaboratori, se dau reluari la Tv si toata suflarea mediatica spune: "Ce mare pierdere!". Uitati, cum s-a intamplat cu Dan Spataru sau Laura Stoica, Dumnezeu sa-i odihneasca! Inainte de moarte, oamenii astia erau solicitati foarte rar. Pai, de ce se intorcea Laura Stoica de la un spectacol din nu stiu ce orasel? Fiindca asta-i mai ramasese. Iar ea avea talent cu carul. Si stiu asta mai bine decat altii, fiindca Laura mi-a fost si studenta. Monica Anghel apare foarte rar, Elena Carstea, la fel Adrian Daminescu, Adrian Enache, Aurelian Temisan... Nu e vorba numai de generatia mea. E vorba de niste solisti care stiu si pot sa cante live. Sigur ca mai apar cativa daruiti, cum e Andra, dar sunt atat de putini... Restul sunt trupe dance. Unde nici macar nu stii cine canta, daca macar canta cineva sau isi fac treaba doar din butoane, iar daca-i asculti live, iti pierzi podoaba capilara instantaneu. Eu asta nu inteleg. Atat timp cat exista artisti de diverse varste si stiluri, de ce nu sunt folositi, spre satisfactia intregului public ? De ce e asa de greu sa se mai faca emisiuni in care sa vezi artisti si de douazeci, dar si de saptezeci de ani? In alte tari, artistii sunt tezaurizati, multi sunt declarati "institutii nationale" si sunt tratati in consecinta. La noi, se spune ca modalitatea de masurare a cotei unui cantaret este numarul de Cd-uri vandute. Pai, normal ca la noi nu se vand multe Cd-uri. Majoritatea oamenilor abia au bani de paine, de medicamente, de intretinere. Ba unii isi mai scot si caloriferele din perete ca sa faca economie. Dar televizoare au toti. Iar sufletul oamenilor, chiar daca sunt nevoiasi, tanjeste dupa o muzica si un spectacol de calitate. Si-aici nu e vorba de rivalitati. Ca in orice familie, si in familia muzicii sunt copii, dar si parinti si bunici. E loc pentru toata lumea, fiecare trebuie pus in valoare. Rivalitatile sunt fals create, din interese meschine. Dac-ati sti cati oameni de pe strada mi-au spus ca se gandesc cu nostalgie la show-urile lui Bocanet sau la cele ale lui Titus Munteanu, in care am aparut eu, cu Olimpia Panciu si Mihai Constantinescu, sau cele in care am facut echipa cu Corina Chiriac, cu Arsinel si Radu Gheorghe! Spectacolele astea au luat premii internationale. N-au fost asa, niste buruieni de umplutura. De ce se vorbeste numai la trecut? De parc-ar fi cazut peste noi o bomba cu neutroni, am fi disparut cu totii si-acum cei ramasi prin televiziuni nu mai au ce face, trebuie sa se impace cu pierderea noastra! De asta spuneam ca e o trista ipocrizie. Si sa stiti ca doare foarte tare. Foarte tare. Eu, unul, n-am sa mor de foame. Totdeauna imi gasesc ceva de facut. Slava Domnului, la trei ani, in brate la mama si la tata, cantam deja in corul Filarmonicii din Timisoara. Cantam de rupeam pamantul! (rade) Apoi am urmat scoala elementara de muzica, la pian, am facut liceul de muzica din Timisoara, la oboi, dupa care am intrat la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucuresti, la sectia dirijat cor si orchestra, plus muzica usoara, compozitie. Cand am terminat Conservatorul, deja orchestram pentru Orchestra de Estrada a Radioului, unde dirijor era regretatul Sile Dinicu. Apoi am cantat in multe trupe, am fost profesor si la Scoala Populara de Arta... Deci, azi pot sa fac multe: sa predau, sa orchestrez, stiu sa compun diverse genuri muzicale, pot sa fac, la nevoie, si pe inginerul de sunet... Repet, n-am sa mor de foame. Nu asta e problema. Problema e ca-i pacat de noi, cei care mai putem, si de cei care mai vor sa vada spectacole de calitate si sa asculte muzica melodioasa. Si suntem multi, si de-o parte si de cealalta.
- Care credeti ca e drumul muzicii romanesti de-acum inainte?
- Drumul normal ar fi sa se mearga pe filonul melodic. Adica, indiferent de genul muzical, sunetul sa fie placut urechii si usor de retinut. Daca aplici numai formule ritmico-melodice nu obtii o melodie pe care omul s-o fredoneze si dupa ce a trecut vara. Apoi, cei care se-apuca de muzica sa nu se lase imbatati de primul succes. In muzica studiezi si inveti toata viata. Trebuie sa fii mereu la curent cu ce e nou si trebuie sa exersezi permanent. Talentul nativ nu e suficient. Fara munca te plafonezi si dispari. Noi avem oameni talentati. Si compozitori, si interpreti. Dar majoritatea sunt tinuti la portile cetatii. Parca se merge pe un principiu invers, contra naturii: cu cat esti mai talentat, cu atat nu esti lasat sa iesi in fata. La noi se poarta fetele cu fuste scurte sau deloc si baietii cu muschi. Mai sunt si exceptii. Vezi Mihai Traistariu, care a cantat foarte, foarte bine la Eurovision si ar fi trebuit sa se claseze mult mai sus. Apoi 3 Sud Est sau Marius Moga, cu proiectul Morandi. Desi Moga se afla intr-un mare pericol: sa ajunga sa se repete. El e un talent real, dar are tendinta sa fie repetitiv. Probabil din cauza supra-solicitarii.
"E greu de crezut ca poti sa creezi cand sufletul
iti e chinuit si nelinistit"
- In acest context general depresiv, dvs. continuati sa fiti, totusi, extrem de activ. Asta presupune motivatie serioasa, mai ales optimism. Din ce il extrageti?
- Din firea mea bonoma si echilibrata, dar mai ales din familie. Puteti sa scrieti cuvantul cu litere mari. Cat mai mari! Sotia mea, Rodica, fiica mea, Patricia, mama mea, care inca mai traieste - are optzeci si sase de ani, Dumnezeu sa-i dea sanatate! -, soacra mea, sora mea de la Timisoara, mai am si niste cumnati, nepoti... Apoi, sunt copiii cu care lucrez, studentii mei... Si natura! Ma simt extraordinar cand merg in natura. Pretuiesc linistea fosnitoare a naturii. Imi place sa fac fotografii si sa filmez, imi place sa privesc florile si ador animalele. Dar familia e pe primul loc. Pentru un artist, mai ales unul cu o sensibilitate exacerbata, cum e cazul meu, familia e extrem de importanta. Eu cu sotia si cu fiica mea nu ne-am certat niciodata. Ei, discutii au mai fost, ca in orice familie, dar certuri, niciodata. Daca m-as certa cu ai mei, as fi un om terminat. N-as mai fi bun de nimic. Sunt dependent de familie, de atmosfera din casa. Si, multumesc lui Dumnezeu, am avut parte de-o familie minunata. Intre mine si sotia mea, Rodica, a fost dragoste la prima vedere, si uitati ca si acum, dupa treizeci si unu de ani de casnicie, noi tot indragostiti suntem. Asta imi da mie linistea sufleteasca si energia sa fac tot ce fac. E greu de crezut ca cineva poate sa creeze, cand sufletul ii e torturat, chinuit, nelinistit. Cum sa transmiti altora niste sentimente frumoase si pozitive, cand tu te zbati intr-o drama? Familia e bateria vietii mele. Si, ca sa ma marturisesc pana la capat, ceea ce ma mai incarca e sentimentul de implinire atunci cand mai castig un premiu, cand se mai scrie in ziare de mine, cand isi mai aduce aminte de mine cineva si ma pomeneste in cate-un interviu, cand ma opresc oamenii pe strada si-mi vorbesc cu afectiune... Cea mai mare durere, pentru o persoana publica, care a fost prezenta in vietile multor oameni, e sa-si dea seama ca lumea nu mai stie de ea sau, mai grav, ca nu mai prezinta interes. Asta e tristetea alergatorului de cursa lunga. Daca oamenii te uita, inseamna ca nu mai existi, ca nu mai contezi sub soarele asta, al tuturor.
Vreau sa fiu sanatos!
- In viata dumneavoastra mai este soare?
- Da. In majoritatea timpului. Ca tot omul, am si eu perioade de optimism si altele de cadere, de pesimism. Iar caderile le rezolv tot in familie. Cand am deziluzii, cand sunt descurajat, Rodica ma imbarbateaza si ma sustine. Ea e panaceul meu. Poate par desuet, dar... Cand ne-am cunoscut, eu si Rodica ne-am stabilit niste masuri de securitate. Am luat-o cu mine in toate turneele. Ca sa fim impreuna nu doar acasa, ci si atunci cand eu trebuia sa plec prin tara. Sigur, cand dragostea-i adevarata, si nu un foc de paie conjunctural, rezista si la despartiri, si da, cateva zile de dor de celalalt pot sa faca si bine, dar distanta prelungita erodeaza o relatie prin simpla lipsa a unei comunicari reale. Ce-i drept, si singuratatea in doi face victime. Asta e trist in ziua de azi: ca oamenii, mai ales din cauza ritmului de viata foarte alert si a grijilor generate de lipsuri, uita sa-i mai acorde timp celuilalt, uita sa-l mai descopere si sa-l mai pretuiasca. Uita sa mai comunice. E o superficialitate care, finalmente, ne alieneaza, frange verigile care ne leaga la nivel profund, iar asta, pe termen lung, nu are cum sa te duca spre o incheiere pozitiva. Azi, familia nu mai e considerata ca fiind o valoare. Cuplurile sunt un fel de asociatii pe termen scurt. Dar cei care gandesc asa nu stiu ce greseala fac.
- Sa incheiem interviul cu intrebarea zanei bune din povesti: domnule Marius Teicu, ce va doriti cel mai mult si mai mult acum, in acest punct al vietii dumneavoastra?
- Vreau sa fiu sanatos. Ca sa ma pot darui in continuare celor care ma iubesc si au nevoie de mine.