Muzeul National al Literaturii Romane din B-dul Dacia nr. 12 va invita, pana in noiembrie, intr-o calatorie pentru care nu aveti nevoie nici de bani, nici de bagaje. Trebuie sa va lasati doar ghidati de artistul fotograf Ion Cucu, prin salile racoroase, in care a etalat o veritabila istorie in imagini a literaturii noastre contemporane: 550 de fotografii de format mare - portrete de scriitori si scene din viata literara, surprinse pe parcursul a peste patru decenii. Reunite sub genericul Calatoria, imaginile in care Ion Cucu a oprit clipe din existenta unor personalitati literare din a doua jumatate a secolului Xx (unele, trecute de hotarul vietii pamantesti) insufletesc bibliografia cu dimensiunea umana a autorilor, te fac sa-i cunosti in ipostaze expresive inedite, sa le intelegi mai profund opera. Dupa cum s-a spus si la vernisaj, aceasta expozitie ar trebui vizitata de toti profesorii de romana cu elevii lor, pentru a transforma lectura literaturii contemporane dintr-o plicticoasa obligatie scolara intr-un interes real. Ion Cucu are darul miraculos de a produce emotia, curiozitatea, simpatia, capabile sa indemne la citit. Acum cateva zile, in timp ce Bucurestiul respira greu sub canicula, am stat de vorba cu fotograful scriitorilor, in mijlocul comorii sale documentare, pe care nu se mai satura sa o contemple, fericit precum cei ce stiu ca n-au trait degeaba, ca lasa ceva in urma lor.
Un fotbalist visator
- Din datele biografice publicate in catalogul expozitiei am aflat ca, pe la mijlocul anilor 50, te pregateai pentru o cariera de medic. De ce ai abandonat Facultatea de Medicina, pentru a deveni fotograf?
- Nu am abandonat-o eu, am fost dat afara, cand s-a aflat ca tata era la Canal. Singura lui vina fusese ca avea ceva mai mult pamant decat altii, fiindca muncise din greu. Cand a inteles ca va fi arestat, a fugit de acasa, din satul Salcia, de langa Oltenita, si a stat ascuns in "zestrea Dunarii".
- Ce era "zestrea Dunarii"?
- Era zona unde se revarsa fluviul, dar nu inunda nici un sat, fiindca erau diguri bune pe vremea aia. Cand se retragea apa, ramaneau balti bogate in peste si zone fertile, unde se faceau bostanarii, crestea o vegetatie superba. Era un rai "zestrea Dunarii"i Acolo a stat tata ascuns, pana cand cineva l-a turnat, a fost prins si dus la Canal. A ramas mama, cu patru copii de crescut, intr-o saracie crunta.
- Te-a marcat saracia din copilarie?
- Nu prea tare, fiindca, pe de o parte, multa lume era in situatia noastra, pe de alta - la 12 ani am plecat de acasa la Bucuresti, la Scoala Medie Tehnica Sanitara de la Pitar Mos, la internat. De copil, imi doream sa devin doctor si invatam bine. Dupa ce am terminat scoala sanitara, am dat la Medicina si am intrat, dar n-am apucat sa termin anul I, ca m-au dat afara.
- Si cum ai ajuns fotoreporter?
- Datorita fotbalului. Eram un fotbalist talentat in adolescenta, jucam bine.
- Si ce legatura are asta cu meseria in care ai ajuns maestru?
- Pai, are, fiindca la Casa Scanteii era pe atunci un lot-scoala, o pepiniera de tineri fotbalisti, unde nu intra oricine, se facea o selectie severa. Eram un pusti inzestrat, de vreme ce m-au primit fara nici o pila si, in paralel cu scoala sanitara, ma antrenam acolo. Aveam colegi care au ajuns apoi nume cunoscute in fotbal - Mateianu, Greavu, Copil, Ene, Dumitru Ii... Dupa liceu, ca sa avem si noi un mic salariu, conducerea de atunci a Combinatului Poligrafic ne-a repartizat formal la cate o sectie. Eu am nimerit, intamplator, la sectia unde se tipareau carti postale ilustrate, "vederi" - cum le mai zicea. Nu eram obligat sa stiu ce se intampla acolo, eu trebuia sa imi vad de fotbal, si o vreme asa am si facut. Ma mai plimbam prin sectie, cu treningul meu frumos, fiindca lucrau pe acolo o multime de fete, dar nu ma interesa ce faceau. Pana cand, intr-o buna zi, un oarecare Rudolf Ardeleanu - Dumnezeu sa-l tina, daca mai e in viata - mi-a spus: "Domnu Nelu, chiar nu vrei sa vezi cu ce ne ocupam noi aici?". Si eu, din respect, ca fusesem invatat sa fiu respectuos, i-am ascultat explicatiile, am urmarit etapele de lucru si am fost fascinat de iesirea imaginii din hartia alba. Erau peisaje frumoase, si eu, de mic, fusesem sensibil la frumusetea naturii.
- Credeam ca, in general, oamenii de la tara n-au timp sa observe frumusetea naturii, traind in mijlocul ei sunt obisnuiti cu ea...
- Eu eram altfel. Imi spunea mama ca puteam sta oricat sa ma uit, de exemplu, la doua gutui ramase neculese in varful pomului, in care batea soarele de toamna... Iar cand am invatat sa citesc, mi-a placut atat de mult, incat luam si bataie fiindca, noaptea, cand toti dormeau, consumam gazul din lampa, citind pana tarziu. O duceam atat de greu, incat trebuia sa facem economie si la gaz. Ramasa singura cu noi patru, mama se angajase bucatareasa la o cantina si ne mai aducea de mancare de acolo. Am plecat la internat, si ca sa fie la masa o gura mai putin... Si in vacante ramaneam la camin, cu vreo cativa colegi orfani de razboi, iar cand ma duceam sa-i vad pe ai mei si mama voia sa-mi dea de mancare, ii spuneam ca sunt satul, ca mancasem la Bucuresti...
- La sfarsitul scolii, ai avut insa salariul tau... de fotbalist. De ce, daca erai asa talentat, n-ai facut cariera sportiva?
- A fost o optiune, spun azi, fericita. Imi placea sa joc fotbal, eram bun in echipa, ma pasiona competitia, dar domnul Rudolf Ardeleanu m-a facut sa-mi descopar adevarata vocatie. Era un om minunat, un fotograf de arta, care a introdus la noi, primul, tiparirea color de pe film, infiintase o sectie de diapozitive si avea nevoie de un ucenic. M-a ales pe mine.
"Foto-Cucu al scriitorilor"
- Deci, ti-ai inceput drumul de fotograf lucrand color. E surprinzator, fiindca, de cand te stiu, pozele tale sunt alb-negru...
- Am ajuns in timp la concluzia ca fotografia color (azi la indemana oricui, cu aparate digitale, chiar cu telefonul mobil) e asemanatoare unui pom inflorit, ale carui flori se scutura cand trece timpul lor, pe cand alb-negrul e radacina, trunchiul si crengile acelui pom. Ceea ce dureaza. Tatal meu avea o vorba: "Sa faci lucruri nu trainice, durabile".
- Si de la carti postale, in lumea presei literare cum ai ajuns?
- Era frumos sa faci peisaje, dar pe mine ma interesau mai mult oamenii. Lucrand in Casa Scanteii, aveam acces si la cartile care se tipareau acolo si citeam mult. Incet-incet, am inceput sa inteleg ca si fotografia poate fi un mod de a te exprima, ca si literatura. Un fel de a-ti scoate sufletul la iveala, prin intermediul imaginii, de a fixa o emotie, o stare, un gand al tau. Si asa a ramas, pana azi. Cred ca un fotograf bun se exprima pe sine, in relatie cu subiectul.
- Nu mi-ai raspuns insa cum ai devenit "Foto-Cucu-al-scriitorilor"...
- Fusesem angajat fotoreporter la "Scanteia tineretului" in 1960 si acolo se faceau periodic mese rotunde cu scriitori, la care i-am fotografiat prima oara pe Marin Preda, Nina Cassian, Stefan Banulescu, Geo Dumitrescu, apoi pe tinerii ce tocmai debutasera Nichita Stanescu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Sanziana Pop, Nicolae Breban, Ioan Alexandru, Constanta Buzea, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu si altii. Facand portrete de scriitori, mi-am dat seama ca mi se ofera sansa sa las si eu o urma pe pamant, sa nu dispar asa, ca dupa o ploaie care spala totul. Recunosc, a fost si un pic de orgoliu, dar orgoliul asta m-a indemnat sa fac mai mult decat un fotoreporter obisnuit: sa colectionez chipuri si clipe din lumea literara, pe care timpul le leaga, apoi le transforma in destine si in istorie... Am inceput sa ma duc la reuniunile de la sediul Uniunii Scriitorilor, care pe atunci era intr-un frumos palat de pe Kiseleff, fotografiile mele au inceput sa fie publicate in presa literara, "modelele" s-au placut in portretele mele si si-au ilustrat textele din reviste si cartile cu ele, si asa am ajuns ce sunt azi. Sigur, nu eram singurul "fotograf al scriitorilor", aveam si am concurenta valoroasa, dar mie, ca fost sportiv, imi place competitia, ma stimuleaza.
- Ti-ai adunat, in aproape o jumatate de secol, o fototeca tematica uriasa, cu mii de imagini...
- Ceea ce vezi aici, in expozitie, nu e nici 15% din comoara mea. La multi scriitori am fost acasa, i-am surprins in mediul lor de lucru, am fost cu unii si in locurile lor natale, cu Marin Preda la Silistea-Gumesti, de exemplu. Fiindca a venit vorba de Preda si fiindca in vara asta, la 5 august, ar fi implinit 84 de ani, vreau sa ofer "Formulei As" o fotografie inedita a lui, din 1971.
- Faptul ca te-ai apropiat si omeneste de "modelele" tale ti-a folosit la portrete? - A fost esential. Un portret reusit trebuie sa fie o chintesenta, sa exprime fizionomic adevarul despre un om. Nu poate fi facut la intamplare. Trebuie, intai, sa prospectezi, sa studiezi, sa gasesti o cheie de intelegere... Eu umblu mult intre scriitori, dar ii rog sa nu ma bage in seama, sa uite ca sunt acolo.
- Nu-ti place sa ti se pozeze...
- Nu, deloc. Omul, cand pozeaza, da o falsa imagine de sine, isi pierde firescul, intervin o rigiditate, grimasa, o fixitate a privirii - care-l golesc de viata. Si mai e ceva: eu nu folosesc niciodata blitz-ul, numai lumina naturala, oricat de saraca ar fi ea; mi-e de ajuns si o lumanare, ca sa scot din intuneric un chip expresiv. Nu sunt un fotograf de studio, cu reflectoare si retusuri, nu ma intereseaza asta, ci adevarul de viata, captarea si pastrarea lui in timp.
"Ninge, frate Ioanei"
- Te-am ascultat de multe ori povestind intamplari cu scriitori, unele amuzante, altele dramatice, la care ai fost martor. Ai o buna memorie, nu doar vizuala, si presupun ca tii minte imprejurarile in care ai facut fiecare din "exponatele" Calatoriei. De exemplu, fotografia asta extraordinara, cu Ioan Alexandru bucurandu-se copilareste de ninsoare...
- Era la Nasaud, in 1983, cred ca pe la sfarsitul lui noiembrie. Un grup de scriitori venise la o "intalnire cu cititorii", cum organiza frecvent Uniunea pe atunci. Dupa ce am tras cateva imagini la liceul unde se tinea intalnirea, am plecat sa vad orasul. Peste tot unde mergeam, ma interesau si locurile, casele, peisajul. Si cum ma plimbam asa, prin Nasaud, m-am intalnit cu Ioan Alexandru, care se plimba si el, cu cel mai mic dintre cei cinci copii ai lui. Am mers impreuna si, deodata, a inceput sa ninga cu fulgi mari, prima ninsoare a acelei ierni. Eram la cativa pasi mai in fata, cu aparatul de gat, si cand m-am intors spre el, mi-a strigat fericit: "Ninge, frate Ioanei", in timp ce eu apasam reflex pe declansator. O singura declansare. Si bucuria clipei de acum 23 de ani se pastreaza intacta si azi, cand poetul nu mai e in lumea noastra.
- Ai in expozitie multe fotografii cu Nichita Stanescu la diferite varste, intre care un portret emblematic, adesea reprodus, ce s-ar putea intitula chiar Rasu-plansu, dar vreau sa ne oprim la una pe care nu o stiam, aceasta cu sotia lui, Dora. Iti aduci aminte cand ai facut-o?
- Eram la el acasa, in Piata Amzei, pe balcon, cu un sculptor din Serbia, care ar fi vrut sa-i faca un bust, dupa ce Nichita luase Marele Premiu "Cununa de aur" la Festivalul International de poezie de la Struga, din Iugoslavia. Discutam acolo si, la un moment dat, Dora a iesit din camera sa-l intrebe pe Nichita ceva. Era o lumina frumoasa pe chipul ei si in copacii din spate, mi-a placut cum se priveau, si am furat trecerii, acea comunicare din ochi.
Reporterul si bicicleta
- Povesteste-mi, de ce e Geo Bogza asa de incantat acolo, pe bicicleta?
- Era in 1982, de Sfantul Gheorghe, onomastica lui, si impreuna cu cativa scriitori m-am dus la Ciofliceni, langa Snagov, unde statea, ca sa-l felicitam. I-am facut multe fotografii in ziua aceea, dar, cand sa plecam, imi zice: "Domnu Cucu, stai putin, as vrea sa ma fotografiezi si cu bicicleta lui Bunti (Bunti era sotia lui), cu care am calatorit ca sa scriu Cartea Oltului". Bicicleta veche era pastrata intr-un garaj, a scos-o de acolo, a cercetat-o cu atentie si i s-au umezit ochii, era ca un copil care se lauda cu o jucarie. A incalecat pe ea si a pornit spre mine, dar parca mergea inapoi, in timp, in tinerete. Daca te uiti la chipul lui, vezi si nastrusnica incantare, si nostalgie. Avea atunci vreo 74 de ani si a mai trait inca 11, a apucat sa vada caderea comunismului. Altii n-au mai ajuns sa traiasca fericita schimbare, prea multi s-au sfarsit inca tineri - Daniel Turcea, Vergil Mazilescu, Marius Robescu, Mircea Scarlat, Sorin Titel, Nicolae Velea, apoi Mircea Nedelciu, Madi Marin, Ion Stratan...
- Si e cu atat mai emotionant sa-i regasesti atat de vii in aceasta expozitie a ta...
- Vezi, de asta sunt multumit cand ma uit ce am realizat prin ani. Imi amintesc de tata: odata, cand m-am dus acasa, l-am gasit stand pe prispa. M-am asezat langa dumnealui si m-a intrebat: "Ce faci tu, ma, pe-acolo, pe la Bucuresti?". "Pai, fotografiez, scriu..." A stat putin, s-a gandit si apoi a tras concluzia: "Adica, nimici". Ca sa-i dovedesc ca nu e chiar asa, am facut atunci niste fotografii chiar acolo, in gospodaria lui. Tata crestea porumbei, avea vreo 50-60, si cand le dadea drumul din voliera, erau asa, ca un nor deasupra curtii. Eu am pandit momentul cand se inaltau si, cu un timp foarte scurt de expunere, i-am prins in zbor, in jurul capului tatei. Pe urma, am fotografiat si caii alergand si cand i-am aratat pozele marite, a privit tata lung la ele, a clatinat din cap cu mirare si a zis: "Uite, ma, al naibii Nelu, a inghetat porumbeii in aer, a facut sa ramana calul cu picioru in susi". Apoi s-a uitat in ochii mei si a adaugat ceea ce-mi repetase de multe ori: "Ai grija ceea ce faci sa fie durabil. Nu trainic, durabil".
- Expozitia de azi e o dovada ca i-ai urmat sfatul.