Intreaga lui viata a fost o valvataie, un foc nestins. Inalt, firav si mereu grabit, parintele Dometie a murit la 50 de ani, carand cu spinarea alimente pentru manastire, in timp ce cobora stancile ascutite ale Rametului. A murit de epuizare, tacut si cu rugaciunea pe buze, ca un mucenic. In scurta lui trecere prin lume, nu a cunoscut macar o clipa de odihna. A ars intens si mistuitor pentru credinta, construind cu mana lui biserici si chilii, scoli si altare de inchinaciune, pe mai toate vaile din Muntii Apuseni.
Iubitor de liniste si meditatie, avea o minte stralucita, cu scoli inalte si studii de doctorat in teologie. A preferat insa traiul aspru si indarjit, asemenea motilor sai, carora le calca pragul pentru spovedanie, dupa un urcus lung si obositor de zeci si zeci de kilometri. Model in toate i-a fost inaintasul sau de la aceeasi manastire Rameti, marele duhovnic Ghelasie, sfantul ce murise calare pe un asin, in timp ce clopotele a sapte biserici incepeau singure sa bata a jale si a pustiu.
Cat a trait, parintele Dometie nu a pastrat pentru sine nimic, saracilor intalniti pe drum dandu-le pana si incaltarile sau camasa de pe el. Maicutelor de la Rameti nu a avut sa le lase drept mostenire decat singura lui avere - o chilie goala si o straita cu tot ce incapea in ea: patrafirul, o carte de rugaciune si o cruce simpla de lemn. Le-a mai lasat un gand fierbinte de iubire, cladiri si ziduri noi de manastire, alaturi de un nume pe care si acum mocanii il rostesc cu sfiala si lacrimi in ochi. Pentru ei, parintele Dometie a ramas "Apostolul motilor", un sfant.
Nu peste mult timp, pe 6 iulie, la Rameti se va savarsi parastasul parintelui. Daca vrerea lui Dumnezeu ar fi fost alta, parintele ar fi implinit astazi 80 de ani - varsta unui patriarh. Uitat o vreme in maruntele griji si necazuri ale vietii, chipul lui iese acum la lumina ca uleiul de candela, ca aurul trecut prin foc. E vremea ca faptele parintelui Dometie sa se ridice, iar numele sau sa coboare in calendar. Nu va trece mult si parintele Dometie va fi canonizat, asa cum cer taranii de pe Valea Geoagiului si toti cei care l-au cunoscut, simtind pe crestet iradierea de foc a binecuvantarii lui.
Muncea si slujea, de parca ziua aceea ar fi fost ultima din viata lui
Strajuita de trupul unor stanci enorme, ce stau in orice clipa sa se pravale asupra ta, Manastirea Rameti pare a fi o sihastrie cladita numai din piatra si flori. Fiecare cotlon si fiecare alee marunta ce apropie chiliile de biserica cea veche, de lacul plin de nuferi si o padure deasa ca peria, toate poarta amintirea parintelui. Mai tinere sau mai in varsta, maicutele vorbesc despre cuviosul Dometie ca despre un sfant. Ii mangaie cu privirea mintii chipul transfigurat de un vesnic suras, il pomenesc mereu in rugaciune, iar la vreme de cumpana, merg la mormantul ridicat in desisul livezii cu meri, cerandu-i sfat si cuvant de intarire.
Sincer vorbind, mi-l inchipuiam cu totul altfel decat il infatiseaza pozele din chilia maicii Eudoxia, sora de sange a parintelui: un barbat delicat si nostalgic, o boare de om cu ochii albastri, privind negrabit la pasari si flori, bland, discret si enigmatic, vesnic indragostit de miracolul lumii. Cu parul blond auriu si lasat mult pe spate, cu mainile impreunate intr-o renuntare prelunga, avea ceva din fervoarea dostoievschiana a marilor mistici rusi. Memoria oamenilor insa l-a pastrat cu totul altfel - energic si mereu in miscare, pasind plutitor ca un fulg pe culmile salbaticite ale Trascaului sau spargand cu tarnacopul piatra dura a muntelui, laolalta cu ceilalti muncitori tocmiti sa recladeasca manastirea. Odata a fost vazut cum lucra pana la brau in apa inghetata a Rametului, pentru a fixa malul ce ameninta sa se pravale. Altadata, pe un ger cumplit, incarca singur boltarii pentru cabana, folosind o pereche de sosete in loc de manusi, pentru a-si proteja mainile insangerate.
Parintele muncea si slujea la altar pana la epuizare, de parca ziua aceea ar fi fost ultima din viata lui. Avea multe in grija - si refacerea manastirii ruinate de cei 10 ani de pustiire, si cresterea spirituala a obstii. Peste toate, colinda satele motilor ca un apostol si savarsea sfinte Liturghii in cele 7 biserici din vale, subrezindu-si si mai mult sanatatea, nu o data intamplandu-se ca, dupa un drum obositor de 20 de kilometri prin viscol si zapada, taranii sa vada in timpul slujbei cum din hainele parintelui se ridicau aburi de umezeala. Era de o mila necuprinsa fata de oameni si vietati marunte - fluturi, pasari sau ganganii. El si trupul sau slabit nu contau niciodata, implinind astfel o misiune luata inca din copilarie si o profetie facuta de marele lui duhovnic, Arsenie Boca, care, botezandu-l calugareste, i-a spus: "Drumul tau e fara intoarcere. Te vei face preot la mocani si vei sfarsi uscat ca un gatej".
In chilia sa, maica Eudoxia i-a facut fratelui sau un mic muzeu - cu poze multe si inramate, cu ceva inscrisuri si cu toate bunurile parintelui, de care nu s-a despartit niciodata: doua randuri de straie preotesti, o straita, o Biblie si o camasa. O fotografie de tinerete il arata visator, desprind de lume si vulnerabil ca un adolescent, lasand cu greu sa se vada clocotul vietii lui, indaratnicia cu care s-a luptat sa reinfiinteze manastirea dupa Decretul din 1959, curajul nebun de a merge la Bucuresti si de a intra cu stareta Ierusalima in cladirea Cc-ului, pentru a forta aprobarile necesare. Nu s-a intalnit cu Ceausescu, asa cum dorea, in schimb a dat navala in biroul lui Paul Niculescu Mizil, cucerindu-l cu o singura fraza: "Daca si in rai se intra la fel de greu cum se intra la dumneavoastra, slabe sperante de mantuire mai avem". Asa a obtinut recunoasterea manastirii - fara teama, cu pieptul larg deschis. Avandu-l mereu pe Cristos de partea sa, parintele nu se infricosa de nimic. Pe oamenii Securitatii ii infrunta fara sa clipeasca. Pe cei care facusera bodega in incinta manastirii i-a alungat, mutandu-i mai sus, intr-o cabana cladita cu mana lui. A daramat si a construit fara nici o aprobare si tot asa, aducandu-l de la Bucuresti pe vestitul inginer Iorgulescu, a inaltat cu doi metri de la sol temelia vechii biserici (monument istoric), amenintata din cauza unui izvor si a panzei freatice.
In modestul muzeu al parintelui, pe un colt stingher de masa, stau cateva cuvinte, scrise cu roua sufletului sau de poet: "Imi pare asa ciudat ca avem atata vreme pentru ura, cand viata nu-i decat o picatura intre acest moment si celalalt. E de neinteles de trist ca nu culegem flori, ca nu privim la cer mai des, ca nu iubim noi, cei care atat de repede plecam din aceasta lume".
Visele maicii Eudoxia
Asemenea marilor eremiti din vechime, parintele Dometie si-a cunoscut dinainte sfarsitul. Maica Eudoxia isi aminteste ca, in preziua mortii lui, voia sa-i zugraveasca chilia, dar parintele nu a lasat-o, certand-o cu asprime ca niciodata si spunandu-i ca nu mai este timp. Degeaba a insistat ea sa afle motivul vorbelor lui. Cu o tristete nefireasca in priviri, parintele i-a spus: "Ai sa afli in curand". Apoi, la masa, cuviosul Dometie a povestit in fata obstii, vizibil tulburat, ca de cu noapte avusese un vis. O femeie mai mult batrana decat tanara a intrat in manastire, cautand cu privirea pe cineva anume. Apoi s-a apropiat de mama parintelui (maica Filotemia), care tocmai iesea din biserica si, intinzandu-i o rochie neagra, i-a spus: "De azi inainte, numai asa te vei imbraca". Doua ore mai tarziu, parintele va pleca impreuna cu un grup de maici sa aduca alimentele ce se aflau in masina manastirii, ramasa dincolo de munte, din cauza drumului distrus de inundatii. La inapoiere, mergand prin padure, i s-a facut rau, si stareta de atunci, Ierusalima, l-a intrebat speriata ce are. Abia respirand, parintele i-a raspuns: "Daca ai sti, nu ai mai intreba... Ramai in urma mea, legata de obste". Au fost ultimele lui cuvinte si ultima porunca de duhovnic. Visul se implinise. Spre seara, maica Filotemia isi intarea hainele cernite, de calugarie, cu straie de doliu. Fiul sau, Dometie Manolache, murise. Ea avea 80 de ani si, pana la reintalnirea cu fiul pierdut, mai avea de asteptat - alti 15 ani de lacrimi si rugaciuni, de posturi aspre si drepte pomeniri.
Maica Eudoxia l-a plans si ea, ca pe un duhovnic si un frate bun, dar nu l-a jelit. Stia ca parintele nu ar fi acceptat asemenea lucru. Ieromonahul Dometie daduse in manastire porunca de bunavoie si de nadejde. El insusi avea grija ca nimeni sa nu stea vreodata intristat. Desi bolnav si chinuit de griji, intarea pe altii cu o vorba, cu o floare, cu un gest de pateric. Odata, vazand o maica plangand pe malul lacului, s-a dus in poiata si, aducand de acolo cativa pui catifelati de gasca, i-a pus in poala maicii, inveselind-o. Altadata, auzind-o pe Eudoxia ca se plange de greutati si necazuri, a luat-o de mana si a dus-o la rau, zicandu-i: "Invata de la intelepciunea apei. Toate trec, toate se duc la vale. Uita-te la apa si spune, cum spuneai cand erai copil: "Zighi-zighi". Daca nu esti putin copil, nu poti intelege nimic din viata".
Cand duhul intristarii o mai viziteaza racaindu-i sufletul, maica Eudoxia isi aminteste vorbele dragi ale parintelui: "Cat timp ne veti pastra in amintire, noi n-am murit, caci amintirea e ceva din nemurire". De multe ori, maica intra in salita muzeului si se roaga in duhul linistit si bland al parintelui, priveste fotografiile aranjate pe perete si discuta cu el, ii cere sfat sau se intareste doar vazandu-l, pentru ca noaptea sa-l viseze cu straita pe umar, haladuind pe culmile Rametilor, in drum spre casele motilor ciobani pe care ii iubea cu atata ravna.
Desi nu crede in vise, uneori maica Eudoxia cade pe ganduri. "S-a intamplat intr-o noapte sa-l visez cum trecea o apa fara sa o atinga. Eu eram pe un mal si el pe celalalt. Ne priveam unul pe altul, dragastos si de departe, ca doi frati dintr-o mama, cum eram. Pe malul acela, plin de branduse si cimbrisor, el a stat cat a stat si apoi a spus: "Eu plec". Putin ingrijorata, m-am uitat la el si m-am trezit vorbind: "Unde pleci, parinte? E noapte", dar el a facut bland din mana: "Nu-i nimic. Si voi veti trece aceasta apa". Imediat, in trei zile diferite la rand, au murit trei maici in manastire: Lavrentia, Teodora si Inochentia. De unde este acum, parintele ne vorbeste si ne apara, grijindu-se sa nu ne tulburam prea mult si sa ne pregatim pentru marele si ultimul urcus ce duce la cer, la noua lui chilie."
Incet si fara zarva, faptele parintelui Dometie ies la lumina. Multi oameni il plang si acum - oameni care s-au vindecat de boli grele prin rugaciunile lui sau, si mai uimitor, s-au intors brusc si indarjit la credinta. Era tot o valvataie de iubire dumnezeiasca, spunand mereu: "Daca vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi". Nimeni nu pleca de langa el nemangaiat sau fara intarire. Prezenta lui era intreaga, tulburatoare, plina de forta. Sufletului sau de poet i se alatura o voce divina, iscata parca din sonoritatile imensitatii stelare. I se spunea "Cucuzeul Ardealului". Avea un glas atat de frumos, invesmantat in zeci de nuante cromatice, incat la ectenii, pana si pasarile amuteau, ascultand rugaciunile. Langa parinte te simteai inspirat, te simteai mai aproape de Dumnezeu, asemenea poetului Ioan Alexandru, care, de cum l-a vazut, s-a indragostit iremediabil de el: "Sa te strecori viu printre crapaturi/ Descult zdrobit de drumuri si piroane/ Iar cand aluneci printre surpaturi/ Vei fi sorbit pe lacrimi in icoane/ Eu cred ca a murit fara de trup/ Nu mai era nimeni acasa/ Si sufletul prin moarte l-a trecut/ Cum treci prin rau in brate o mireasa".
Foto: Alisa Preda
P.S. E mare pacat ca la Manastirea Rameti nu se mai poate ajunge din cauza drumului impracticabil. Unindu-ne eforturile, putem contribui la repararea lui.
Donatiile pot fi facute in contul:
Ro62Rncb0003007790700001 Bcr - Alba.