Am fost tentata de multe ori sa scriu cate ceva, dar fie ca n-am avut curaj, fie ca n-am simtit un impuls atat de puternic ca sa o pot face. Dar acum, dupa ce am citit "Iubitele vantului" si aprecierile facute de diferite cititoare, am luat pixul in mana si am inceput sa scriu. De-a lungul anilor, in revista dvs. au fost si sunt date retete pentru afectiuni fizice, si pe unele le-am folosit si eu. Dar pentru acestea exista medici, farmaciile sunt pline de medicamente. Mai exista insa, desi deseori ignorate, si dureri psihice, ale sufletului, si pentru acestea nu exista raspuns. Au sa spuna multi: "Ba da, exista psihologi". Eu nu minimalizez aportul lor, dar ei nu sunt la indemana oricui. Si apoi, retetele lor, inspirate din paginile ingalbenite ale unor psihologi consacrati, de la Freud la Jung, poate si mai aproape, nu sunt neaparat de suflet, sunt universal-valabile, talmacite si rastalmacite, departe de a se adresa fiecarui suflet in parte. In schimb, acea pagina devenita celebra - "Iubitele vantului" - a Gabrielei Hrebenciuc si raspunsurile de multumire mi-au impacat sufletul.
Am citit-o, am recitit-o de "n" ori, o tin la capul patului, pe studio, si-n noptile cu insomnii, tot mai citesc maiastra pagina. Cred ca ideea de a scrie asa ceva ar trebui sa fie debutul unei pagini consacrate permanent in revista "Formula As". I-am admirat curajul de a scrie "Despre ceea ce nu se vorbeste" (este si titlul unei carti). I-am apreciat sensibilitatea, sinceritatea in tot ce a scris. Analiza psihologica de o profunzime rara. I-am admirat, de asemenea, maiestria prin care isi exprima gandurile, starile sufletesti, alegand cuvintele, alcatuind frazele, dand o valoare literara de exceptie. O pagina plina de esenta. M-am regasit in pasajele ei, de la "iubita a vantului", la a simti "raceala de zapada" a "sufletului pereche", la "singuratatea in doi". N-am fost pretentioasa, n-am cautat titluri, n-am urmarit o buna stare. N-am cerut mai multa afectiune decat am putut sa daruiesc eu, dar n-am primit nici pe departe ce am asteptat.
Dupa mai multe deceptii, sufletul mi-a fost golit si nu mai asteptam nimic de la viata. Totusi, la un moment dat, am intalnit un asa-zis "suflet pereche", sau asa am crezut eu. Mai dispuneam inca de un potential de afectiune, care daca ar fi fost stimulata, poate era ceva. Insa din pacate nu mai eram singura, dar eram "insingurata", iar peste golul din suflet a dat navala noianul de amintiri, pe care le credeam palite de patina timpului. Si pentru ca roata vietii nu se mai intoarce, amintirile din trecut au devenit dureroase. Atunci, ca si alte cititoare, am gasit in pagina Gabrielei un balsam pentru sufletul greu incercat. De aceea, propun ca aceasta pagina de debut sa devina o traditie si sa apara in fiecare numar al acestei minunate reviste.
Nu cred ca nu va veti gasi colaboratoare, e plin mapamondul de femei nefericite, singure sau insingurate, care vor fi bucuroase sa-si aline durerea facand-o cunoscuta si altora, si sa vada ca nu sunt singure pe lume. Au mai fost incercari de "retete ale fericirii", dar sporadic, timide, continand cazuri singulare, nu ceva de amploare. Nu m-a mirat faptul ca din optsprezece aprecieri, unui singur barbat i-a vibrat acea coarda sensibila a sufletului. Asta e cheia nefericirii noastre. Ei nu au timp de asemenea "dulcegarii", ori oferi tot, ori zboara pe alta floare.
Poate citind asemenea pagini, ar mai afla si ei ca pe lume mai exista si femei sensibile (din pacate si pesimiste), femei ce merita sa fie iubite cu adevarat. Inchei cu speranta ca voi fi inteleasa.
Paraschiva Dinu - Bucuresti
""Iubitele vantului"
nu trebuie sa-i sperie pe voinici"
Pagina intitulata "Opinii de la cititori" din revista "Formula As" nr. 718/mai 2006, cuprinzand "Multumiri in numele femeilor singure", m-a determinat sa recitesc articolul Gabrielei Hrebenciuc dintr-un numar anterior si sa va scriu aceasta scrisoare, pe aceeasi tema, si care ar putea sa fie pe viitor de mare interes, avand in vedere ca fenomenul singuratatii femeilor este tot mai raspandit la noi si in alte tari.
Eu sunt o mama a trei baieti, acum cu varste de 43, 40 si 35 de ani - in prezent casatoriti -, am fost crescuta de un tata vaduv si singur, de cand eu aveam 12 ani, iar eu sunt casatorita cu acelasi barbat de 45 de ani, si am locuit impreuna cu tatal meu, pana la decesul acestuia, la varsta de 86 de ani. Am fost, deci, inconjurata de sexul masculin, aproape in intreaga mea viata, si de aceea pretind ca l-am studiat si l-am cunoscut cu de-amanuntul. Barbatii sunt, dupa mine, acei voinici puternici care pot face fericite femeile de langa ei cu o singura conditie: daca acestea contribuie la construirea si mentinerea curajului, a puterii, inteligentei si sanatatii lor, a barbatilor. Daca ar fi sa descriu evolutia acestor barbati, as putea departaja trei stadii:
Baiatul copil, poate mai sensibil fizic si sufleteste decat orice fiinta, se inchipuie in jocurile sale copilaresti (aproape intotdeauna lupte imaginare) un voinic invincibil, un conducator de osti, un conducator de blindate sau amfibii, un dresor de animale... un cineva!
Tanarul adolescent se preocupa sa invete cat mai multe, pentru ca el sa poata sa se manifeste deseori ca un tanar "teribil". In adolescenta, din dorinta de a se deosebi de marea masa de oameni, acesti tineri se pregatesc in profunzime pentru domeniul de activitate pe care-l viseaza, avand pe fundalul subconstientului tot dorinta de a fi un castigator, un conducator, un invingator.
Barbatul tanar depaseste stadiile anterioare, prin aceea ca incearca sa devina mai realist, sa se incadreze in societatea in care traieste, dar chiar si asa, ramane un luptator, un cuceritor, un vesnic victorios, in formarea unei familii cu cea mai buna femeie, avand cei mai buni copii, incercand sa aiba cea mai buna pozitie sociala etc.
Femeile care se numesc "iubitele vantului" ii asteapta pe barbatii acestia sa le caute si sa le rasfete? Ar face-o, dar cu conditia sa nu para mai puternice decat ei, prea stapane. Cu aceasta prezentare, ele nu fac altceva decat sa-i sperie pe "voinicii" care doresc numai lupte din care ei sa iasa victoriosi. Daca barbatii ar recunoaste aceste calitati femeiesti, ei s-ar declara de la inceput invinsi, si acest lucru ii face sa dezerteze.
Ele trebuie sa faca in asa fel ca alaturi de acestia sa se dovedeasca coechipieri de neinlocuit in toate domeniile. Ele sunt cele care contribuie la formarea acelor echipe de doi, fiecare pe un alt domeniu complementar, punand bazele unei familii, ale unui camin, ale unei tihne, ale micii lor comunitati, ale unor urmasi de valoare, ale unor cetateni cu care natia se poate mandri. Pe scurt, femeia este cheia in taina casatoriei, pe care toti preotii o pomenesc la toate nuntile. Desigur ca acest rol al femeii cere un efort deosebit, dar ea s-a dovedit intotdeauna puternica, ingenioasa, inteligenta, neplangacioasa si, mai mult decat atat, creatoarea unei natii de oameni deosebit de destepti.
Steriu Rodica Victoria - Bucuresti