Am oscilat multa vreme intre a va scrie sau nu, stiind faptul ca sunt multi altii mai necajiti decat mine. Dar singuratatea si dorul de tara au fost mai puternice si iata-ma hotarata sa-mi destainui si eu viata.
Nu stiu daca voi afla publicarea scrisorii mele in revista, deoarece sunt complet izolata, departe, in Grecia, intr-o localitate fara posta si fara telefon. Dar iata pe scurt povestea: sunt o pensionara care a avut de luptat cu necazurile inca de la varsta de un an cand, printr-un accident nefericit, mama m-a crescut mai mult prin spitale, iar in ultimii ani ai vietii, a fost total imobilizata la pat. Tatal meu a modelat ca profesor generatii intregi de elevi, eu, personal, primind o educatie aleasa. Dar soarta n-o cunoaste nimeni, asa ca m-am casatorit "ca pe timpuri", astfel ca scumpa mea mama sa nu plece la cele vesnice fara sa ma vada "la casa mea". Ar fi prea mult de scris si nu vreau sa va rapesc timpul, asa ca-n final, va spun doar ca a fost o casnicie nefericita, soldandu-se cu un divort si doi copii mici ramasi la mine. Am luptat din rasputeri pentru a nu separa copiii, mi-am schimbat domiciliul in cautarea unui loc de munca, desi toti se mirau ce curaj am sa plec in necunoscut, fara casa, fara masa, cu doi copii (4 si 6 ani) si batranul meu tata. Am reusit sa depasesc multe greutati, ma straduiam sa nu le lipseasca nimic copiilor, muncind in mai multe locuri, dar a venit Revolutia si-n scurt timp m-am trezit "somera". Atunci m-a parasit curajul si am fost la un pas de sinucidere (consideram ca e mai bine sa ramana o pensie copiilor de pe urma mea, stiind ca voi gasi foarte greu un alt post). Dar a trecut si asta (dupa un tratament in spital) si in final am reusit sa ma redresez si sa ma pensionez. Dar ce folos? Copiii mei, pe care-i consider buni (cat au fost elevi erau la "panoul de onoare" si aveau bursa), nu au un loc de munca sigur. Unul dintre ei a reusit sa parcurga un an si jumatate de studii superioare, cu examenele luate cu note peste 8, dar din lipsa banilor a abandonat. Celalalt a facut doua scoli postliceale si nu a gasit pentru nici una loc de munca. Lucreaza sporadic, pe unde poate. Asa ca biata mama, luandu-si inima in dinti, isi incearca norocul "afara". Printr-o cunostinta cu bune intentii, dar luata cam in "pripa", am ajuns in Grecia, unde ar fi trebuit sa ingrijesc o persoana cu handicap locomotor (eu avand ceva cunostinte medicale - masaj, reflexoterapie, pe care nu reusisem sa le finalizez, neavand bani sa termin cursurile). Stupoarei La fata locului, persoana dorea cu totul altceva... Nu va pot descrie cosmarul prin care am trecut, de intors acasa era simplu, aveam platit biletul dus-intors. Dar de unde achitam banii luati imprumut pentru calatorie? O persoana de bine mi-a aratat drumul spre o manastire de calugarite ortodoxe, unde am gasit niste suflete deosebite; desi originea mea de "romanca" a creat pentru inceput repulsie, incet-incet, maicile au constatat ca nu toti romanii sunt doar hoti, depravati, neseriosi etc.
Am stat mai bine de o luna la manastire, unde am facut de toate: gradinarit (desi nu prea stiam), zugravit, vopsit, tencuit, reparatii la instalatiile sanitare, dar mai presus de toate am facut masaje, deoarece unele dintre maici erau suferinde. Multumita ca eram la adapost - aveam casa si masa, eram totusi ingrijorata pentru ziua de maine. La recomandarea maicii starete, acum ingrijesc de o batrana imobilizata la pat, dar mai merg cateodata la manastire, fie pentru a-mi ridica vreo scrisoare de acasa, fie pentru a lua de la ele cate ceva de mancare, fie pentru a le ajuta la vreo munca. Mai am putin si voi rasufla usurata ca-mi voi achita datoriile facute in tara, desi inca nu am primit salariul. Va veti intreba oare de ce v-am scris. Iata motivul: pana acum nu cunoscusem viata de manastire. Venind aici, ma simt insa foarte atrasa de ea, desi este foarte dura: un program strict, incarcat cu multe si diverse treburi, dar si cu foarte multe rugaciuni. Desi nu am inteles inca totul, cantecele lor parca-mi ridica sufletul si trupul undeva sus, sus... Cat am stat la maici, am respectat programul si, intr-o mare masura, si tinuta. Va spun sincer ca niciodata n-am privit cerul - atat de albastru si senin - si multimea de stele, pentru a cauta intre ele ingeri, sfinti, arhangheli. Cand maicile citeau din cartile lor, citeam si eu din ale mele, luate de acasa, fara a sti ca voi ajunge aici, ci doar pentru sufletul meu. Am scris "Tatal nostru" si "Crezul" in limba greaca si ma straduiesc sa le memorez. Dar marea problema care ma macina este: sa raman sau nu sub aripa Maicii Domnului? Aproape zi de zi plang, nestiind ce decizie sa iau. Le-am scris copiilor despre hotararea pe care vreau sa o iau, si parerile sunt impartite - unul zice "Mama, fa cum simti matale", celalalt zice "Nici sa nu te gandesti". Daca i-as fi stiut pe ei cu un serviciu sigur, la casele lor, casatoriti, cred ca mi-ar fi mult mai usor. Cand ma gandesc insa cat de grea este viata in tara, ma umple groaza, ca n-or sa faca fata. Desi le este dor de mine, ma roaga sa mai raman; desi zic ca se descurca, in finalul unei scrisori, spun in trecere: "In spatele televizorului intra ploaia prin perete...".
Doamnei Ma rog si iar ma rog, ca altceva nu am de facut, dupa ora 16 - 16.30, cand se intuneca si batrana pe care o ingrijesc nu ma lasa sa aprind lumina. Ca sa nu mai spun ca nu sunt la curent cu nimic, e un sat izolat, o casa pe un deal, alta pe altul, nu sunt vecini, nu trec masini pe sosea, ai impresia ca te afli intr-un loc parasit. Imi cer scuze pentru hartia pe care va scriu, dar mi-a dat-o una dintre maici, deoarece eu n-am ajuns niciodata in oras, iar de acum inainte, nici atat, deoarece am depasit "viza" si sunt in neregula cu actele. Se aude ca voi plati amenda la intoarcere in jur de 1200 euro; daca-i asa, inseamna ca de acum incolo voi munci pentru amenda...
Incerc sa-mi fac curaj singura si sa ma rog ca Domnul Iisus Cristos si Maica Domnului sa ma ajute. Am trecut prin momente cand am fost la un pas sa-mi pierd unul din copii (sinucidere). Se indepartase de la cele sfinte, desi pana-n acel moment canta in strana si se impartasea. Sufeream ca nu mai voia sa intre in biserica sau sa se spovedeasca. Dar de cand sunt aici, s-a schimbati Deci, Dumnezeu existai Imi amintesc cate suflete a salvat parintele Paisie de la Sihla, dr. Alexandru Caznic de la spitalul de psihiatrie Campulung Moldovenesc, cum Sfantul Nicodim l-a determinat pe regele Sigismund sa se boteze (cu intreaga suita si fiica lui), cati bolnavi fara sanse de supravietuire s-au vindecat prin credinta. Asa ca prin lacrimile si rugaciunile mele mi-am salvat copilul. N-am avut bucurie mai mare ca atunci cand mi-a spus ca s-a dus la mai multe biserici si manastiri, ca se roaga, ca trece pe la biserica aproape zilnic. Imi este foarte, foarte greu, numai cine n-a "gustat" strainatatea sau nu vrea sa-si recunoasca slabiciunea stie. Dar am citit, printre altele, "Vietile sfintilor", "Urcus spre Inviere", "Paine si apa pentru suflet" s.a. si cand ma cuprinde deznadejdea, ma gandesc la cate grele suferinte au fost supusi acei martiri, ma imbarbatez singura si incep iar sa ma rog; repet unele rugaciuni si de 20-30 de ori, pana ma ia somnul, iar noaptea, cand ma solicita batrana, o iau iar de la capat... Atat de mult m-au indragit maicile, incat nu vor sa ma mai lase sa plec, si acest lucru imi face mai grea decizia pe care urmeaza sa o iau. Si eu le iubesc foarte mult. Este adevarat ca primesti dragoste daca dai dragoste. "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", dar cu greu inteleg limba, desi ma straduiesc. Oricum, cateva cuvinte de imbarbatare pe care mi le spun le stiu pe de rost: "Nu-ti pierde nadejdea, ca oriunde vei fi, noi te iubim si ne rugam sa-ti fie binei". Doamnei Nu stiu ce decizie sa iau; in tara sunt o sumedenie de probleme care raman nerezolvate in absenta mea si gandul ca nu-mi voi mai vedea niciodata copiii ma sperie foarte tare, desi ma simt atrasa de viata monahala, pe zi ce trece. Poate explicatia sta in faptul ca nu m-am recasatorit si toata dragostea mi-am revarsat-o asupra celor din jur, a copiilor, a rudelor si prietenilor. Iar acum, simt ca ei isi vor face un camin si eu voi ramane singura. Prietenii au inceput sa plece spre cele vesnice, fiind mult mai in varsta decat mine, deoarece ii alegeam cu grija, astfel incat sa am intotdeauna de invatat de la ei, iar acum, se duc, unul cate unul...
Nu stiu unde ati putea incadra scrisoarea mea: la rubrica "S.O.S" sau la "Spiritualitate", daca, bineinteles, veti gasi de cuviinta s-o publicati. Daca da, va rog sa-i dati o forma literara, ca-n noianul de ganduri ce-mi invaluie mintea, nu cred ca am fost prea coerenta. De asemenea, as dori sa nu-mi publicati numele, iar eventualele raspunsuri la intrebarea: "Ce sa fac?", as dori sa-mi fie trimise pe adresa manastirii, eventual si cateva exemplare din numerele pe care le mai aveti disponibile din Formula As, fiindca eu nu am de unde sa cumpar revista. As mai avea multe de spus, dar mi-e jena sa mai cer maicilor hartie, asa ca inchei, dorindu-va multa putere de munca in continuare si sanatate si Dumnezeu sa va ajutei Cu toata stima, a dvs. fidela cititoare,
Anina
Adresa este: I. M. Parthenona, Kastelli - Kissamoy, Xania - Krete, T. 73400, Grecia (Pentru Anina)