"Nu sunt facut pentru zarva acestor timpuri"
- Cu rolul Sarik, din Inima de Caine, ai fost nominalizat la Premiile Galelor Uniter. Ti-a fost de folos? Ce inseamna un premiu in cariera unui actor?
- Nominalizarea m-a bucurat foarte mult, fireste, a fost o confirmare care mi-a prins bine. Dar adevaratul castig a fost ca am jucat in regia lui Yuryi Kordonskyi, alaturi de Victor Rebengiuc. De Yuryi stiam, imi placea foarte mult, e cunoscut pe toata planeta prin spectacolele lui magistrale, si ma asteptam ca intalnirea cu el sa fie deosebita. Castingul pentru rol a durat trei minute. I-a placut ca am intrat si m-am asezat pe scaun, cu picioarele sub mine. Eram foarte, foarte obosit. M-a intrebat: "Ai casa?". Am zis: "Nu!". "Ai familie?" "Nu!" "Ce ai?" "N-am nimic." "Daca maine ar fi sa iti propun sa plecam in lume, sa lucram, ai veni?". Am zis: "Da!", si asta a fost tot. "La revedere!" A simtit ca sunt si eu un caine pribeag. Iar repetitiile au mers foarte bine pentru ca, inainte de a fi un regizor bun, el este un om extraordinar. Nu mi-a reprosat niciodata nimic. Prefera sa-mi spuna: "E bine, dar hai sa incercam si asa". Niciodata n-a zis: "E prost". Asta mi-a dovedit generozitatea lui mare si m-a ajutat sa-mi pastrez increderea in mine. Iar apoi, a fost intalnirea cu Victor Rebengiuc. Primele trei zile au fost groaznice. Mi-era frica. Cred ca dansul nu ma placea foarte tare, n-avea incredere in mine. Eu aveam rolul principal, intr-un spectacol in care juca si el. Dar a fost si el foarte darnic. Putea sa ma rada, sa ma faca praf in trei zile. Dar a avut rabdare, a lucrat cu mine pas cu pas, m-a ajutat sa-mi construiesc monologul, am invatat foarte multe de la el.
- Esti o prezenta destul de noua in teatrele bucurestene. Care a fost traseul tau ca actor, pana in acest moment?
- Am terminat Facultatea la Iasi in 2001 si, intr-o disperare de cauza, vrand sa plec cat mai departe de-acolo, am ajuns la Resita, unde am fost acceptat. Tin minte ca ploua marunt, era o atmosfera stranie in orasul ala uitat de lume, mi s-a facut frica si atunci mi-am zis ca n-as vrea sa mor acolo. Am fugit ca un las a doua zi, fara sa spun nimanui. Am luat trenul si am plecat. Apoi am jucat la Braila o perioada, iar apoi direct pe scena Nationalului bucurestean, unde am inceput sa repet Visul unei nopti de vara.
- Cum ti-ai descoperit vocatia pentru teatru?
- Chemarea asta am avut-o dintotdeauna, iti jur. Eram foarte mic, un copil, cand am mers la Clubul Elevilor si Soimilor Patriei, unde se faceau doua cercuri: de fotografie si de teatru. Imi luasera parintii aparat de fotografiat si eu voiam sa ma duc la cercul de foto. Dar cand am ajuns acolo, profesorii au impartit copiii in doua si au zis grupa asta la teatru, cealalta la foto. Cum eram un copil foarte timid, mi-a fost rusine sa spun ca eu, de fapt, vreau dincolo, asa ca am ajuns sa fac teatru. Dar am dat concurs ca sa intru. Am recitat Trei culori si Catelusul schiop si m-au admis.
- Cum e sa fii student la teatru in provincie? Scoala de acolo nu e usor depasita, vetusta?
- Pe vremea aceea, in Iasi, exista un singur teatru, Teatrul National, care avea spectacole seara. In rest, el ne apartinea in totalitate. Intram in teatru la ora 9 si ieseam la 10, 11 sau 12 noaptea. Acum multi studenti incep sa filmeze din anul intai, alearga pe la castinguri, ca sa castige un ban, fac reclame. Noi n-am stiut de asa ceva. Stiam doar ca trebuie sa facem teatru. Si ne-a folosit, pentru ca am muncit enorm de mult. Am avut o studentie foarte frumoasa. Am avut si norocul unor profesori care isi iubesc cu patima meseria. Eram doar 11 studenti si eram foarte uniti. Traiam impreuna, de fapt. Mancam impreuna, petreceam impreuna, lucram impreuna. Nu ne pasa ca nu aveam bani. Eram foarte boemi, daca ne iesea un examen sau daca ne iesea o repetitie foarte bine, nu ne mai trebuia nimic. Daca mai aveam si bani de cate o bere, deja era boierie. Repetam foarte mult si fara profesor. Terminam cursurile la 7 seara, plecam acasa cate doua ore, apoi reveneam in teatru, cu mancare de acasa, si incepeam repetitiile. La miezul noptii faceam pauza, puneam masa printre decoruri si mancam impreuna. Apoi mai repetam pana la 7 dimineata, cand ne culcam la facultate, in clasa. Iar la ora 9 incepea o noua zi asemanatoare, tot in teatru. Si, crede-ma, niciodata nu simteam oboseala. A fost atat de frumos, era asa o prietenie grozava intre noi si munceam pe rupte, eram foarte ambitiosi, toti.
- Te regasesti ca artist in Capitala?
- Ca artist da, pentru ca de aici poti pleca oriunde in lume. Este, intr-adevar, un centru. Dar dupa oras nu ma dau in vant. In plus, eu nu am timp sa ies sa ma plimb, sa cunosc orasul, si-atunci fac cam acelasi traseu zi de zi, casa-teatru, teatru-casa. Cand am putin timp liber, stau si ma intremez, mai iau vitamine. Cel mai tare ma echilibreaza somnul. Si singuratatea. Sa nu am oameni in jurul meu. Deloc. Traiesc toata ziua in iuresul teatrului, iar cand ies de acolo dau peste iuresul Capitalei. Asa ca am nevoie de orele mele de singuratate. Doar sa stau in pat si sa ma gandesc, sa analizez tot ce am facut, sa vad ce a iesit si ce nu a iesit. Am nevoie sa ma regasesc ca sa pot sa o iau de la capat. Din pacate, asemenea clipe de rasfat sunt foarte, foarte rare.
- De ce nu-ti oferi o vacanta? Nu doar fizic ai nevoie de ea. Ca orice exces, si munca te face sa-ti pierzi orizontul...
- Sper ca la vara, cand se inchide stagiunea, o sa fiu mai liber. Noi lucram pana pe 18 iulie, dar apoi incep proiectele independente, pe care nu le poti face decat in timpul vacantei, ca altfel nu ai cand. N-am avut vacanta de doi ani de zile si nici nu mi-am dorit. Am zis ca sunt la inceput si e bine sa nu pierd timpul, dar acum simt ca da, chiar am nevoie de o vacanta. Si nu se prevede nimic la orizont.
- Cum arata agenda ta profesionala?
- Am avut premiera la Gandirea, la Tnb, si repet, tot la National, Burghezul gentilom, in regia lui Petrica Ionescu (venit de la Paris ca sa puna piesa in scena), unde joc tot cu Victor Rebengiuc. Apoi mai este Omul perna, un proiect la care eu tin foarte mult, care se monteaza la Teatrul Foarte Mic, cu Florinel Piersic, Serban Pavlu, Gheorghe Visu. E un text de o mare frumusete, cum n-am mai citit de mult. Iar pentru televiziune, am inceput serialul Martor fara voie, la care am filmat deja doua episoade. Are o distributie formata numai din actori, iar productia e foarte profesionista. Nu e vorba de o telenovela, ci de un film artistic.
- In ultima vreme, cochetezi si cu teatrul independent. Ce te atrage spre el?
- Joc teatru independent pentru a experimenta lucruri noi si pentru a ma tine viu. El raspunde unor cerinte mai actuale. Este interactiv. Oamenii vor sa vada un teatru care sa-i intereseze, care sa-i captiveze, sa-i doara, sa-i faca sa-si puna intrebari, sa-i ajute sa se identifice mai usor si mai repede decat o face acum teatrul clasic. Vor alte mijloace de joc, mai directe, care sa excluda teatralitatea si exagerarea. Vor teatru de strada, teatru postmodern. Majoritatea spectatorilor sunt tineri. Asculta muzica buna, citesc, studiaza in strainatate. Degeaba spune lumea ca tanara generatie nu citeste. Nu e adevarat. In plus, sunt foarte deschisi si fara prejudecati. Iar eu, ca actor, incerc sa le ofer ceva asemanator cu felul lor de viata, ceva cu care sa rezoneze.
- Uneori, teatrul pare usor formal si anacronic fata de timpul napraznic in care traim. O continua cursa cu amenintari si obstacole. Nu ai niciodata momente de criza, de indoieli profesionale?
- Ba da, cand am venit in Bucuresti, timp de doi ani de zile, am trait cu drama ca o sa ma las de teatru. N-am mai spus nimanui asta, dar mi-era foarte frica de public, mult mai pragmatic astazi, decat cel de pe vremea cand se venea la teatru in trasura. Aici lumea nu are timp de pierdut. Nici profesional, nu sta nimeni dupa tine sa-ti asculte dramele. Aici daca nu lucrezi, sunt altii care stau la coada sa-ti ocupe locul. Asa ca, vrei nu vrei, te inchizi intr-un zid, stai acasa si-ti rumegi frustrarile, iar cand vii la teatru, trebuie sa muncesti si sa stralucesti. Am luptat mult cu mine. Mi-am zis: "Am muncit enorm. N-am voie sa cedez chiar acum". Si-am scapat de indoieli, incepand sa-mi inteleg si sa-mi iubesc publicul, dupa care a venit, incet, increderea in mine. In mod ciudat, chiar si in momentele de indoiala, eu aveam critici foarte bune, ca actor. Dar sunt o persoana vulnerabila. Nu am reusit inca sa-mi creez zidul perfect care sa ma apere si nici nu vreau. Suferinta imi face bine. Creeaza emotie. Cel mai important e sa faci ce simti in viata, cu orice risc. Sa-ti pastrezi libertatea, de care ai nevoie ca artist. Cand iti infranezi pornirile sau iti pierzi libertatea, cand te minti ca artist, se vede imediat in scena. Teatrul este o optiune fundamentala. Nu poti sa-l imparti cu altceva. Sa-l faci "printre altele". In plus, pentru mine teatrul inseamna si locul in care sunt cel mai sigur. Desi pare o meserie in care depinzi mereu de aplauzele publicului, pentru mine, cusca aia de lei e cel mai sigur loc. Mie imi e frica de oameni. Pe strada, mi-e frica uneori sa nu fiu agresat, sa nu se lege lumea de mine. Pe scena, stiu ca am protectia necesara. In plus, teatrul m-a ajutat sa ma descopar. In cei patru ani de facultate, am devenit mai atent cu mine, mai atent la nevoile mele, la oameni, mai introvertit. Am ajuns sa apreciez mai mult oamenii care vorbesc putin, pentru ca au mai mult timp sa se gandeasca la ei.
Extemporal de sinceritate
- Cum te simti dupa trei ani in Bucuresti?
- Obosit si batran.
- Prieteni ai?
- Am vreo doi.
- Te feresti de lume?
- Hmm... da...cred ca da! Ma oboseste sa ma prefac ca ma simt bine, cand de fapt nu am chef.
- Ai momente cand simti ca nu-ti gasesti locul?
- Mi se pare ca nu sunt facut pentru zarva acestor timpuri, ca ar fi trebuit sa traiesc vremuri mai calme, dar daca acum m-am nascut, ce sa fac, nu-mi ramane decat sa ma adaptez. Sa invat sa iubesc ce e in jurul meu.
- Crezi ca iubirea conduce totul?
- Da.
- Ce iubesti cel mai mult acum?
- Parintii...
- Nu esti indragostit?
- Nu.
- Si nu iti doresti?
- Nu, eu ma indragostesc de trei ori pe zi, de oameni, de teatru, de persoanele pe care le vad pe strada.
- Nu visezi la o dragoste mare?
- Nici nu mai am putere, sunt asa obosit, ca nu mi-a mai ramas nici o farama de suflet de impartit.
Foto: Eugen Oprina si Ciprian Homm