Este ceea ce se cheama un "monstru sacru". Poate cel mai mare actor al filmului romanesc. O forta! Cu toate astea, succesul nu l-a ametit niciodata si n-ar schimba casa lui de la tara, pe o mie de pogoane de glorie. O casa in care se afla o nevasta frumoasa si mult iubita, doi copii, un catel, o pisica si un canar
"Tusesc cand imi vine si stranut cand imi vine!"
- Sunteti unul din foarte marii actori ai teatrului si filmului romanesc. Un nume care atunci cand este rostit nu mai are nevoie de nici un fel de recomandari. Cu toate acestea, n-aveti nimic din aerele unei vedete. Nici un sclipici, nici un ifos. Ba dimpotriva! Sunteti un campion al modestiei si al bunului simt. E greu ce faceti? Sa fii o stea cu picioarele pe pamant?
- Pe parcursul vietii mele, principiul pe care nu l-am tradat niciodata a fost: sa tusesc si sa stranut cand imi vine. Nu glumesc. Chiar am scris despre lucrurile astea in tinerete, cand pe langa meseria de actor, uceniceam cu mare entuziasm si pe taramul prozei. (Nu pot sa trec peste momentul acesta fara sa amintesc ca am fost debutat ca scriitor de Sanziana Pop, in revista "Luceafarul", in 1977, iar volumul meu de debut, "Sugubina", a luat premiul Uniunii Scriitorilor). Revenind la intrebare, va raspund cu mana pe suflet ca nu poti fi liber, nu poti ramane tu insuti respectand servitutile succesului. In toata viata mea, nu am facut altceva decat sa ma comport dupa cum cred de cuviinta, sa fiu sincer si neprefacut cu mine si cu ceilalti. Adica sa fiu eu insumi, indiferent de timpuri, de mode, de anturaj, de obligatii sau conveniente sociale. Cand am dat la Teatru, desi toata lumea se astepta sa devin un bun inginer pe santierele patriei, am constientizat ca am plecat pe o cale atipica, dar care era a mea! Atipica, pentru ca si eu sunt un tip "atipic": un om bland, banal, sters. La fel, si rolurile pe care le-am facut au fost din categoria oamenilor obisnuiti, de treaba, care nu ies cu nimic in evidenta in comunitatea in care traiesc. Aceasta e performanta mea: de a fi un om obisnuit. Si ca actor, si ca om oarecare. De aceea fac copii, ii cresc, ii iubesc, de aceea am construit (si reconstruit) o casa si am sadit pomi. Ce banal pentru lumea de azi! Cu toate astea, oamenii obisnuiti sunt cei care fac ca ceasul vietii sa functioneze normal. Se spune ca lumea merge inainte prin 36 de oameni buni si indumnezeiti, care exista intotdeauna. Ei sunt samanta, ca sa zic asa. Pot fi oricate razboaie si cataclisme, viata o va lua de la capat, lumea va merge inainte prin ei. Echilibrul omenirii functioneaza, vedeti bine, in ciuda pericolelor care o pasc. Si asta, datorita oamenilor normali.
- Nu ati suferit niciodata ca ati ramas pe de laturi, ca nu v-ati inscris intr-o moda, intr-un "trend" anume?
- Nu, Doamne fereste! Nu vreau sa sar peste nici un cal! Sunt foarte fericit asa! Nu vreau decat sa stranut cand imi vine si sa tusesc cand imi vine, jur! Si cu atat mai mare e savoarea de a te comporta ca tine, indiferent de ce ti s-ar intampla in viata. Mi s-a intamplat, la un moment dat, sa am succes. Mare succes! Ceea ce conteaza! Dar asta nu mi s-a urcat la cap. Pe unii ii schimba. (S-a studiat reactia organismului uman la succes, in conditii de exceptie.) Si eu am trecut prin proba asta de foc, dar am speranta ca nu mi s-a intamplat nimic deosebit: sunt la fel ca inainte.
Padurea de stejari
- In alchimia normalitatii intra si faptul ca v-ati nascut si ati copilarit intr-un sat?
- Lumea in care m-am nascut eu, in Ajunul Craciunului din anul 1949, era si este si-acum o lume veche, in rosturile ei de sute de ani. O lume cu valori morale puternice, care mai persista si azi. Si nu numai in satul meu, Vladestii Argesului, dar si in departarile Romaniei, mai ales in satele ferite, din munti. Pe de alta parte, copilaria mea s-a petrecut pe campuri, la garla, in padure. Verile le faceam in munti, unde erau stanele noastre, iar acolo aveam tot felul de activitati obligatorii, cum ar fi tunsul oilor. Eu nu ma duceam sa fac "iodlere" prin munti, ci aveam treaba. Si nu mergeam cu masini 4X4, ci ne luam mancare pentru trei zile si porneam pe jos. Pe tot acest traseu, trebuia sa-ti porti de grija, sa te adapostesti de ploaie, sa te feresti de salbaticiuni, sa faci foc, sa mananci. Sa te confrunti cu natura insasi, care te invata, pas cu pas, cum trebuie sa traiesti, cum trebuie sa te aperi, cum trebuie sa intelegi capriciile vremii si ale muntelui. Relatia cu natura, de fapt, te invata cum sa traiesti. Iar marile carti ale copilariei si adolescentei mele le-am citit in padure, care incepea un pic mai sus de casa noastra. Acolo era locul meu, aveam bustenii mei pe care stateam, pajistile unde ma intindeam in iarba si-n flori, buretii pe care-i gaseam la radacina copacilor batrani si pe care-i mancam direct in padure (exista o specie de bureti care se pot manca asa, cruzi). Si mi se parea cat se poate de normal sa stau de dimineata pana seara in padure, iar parintilor mei, la fel, cu exceptia zilelor, nu putine la numar, in care aveam insarcinari precise. Padurea in care mi-am petrecut copilaria, "templul" visarilor mele, a revenit familiei noastre. Stiu toti copacii din padurea aceea, a fost plantata de bunicul. Acolo era demult Poiana Delencii, acum sunt numai stejari, si sunt ai nostri!
- Decorul acesta idilic n-ar fi complet fara o poveste de iubire. Cum a venit acest sentiment peste dvs.?
- Tot timpul ma indragosteam intr-un fel sau in altul. Pentru ca indragostirile sunt diferite. Sunt unele pe care nu le poti sesiza, decat ca pe niste stari semigripale, de tanjeala, de lingoare. Am avut multe "stari" din acestea, erau niste indragostiri care nu apucau sa se contureze, probabil, sa aiba obiect. Dar sunt si altele, pe care le stiu, de care imi amintesc bine si acum. Mai grav a fost cand m-am indragostit in clasa a unsprezecea, ultimul an de liceu pe atunci, iar curajul de a iesi din mica mea carapace din aceasta poveste mi s-a tras. Am devenit actor tocmai din pricina acestui "accident". M-am indragostit fara speranta de o fata de la un alt liceu, si m-am suparat atat de rau in sinea mea si-n neputintele mele romantice, incat am vrut sa rup gura targului. Am dat admitere la Teatru, unde s-a intamplat sa si intru, si dupa aceea a inceput un alt periplu al vietii mele.
Mesteceni si trandafiri
- Dupa atatia ani petrecuti in Bucuresti, mai traiti in acord cu natura?
- Eu am venit in Bucuresti cu trenul, in Gara de Nord. Au fost momente cand nebunia lui m-a dat atat de rau peste cap, incat nu mai stiam cine sunt, nu mai intelegeam nimic din jurul meu. Si atunci luam din nou trenul inapoi, pana in satul meu, iar dupa doua ore stiam exact cine sunt si ce vreau de la viata. Ei bine, eu port si-acum "satul" ala cu mine. Un loc doar al meu. Functionez continuu intr-un angrenaj social, profesional, si o fac cu constiinciozitate, dupa care deschid usa si-am plecat! Ma duc in lumea mea. Acolo. In rostul meu. Lumea mea e acasa, cu copiii mei, cu visele mele, cu cartile mele. Acolo sunt eu. In tineretea mea mi se parea o mare realizare in viata sa ai apartament la bloc in Bucuresti. Dar dupa doua luni, mi s-a parut ca stau intr-un "rastel" cu oameni, in care ti se pun trei tevi: de apa, de gaze, de caldura. Si ca sunt sub control, pentru ca cineva tine acele robinete deschise sau inchise. N-am putut sa traiesc asa. Si nu pot sa traiesc fara sa am un trandafir la poarta. Mi-am vandut repede apartamentul, am ramas cu o plasa de bani, am stat pe la frate-meu, prin teatru, pana am gasit si eu o casa cu curte, cu lemne, cu pivnita. O casa de oameni! De indata ce m-am mutat acolo, m-am dus la mine, la tara, si am luat un pui de mesteacan pe care l-am plantat in fata casei. Eu unde ma asez, plantez un mesteacan. Si trandafiri la poarta! Asa m-am aparat eu de agresiunea orasului si am putut apoi sa-mi vad linistit de treaba.
Din fericire, eu si sotia mea, actrita Diana Lupescu, avem aceleasi dorinte, aceleasi gusturi. Drept pentru care, cand s-a nascut al doilea copil al nostru, ne-am facut boccelutele, am luat catelul, pisica si canarul, ne-am luat de mana si am plecat la marginea Bucurestiului. Si dupa ce am construit casa, iarasi am pus mesteceni si trandafiri. De ce mesteceni? Au coaja alba si lumineaza sub luna. Aici, poate literatura rusa e de vina... Oricum, mestecenii mi se par mai fragili, mai plapanzi, si trebuie sa ai grija de ei! Mie imi place sa am grija de altii, oameni sau orice faptura.
- Sunteti, de 26 de ani, barbatul unei singure femei. Ce inseamna, pentru dvs., fidelitatea?
- Eu sunt un om normal. Si un om normal, atunci cand iubeste, nu insala. De cand am terminat facultatea si pana m-am casatorit, adica timp de aproape zece ani, le-am fost fidel si iubitelor mele. Dragostea nu e un sport, nu e terapie. Iar casatoria e o institutie, are si alte coordonate decat relatiile "libere". Nu exista vreo alta fata careia sa-i fi pus intrebarea: "Vrei sa te casatoresti cu mine?", in afara Dianei. Nu sunt un Don Juan, n-am fost niciodata, nici nu-mi sta bine... Repet: am fost si sunt cel mai banal barbat cu putinta. Vorba Dianei: cea mai mare calitate a mea este ca sunt foarte bun sofer!
Apoi, toate felurile acestea de dragoste - pentru iubite, apoi pentru sotie, pentru copii - se insumeaza. Tin cumva de anotimpuri, de locuri... Odata, eram foarte tanar, era primavara si mirosea atat de tare a tei, incat m-am uitat in jur si m-am indragostit. Iar persoana aceea a contat o vreme in viata mea. Conteaza si astazi. Nu poti scoate pe cineva din memoria ta afectiva. Apoi, am intalnit-o pe Diana...
Cafeaua de dimineata
- Cum a inceput povestea voastra de iubire?
- A inceput la o cafea! Am vazut-o pe Diana la Costinesti, la un festival de film. Eu am remarcat-o atunci, ea ma stia, pentru ca eram un actor mai "avansat" decat ea. Am vorbit cu ea intr-o seara, de una, de alta, apoi eu am luat trenul si am venit la Bucuresti, ea s-a dus la Bacau, pentru ca la teatrul de acolo fusese repartizata dupa absolvirea Institutului de Teatru. Asta era vara. Iar toamna, am intrebat pe cineva daca-i stie numarul de telefon. Am sunat-o, si a doua zi dimineata, la ora sase, eram in tren spre Bacau. Nu stiam de ce fac asta, nu stiu nici acum, asa, pur si simplu. Ma faceam ca ma duc acolo, ca am treaba. N-aveam nici o treaba! Era Ea acolo, iar eu trebuia s-o vad! Am intrat in casa, era singura. I-am zis: "Fa si tu o cafea!". Ne-am mai vazut o data, cand am luat verighetele, iar dupa trei saptamani, faceam nunta. Si cum ziceam, am inceput cafeaua asta s-o bem impreuna, o bem si acum cu placere, in fiecare dimineata, si nu ne-am plictisit, pentru ca nu e un mic dejun, ci mai mult un pretext ca sa fim doar noi si sa vorbim de-ale noastre, numai de-ale noastre. Si cand e unul dintre noi plecat, eu nu beau cafea, ci astept sa fiu din nou cu ea, ca sa o bem impreuna. Nu ne-am plictisit niciodata de ritualul acesta, ba chiar il asteptam fiecare, ca pe un moment magic al zilei. Si ca sa vedeti cum viata noastra se invarte in jurul cestii de cafea, o sa va mai povestesc ceva: dupa ce ne-am casatorit, repede si intre doua turnee, Diana s-a mutat la Bucuresti, in casuta mea cu curte, pivnita si soba cu lemne. Apoi, la un an, a venit pe lume fiica noastra, pe care am crescut-o foarte greu, singuri, luand-o cu noi in turnee, in tren, in autobuz, la repetitii, la spectacole. Erau vremuri in care si laptele praf pentru copil era greu de obtinut, nu mai spun de mancarea pe care trebuia s-o punem zilnic pe masa. Dupa care, al doilea copil... n-a venit timp de zece ani. Desi am rugat-o in toate felurile pe Diana, am implorat-o, am incercat s-o pacalesc, n-a mai vrut si pace. Dar in 1991, s-a intamplat o minune. Am venit acasa, si am gasit-o pe Diana stand pe canapea, cu o ceasca de cafea. Alaturi de ea, fetita noastra, de noua ani atunci, cu o ceasca de jucarie, mica cat un degetar, din care se facea ca bea si ea cafea. Si ea mi-a spus, foarte serioasa: "Trebuie sa-mi faceti un fratior sau o surioara! Eu nu vreau sa raman singura cand voi n-o sa mai fiti!". "Copilul are dreptate!", am zis amandoi si am purces repede la treaba, pentru ca Diana se temea sa nu se razgandeasca. Si dupa noua luni s-a nascut fiul nostru, Victor, care acum are 14 ani si sper acum sa intre la liceul "Tonitza", pentru ca deseneaza foarte frumos, picteaza, face si grafica pe computer, e sensibil si are talent. Ana a terminat facultatea, lucreaza in televiziune, e pasionata de ceea ce face si suntem foarte multumiti de amandoi copiii nostri.
- Sunteti prozator, actor, director de teatru, tata si sot. Cum se impaca toate astea in dvs.?
- Teatrul imi ia acum cea mai mare parte a zilei, si de cand sunt director, imi ia si gandurile, si energia, dar a fost si asta ca un fel de pariu. Si ca un om serios ce sunt, trebuie sa lupt ca sa-l castig. Familiei ii ramane restul zilei: cafeaua de dimineata si serile petrecute impreuna. In orice caz, cand ajung acasa, problemele din teatru nu mai exista. Ma duc cu Diana in gradina, ea scoate zodiacul (pe care il studiaza de multa vreme) si imi spune in ce pozitie sunt astrele pe cer, si in functie de asta, cum si cand trebuie sa plantam un copacel sau o floare. Iar eu ma conformez: astazi o pun mai la dreapta, dar a doua zi ea spune ca trebuie sa o pun mai la stanga.... Si numai dimineata, intre 5.00 si 7.00! Alteori, desi se intampla sa fiu liber, nu putem planta in ziua aceea, pentru ca luna nu e in fazele ei bune si gradina e plina de energii negative. Dar, nici o problema, gasim altceva de facut. Diana ma pune mereu sa deschid un nou santier. In ce-l priveste pe prozator, el are probleme mari, el e amanat de multi ani, manuscrisele lui zac in sertar, dar am hotarat, implacabil, ca dupa 60 de ani, prozatorul sa treaca pe primul loc, inaintea celorlalti.
Corina Pavel