In iarna anului 1997, paseam tematoare pragul unui cabinet medical. Acuzam dureri discrete la nivelul regiunii mamare drepte si prezenta unui nodul greu sesizabil la palpare. Investigatia medicala a evidentiat caracterul benign al tumorii si m-a convins de absenta vreunui pericol in cazul disfunctiei semnalate. Mi-am spus ca o sa treaca si ca timpul va lucra in favoarea mea. N-a fost asa... Sapte luni mai tarziu, boala a devenit deosebit de agresiva si am primit diagnosticul de carcinom invaziv in faza preterminala, cu o tumora de 8 cm inoperabila.
In vara anului 1998, treceam, in genunchi, pragul unei vieti noi, din nefericire dramatica, dar aveam sa cunosc, cu inocenta renascuta, o zona a existentei neglijata pana atunci: credinta. Pe calea mea, la inceput plina de frustrari, multi oameni mi-au intins o mana de ajutor; lor le datorez recunostinta; dar cea care m-a invatat sa cunosc limbajul iubirii si sa pretuiesc binefacerile ei a fost rugaciunea.
Aflata si acum pe aceasta cale, sprijinita in toiagul rugaciunii, imi plec genunchii si imi inclin fruntea multumind Bunului Dumnezeu!
*
Toate drumurile pasilor mei, toate cararuile fosnitoare - racoroase ori fierbinti - ale gandurilor mele fugeau acum pe langa mine, esuand brusc in inertia unei confuzii seci si indepartate. Undeva, la capatul lor, ramasesem eu, nici pe pamant, dar nici in cer, plutind neputincios si haotic intr-un desert de verdicte, cuvinte, vorbe rostite ori nerostite in cabinete, in saloane, pe culoare de spital: "incurabil", "inoperabil", "invaziv", "prea tarziu", "metastaza"..., toate cuprinse in imperiosul "acum" pronuntat de medici, fara azi, fara ieri si fara maine. Asa eram eu in vara anului 1998, straina mie si lumii, sustrasa placutelor si obisnuitelor desertaciuni, intr-o punitiva abandonare de sine, in afara drumurilor pe care le strabatusem vreme de patruzeci si opt de ani, uneori cu stoicism, mereu cu sentimentul certitudinilor si al firescului repetabil.
Si-apoi, intr-o zi, pe patul spitalului, cu o forta necunoscuta, m-am ridicat, si din doua nuiele, doua ramuri mladioase si desfrunzite, petrecute una peste alta, am intocmit o cruce. Genunchi langa genunchi, cu fruntea sprijinita pe marginea patului, strangeam aprig in mana crucea improvizata, impingand-o inaintea fetei, ca pe un scut vrajit, menit a risipi orice vrajmasie: "Domnul nostru,/ Lumina vesnic arzatoare,/ Unde este intuneric/ Fie lumina!". Citita candva, uitata mai apoi, invocatia se desprinse din locul ei de taina, ca o chemare la umilinta, ca un indemn la nadejde, ca un imn de lauda, de multumire. Si pentru prima data, inima mea, inaltata pe toiagul rugaciunii, isi afla odihna sub acoperamantul iubirii, iar mintea suspina impacata: "Insa nu precum voiesc eu, ci precum voiesti Tu!" (Matei 26.39).
E tarziu; afara, in pacea strazii pustii, zaresc un inger de lumina. Vegheaza...
Ancuta Emanuela - str. Caderea Bastiliei nr. 5,
ap. 2, sector 1, Bucuresti
Biserica din padure
Plaiurile mioritice ale Vrancei sunt tot atatea alcatuiri de lumina, data de Domnul pe pamant. Nascuta fiind in aceste tinuturi, retraiesc, odata cu intoarcerile mele in timp, miracolele copilariei. O copilarie frustrata de disparitia prematura a tatalui, dar sustinuta cu forta bratului si a spiritului de mama noastra, ce ne-a dat putere sa depasim cumpana de la inceputul vietii. Luptand cu noi insine, cu privatiunile sortii, am iesit in lume pe usa din fata, deschisa cu grija de puterea cereasca.
Imi amintesc cum demult, in peregrinarile prin locurile atat de dragi noua, cele oferite de tinutul Sovejei, am avut, intr-una din verile vacantei, o revelatie care nu e decat o expresie a puterii ce ne-a fost reazem in viata: puterea divina. Mergand cu mama noastra spre "odaie", un loc anume din zona de deal a fanetelor, ea ne-a dezvaluit o taina pe care o tinuse doar pentru ea. Intr-un luminis de padure, pe trunchiul unui brad uitat de vreme, se afla, incizat in scoarta rosiatica si uscata, chipul lui Iisus. La doi-trei pasi de icoana cu miros de rasina, tot pe scoarta unui brad batran, era incrustata o cruce. Cu ochii in lacrimi, mama ne-a spus ca locul acela e sfant.
De-atunci inainte, ori de cate ori strabateam cu pasul acele carari, mama se ruga cu piosenie acolo, ingenunchind, in biserica ei din padure. Ba si mai mult, ea vede si azi in aceasta descoperire un privilegiu adus luptei unei vieti; faptul ca pe poteca padurii i s-a aratat numai ei Iisus. A devenit un ritual sa trecem si noi pe la copacii sfintiti de binecuvantarea lui Dumnezeu. Mama, ca si noi, de altfel, traieste si azi acele clipe de rugaciune, cu sentimentul intalnirii cu ce e mai presus de noi. O intalnire deloc intamplatoare, pentru ca ea s-a petrecut cu foarte multi ani in urma, cand o mama cernita isi purta fiicele de mana, lasandu-se dusa de voia Celui de Sus. Avem certitudinea ca toate rugaciunile noastre rostite in fata acelor brazi sunt auzite acolo, sus, pentru ca viata ne-a confirmat acest lucru, dandu-ne bucuria plenara a implinirii.
Maria Tunsanu - str. 22 Decembrie 1989, bl. 32, sc. 6,
et. 3, ap. 8, Targu-Jiu, jud. Gorj