Sunetele lumii se incadreaza intr-o gama de sapte note. Culorile, tot intr-un spectru de sapte. Numai mirosurile nu pot fi descrise decat intre doua polaritati: ca fiind placute sau neplacute. Cele placute, aromele, parfumurile, sunt de neinteles si de nedescris, daca nu le asociem cu ceva concret din jurul nostru, cum ar fi o floare sau un copac. Zicem ca simtim parfum de iasomie, de liliac, de trandafiri, de garoafe, de busuioc. Mirosurile sunt legate strict de lumea concreta in care traim si, mai ales, de florile din gradina. Or, cea mai frumoasa dintre toate este gradina raiului. Dupa modelul ei, imaginat ori visat, mumele noastre, bunelele, isi incropeau gradinuta de flori, fie in fata casei, langa tarnat, daca aveau spatiu, fie "in sapa casei" (latura) dinspre ulita. Uneori in ambele parti.
Gradina raiului
Florile sunt etalonul frumusetii si bucuriei. O casa fara gradinita de flori pare pustie si-ti provoaca o mila imensa. Stii, dintr-o data, ca acolo, inauntrul ei, locuiesc oameni nefericiti, bolnavi, si poate nu chiar buni la suflet; oameni care n-au visat niciodata gradina raiului si nici nu cred in existenta ei. Gradinuta de flori este foarte importanta, pentru ca ii bucura si pe vii, si pe cei morti, si pe sfintii din icoane, si crucea Mantuitorului, si usile sfintelor biserici din Maramures, care sunt impodobite, duminica de duminica, in culorile anotimpurilor. De usile bisericilor se ocupa batranele cele mai evlavioase, si greu ai putea afla care anume dintre ele le-a imbracat in flori. Drept aceea, nici nu se pune o asemenea intrebare.
Biserica zambitoare
Intr-o vara, la Rozavlea, am vazut ceva care ar misca si o inima de piatra. Biserica veche fiind aproape parasita, nimeni nu mai merge duminica sa-i orneze usa cu flori. Tot satul merge la biserica noua, impunatoare, din centru. Era hramul Manastirii din Moisei, si prosasiile (procesiunile religioase), in drumul lor, trecusera pe langa trista bisericuta de lemn, imprejmuita de un gard acoperit cu sindrila. Cuprinsi de mila, credinciosii - batrane, copii - au inceput sa puna flori din buchetele pe care le aveau, floare langa floare, pe toata lungimea gardului si pe acoperisul de dranita, de parca ar fi vrut ca si batrana bisericuta, in care se slujeste o data sau de doua ori pe an, sa stie ca nu e uitata, ca traieste, vie, in inima lor. Si biserica aceea neagra si veche din lemn parea ca zambeste in soare, invelita ca o mireasa, in flori. Iar noua, celor care priveam, ne-au picurat in tarana cateva lacrimi.
O gradinuta de flori de langa o casa veche cuprinde in ea o intreaga lume, o mare de ganduri, o filosofie a intregii vieti. Pe langa florile cu flori, cum sunt stanjenelul albastru, scanteioarele rosii, cocoratele galbene si albe, bujorii, rujile de Rusalii, rujnicelele portocalii, tataisele (dumitritele), crinii, romanita, sansiul (garofita) de toate culorile, din loc in loc, se pot vedea multe flori (fara flori), flori verzi, ierburi cultivate mai ales pentru parfumul lor: maghiranul, caluparul, lemnusul, tamaita, rezeta, rujmalinul, busuiocul. Acestea sunt sursele de parfum - singurul mod de parfumare fiind planta in sine, purtata in mana, pusa la brau, in san ori, pentru barbati, in palarie. Maieranul (maghiranul), impreuna cu doua trei flori de muscata, formeaza strutul din clopul barbatilor. Strutul era facut sambata seara de catre draguta celui ce urmeaza sa o scoata la joc.
Multe dintre florile din gradinite sunt aduse din camp sau din padure si "domesticite". Pe Valea Viseului exista insa o planta de padure, "dumbrahnicu", frumos mirositoare, folosita pentru parfumul si calitatile ei, fara a putea fi cultivata in gradinuta de flori. O floare nesupusa si libera.
Floarea bunicii
"Dumbrahnicu ii bun pana canta cucu, ca dupa aceea nu mai miroasa, nu mai are miros defel", imi spune Maria Bora din Viseul de Jos, o mare iubitoare si pastratoare de traditii. "Se culege cum apare, primavara, da numa pana la Sanziene, ca de la Sanziene, nu mai canta cucu si el nu mai are miros. Creste-n padure. Atata de mandru mniroasa! Io il pun langa cergile de pe pat, ca-i bun, nu le mananca moliile. Il culeg si-l usc la umbra. Dupa ce-i uscat, il pun pantre cergele de lana si pantre haine. Nu-mi trebe mie miros de naftalina si de chimicale. Si n-am nici o molie. Pun dumbrahnic si frunze de nuc si nu mai intra in veci nici o molie. Doar pana-n Ispas miroasa dumbrahnicu cel mai fain. Dupa aceea, nu mai are mirosu acela veci, pururea, amin. Are un parfum grozav! Uscat ii mai mirosator. Numa uscat ii mirosator. Da cules la vremea lui, la timpu lui. Uscat numa un pic, poti apoi sa-l bagi sub camese, in san, ca demult nu erau parfinuri cum is acum, si doara cu magheran si cu busaioc si cu dumbrahnic, cu plante de-aiestea te dezmierdai.
Imi amintesc ca acum: Meteanca, mosica mea (bunica), nu se despartea in veci de dumbrahnic. Il purta sub camesa, in san, de mirosea ca-n povesti. O samtai de departe, inconjurata de mirosul acela. Ziceai ca-i sfanta. O fost o femeie ase, mnicuta de statura, da o fost tare curata. S-apoi, cand venea la noi, zaceam: "Mosaca, sa vad ce ai in san". S-apoi ori ave magheran, ori ave busaioc, ori ave dumbrahnic. S-apoi o miroseam. Mirosea atata de mandru, pa sub camesa alba, ca de omat...
Moasa purta pa veci dumbrahnic in san, pa veci..."
***