Soarele negru
Era in 1997, in mai. Dealul Cserehat, aflat deasupra orasului Odorheiul Secuiesc, inverzise. De jur imprejur, colinele blande, impadurite, erau sagetate de glasuri de pasari, soarele diminetii era sus pe cer, iar jos, in vale, oraselul parea mai linistit ca niciodata in mijlocul primaverii. Cele patru maicute greco-catolice erau fericite. Uriasa cladire ce urma sa devina o casa pentru copii orfani si saraci era terminata. Totul se petrecuse ca intr-un vis. O fundatie elvetiana finantase marea constructie, era gata chiar si micuta capela pusa in mijlocul cladirii, ca o inima. Totul parea perfect. Nedespartite de crucifix si rozariu, maicile se rugau zi si noapte pentru ca rostul sa le fie implinit. Sa vina ziua aceea in care glasurile copiilor sa le umple auzul si sufletul de bucurie si de lumina. Dar cineva hotarase altfel. Pe 27 mai, tocmai cand maicile implineau canonul zilnic al rugaciunii, dealul Cserehat a fost cuprins de vuietul unor strigate de razboi. Speriate, calugaritele au iesit in curte sa vada ce s-a intamplat, dar inainte sa inteleaga ce voiau de la ele oamenii aceia furiosi si dezlantuiti, au fost imbrancite, lovite, injurate si tarate de par. Tortionarii lor vorbeau ungureste. In fruntea lor se afla chiar primarul orasului Odorhei, care isi chemase la lupta concetatenii, pentru a alunga cu ciomagul cele cateva maicute greco-catolice, pentru crima ca vorbeau romaneste. "Poporul", populatia maghiara a orasului, nu le voia. Locul lor nu era acolo, intre secui, si nici copiii din alte parti ale tarii nu aveau ce cauta in casa de pe dealul secuilor, Cserehat. Calcate in picioare, insangerate, maicile sunt izgonite din casa lor cea frumoasa si luminoasa, la doar un an de cand fundatia elvetiana "Basel Hilft" semnase actele de donatie catre Congregatia Inimilor Neprihanite.
Dupa 9 ani
Mai 2006. Au trecut 9 ani de la barbaria ultranationalista organizata de liderii secuilor de la Odorhei. Urc dealul Cserehat. Cerul este inalt, de jur imprejur, padurile sunt la fel de blande ca in ziua aceea. Oraselul se vede la fel de frumos si de pasnic ca si atunci. Acum e pace. Maicutele s-au intors iarasi in casa lor, jandarmii care le-au pazit multa vreme au plecat. Si, intre timp, casa "Sf. Iosif" s-a umplut de copii. Si nu doar romani, asa cum s-au temut insurgentii din Odorhei, ci si unguri si rromi. Si nu numai din Odorhei sau din satele dimprejur, ci din toata tara, din Maramures, din Moldova, din Prahova. As vrea sa stiu cum de-au ramas maicutele acolo, prin ce fel de miracol au supravietuit pe dealul acesta, care pentru ele s-a transformat intr-o adevarata Golgota. Jos, in oras, acelasi om care a organizat izgonirea lor in 1997 este si acum primar, acelasi om care cere, ascunzandu-si de data asta bocancii in cuvinte, proclamarea autonomiei tinutului secuiesc. Invingatoare, timp de 8 ani, in toate procesele cu primaria locala, maicile greco-catolice stau si astazi cu frica in suflet, pentru ca procesul este la Curtea Suprema, neincheiat. Procesul acela uluitor si aberant, care vrea sa smulga un deal romanesc din inima Transilvaniei, ca sa-l transforme in bun secuiesc. Fara maici. Fara copii de pripas. Fara gesturi umanitare. Un deal epurat etnic. Cserehat.
Liturghia copiilor
Aud mai intai glasurile ingeresti ale copiilor rostogolindu-se cristalin pe marile holuri cu coloane. Doar cantecul. Apoi inteleg ca toata lumea e stransa in capela din inima cladirii, caci am nimerit in singura zi a saptamanii in care cei mici participa la liturghie. Intrarea e strajuita de o statuie a Fecioarei cu chip diafan. Dinlauntru, odata cu vocile subtirele, trece prin geamuri o lumina galbena ca mierea. Intru neauzit. In spate stau surorile Congregatiei, cu capetele plecate, cu mainile impreunate, lumina cea galbena izvoraste direct din pereti, dintre icoane zugravite in culori fierbinti. Sunetul unei orgi se insinueaza discret, impletit cu vocile copiilor. Capela e plina. Sunt poate o suta de copii in capela, cuminti, frumosi si curati. Ma asez undeva, pe o banca laterala, ca sa pot vedea totul. Muzica umple inaltul spatiu cu lumina, si-o clipa am sentimentul ca acesti copii sunt o singura fiinta cantand. Apoi incep sa le deosebesc chipurile si fosnetul acela special pe care il fac intotdeauna copiii, rumoarea inconfundabila care-i insoteste. Sunt mici si mari, unii langa altii, linistiti, zambitori. Bag de seama cum cei mari ii tin in brate pe cei mici, cu grija, cu rabdare, bag de seama mici gesturi de tandrete, cum n-am crezut ca exista intre copii. Stiu ca toti vin din familii foarte sarace, ca unii dintre ei sunt orfani, ca altii au fost abandonati, copii care au trecut, prea devreme, prin suferinte si incercari. Si totusi, nu au nimic din aerul acela al copiilor de orfelinat, nu au privirile acelea piezise de animal haituit, pe care le-am vazut uneori. Copiii acestia zambesc. Surad curat, fara urma de umbra, fara tristete in ochii lor minunati.
Liturghia a durat aproape o ora, timp in care nu m-am miscat din loc. Au fost clipe magice, in afara timpului, in care am privit mainile impreunate ale copiilor si in care le-am ascultat glasurile subtiri, urcand si coborand de-a lungul coloanelor, pe sub boltile capelei. La sfarsit, i-am vazut pe toti trecand cate unul pe la altar pentru a lua din mana unui preot foarte tanar, aproape un copil si el, prescura. Au iesit pe rand, capela si lumina galbena dinlauntru au ramas goale, ultimul acord de orga s-a stins.
Miracolul de pe deal
- "N-am mai vazut niciodata copii care sa participe la o slujba in felul acesta. Ce le faceti, sora Emilia?"
Sora Emilia zambeste cu ochi rotunzi, cu o blandete care asterne pace in jurul ei. "Poate ca si acesta e un miracol", spune. "Copiii vin la liturghie o singura data pe saptamana, numai ca Dumnezeu e mult mai aproape de ei. Il ating mai usor. Cateodata, unii dintre ei vin nechemati si duminica. Rugaciunea le face bine. Ii mangaie."
Suntem pe unul dintre holurile imense ale cladirii, plina, peste tot, de copii. Sunt bucurosi ca au oaspeti. Ne insotesc peste tot, pas de pas, ni se agata de maini, de haine, se prind de sora Emilia, imbratisandu-i vesmintele monahale. Uneori, atunci cand sora ii ia in brate, copiii o mangaie pe obraz, o imbratiseaza, o saruta, se agata de gatul ei. Mama Emilia! Buna mama in haine cernite, cu iubirea ei cat o latifundie de lumina. O fetita cu ochi albastri adoarme de fericire, lasandu-si capul pe umarul ei. "Poate ca n-o sa ma credeti", sopteste maica, "dar aici, la noi, se petrec intruna miracole. Cu adevarat! Cel mai mare miracol este ca suntem aici, ca aceasta casa exista, ca supravietuim dupa atatea incercari... Daca v-as spune..."
Isi acopera obrajii cu mainile si ii simt o unda de lacrimi in voce si in ochi. Lacrimi de tristete? Poate, undeva in adanc, dar in suspinul maicii tresar mai ales bucuria, uimirea, recunostinta. "Miracolul, aici, la noi, e concret. Il poti atinge cu mana. De pilda, noi traim din donatii, numai din ceea ce ni se daruieste de catre oameni buni si inimosi. In fiecare luna, atunci cand vin facturile pentru aceasta casa uriasa, intram in panica. Ce ne facem? De unde bani sa platim? Nu avem nici un fel de sponsorizare. Si totusi, reusim de fiecare data sa o scoatem la capat. Nu mai vorbesc despre mancare, despre haine, despre tot ceea ce trebuie aici pentru 115 copii si 15 surori. Doamne... Dar intotdeauna, El ne trimite ceea ce avem nevoie. Uneori, in ultima clipa, dar ne trimite. S-a intamplat de o mie de ori si o sa se mai intample. Nu facem decat sa ne rugam si El ne asculta. E un miracol in fiecare zi."
*
Suntem acum in sala care serveste drept gradinita si unde totul este perfect. Mocheta, bancutele, jucariile, desenele de pe pereti, hainele copiilor, ba chiar si zambetele lor fericite, felul in care m-au adoptat, tinandu-ma de ambele maini. Aveam sa vad apoi dormitoarele curate si ordonate, salile in care isi fac temele, salile in care picteaza superbe icoane pe sticla, sala de mese strajuita de un Iisus zambitor si blajin. "Dumnezeu a vrut ca aceasta casa sa existe, si exista, chiar daca multi oameni s-au opus", spune sora Emilia cuprinsa usor de tristete si de amintirile negre ale intamplarilor petrecute in urma cu noua ani. E un subiect dureros, dar maicuta ghiceste ca as vrea sa stiu cum s-au terminat toate acele evenimente, cum au reusit sa razbata, cum reusesc sa reziste intr-un mediu unde nu sunt dorite, unde sunt urate si amenintate pentru simplul fapt ca vorbesc romaneste... "Nu ne-a fost frica. Ne-am intors si am facut ceea ce aveam de facut. Un timp am fost pazite de jandarmi. Apoi au venit primii copii care au fost romani, apoi au venit copii de rromi care aveau nevoie de ajutor, apoi au venit copii de unguri. Unii nu stiau o boaba romaneste. Ati vazut cum se poarta cu ei copiii mai mari? Ati vazut cum ii iubesc si cum au grija de ei? Copiii habar nu au de etnie si de alte asemenea lucruri. I-au adoptat imediat, au intrat in familie, si dupa cateva zile parca erau aici dintotdeauna." Buna sora Emilia nu vrea sa intre in detalii, subiectul acesta doare, e inca sensibil, dar inteleg ca principalul motiv pentru care ele si copiii lor cei orfani si saraci nu sunt doriti de locuitorii din Odorhei e tocmai faptul ca vorbesc romaneste. O blasfemie! Sa vorbesti romaneste pe Cserehat! "Si scoala?", intreb. "Liceul romanesc "Marin Preda" (o cladire noua, moderna, gard in gard cu Casa Copiilor), mai rezista?" "Vedeti, acesta este un alt miracol", spune maica Emilia. "Dumnezeu, destinul, intamplarea, sau cum vreti sa-i spuneti, a facut ca liceul romanesc sa fie ridicat aici, pe colina, langa noi. Daca liceul n-ar fi existat, nici noi n-am fi putut exista, pentru ca micutii nostri nu ar fi avut unde merge la scoala. Iar daca noi n-am fi existat, nici liceul n-ar fi existat, pentru ca n-ar mai fi avut destui elevi romani si s-ar fi desfiintat. Intelegeti? Toate sunt legate intre ele intr-un fel extraordinar."
Maica Domnului si sarpele
Privesc o icoana care infatiseaza o Sfanta Fecioara cu chip stralucitor, pe un glob pamantesc. Sub talpile ei e un sarpe. "La picioarele Maicii Domnului este Romania", spune aproape in soapta sora Emilia. "Sarpele simbolizeaza fortele raului, pe care Maica Domnului le va infrange. Este o pictura pe care sora Ionela a facut-o in anii 80. Ea stia de-atunci ca vom face Casa, ca vor fi copii in ea, ca vom reusi."
Sora Ionela este fondatorul si mentorul spiritual al asezamantului de la Odorhei. Un personaj extraordinar, cu o biografie incredibila, ale carei detalii refuza sa le povesteasca, din modestie si din smerenie. Sora Ionela a creat Congregatia Inimilor Neprihanite in anii 50, pe cand se afla in inchisoare, condamnata pentru vina de-a fi fost greco-catolica. Batuta, torturata, otravita, amenintata, tinuta cu lanturi la picioare si la maini, in carcerele tuturor puscariilor de "politici" din Romania, nu a abjurat niciodata. Dar nici n-a murit! Pur si simplu a refuzat sa moara in beciurile comuniste. A avut viziuni extraordinare, care au ajutat-o sa supravietuiasca, a tinut in minte sute de poezii inchinate lui Dumnezeu, pe care le-a scris dupa 10 ani, atunci cand a iesit din puscarie, a corespondat ani de zile cu Papa Ioan Paul al Ii-lea si, mai presus de toate, sora Ionela poarta insemnele stigmatelor lui Iisus. Aceasta este povestea Casei Copiilor. Visul implinit al unei calugarite martirizate pentru credinta ei in Cristos. Ea a existat mai intai in viziunile ei, in vremuri in care parea o imposibilitate, iar azi supravietuieste prin rugaciunile sale si ale surorilor. "Uneori, o sunam pe maica Ionela la Bucuresti, unde locuieste de-o vreme, si o intrebam: "Surioara, ce sa facem, nu mai avem nici un ban, iar maine trebuie sa platim". Nu faceti nimic, spunea ea, doar rugati-va. Ne rugam, si a doua zi primeam banii", spune sora Emilia. "De ce trebuia sa fie Casa aceasta tocmai aici, la Odorhei, printre oameni care nu ne doresc si unde este asa de greu?" "Pentru ca locul acela are cea mai mare nevoie de rugaciune", spunea ea. "Stiti, noi, aici, ne rugam tot timpul, facem cu schimbul la capela, toate surorile, cate-o ora fiecare. In fiecare clipa, cineva vorbeste cu Dumnezeu. Poate ca asa se explica unele lucruri. Casa aceasta a fost facuta prin rugaciune, prin rugaciune traieste si tot rugaciunile ii vor aduce si pacea. Incet-incet, lucrurile se schimba." Intr-un colt al salii, pe un raft, atarna un drapel romanesc. "Oamenii din oras incep sa ne priveasca altfel. Incep sa inteleaga ca noi... dar de fapt, poate ca mai bine ar fi sa va povesteasca despre toate acestea sora Rita."
Sora Rita canta la orga in capela de rugaciune a copiilor, compune cantece si rugaciuni, dar mai ales este profesoara de limba romana... in cel mai mare liceu maghiar din Odorheiul Secuiesc! Da, profesoara la liceul maghiar, in contextul atat de tensionat de la Odorhei, in care maicutele de la casa copiilor de pe deal sunt privite ca niste inamici, ca niste invadatori ai pamantului secuiesc. Sora Rita e tanara, poate ca are vreo 26, 27 de ani. Nu, nu i se pare nimic extraordinar, privirile ei sunt senine, zambetul ii este usor. "Nimic nu e intamplator pe lume", spune ea. "Abia terminasem scoala. Venisem in vizita la sora mea, aici, acasa, si, intr-o doara, m-am dus si m-am inscris la concurs. Si pentru ca aveam diploma, inspectoratul a trebuit sa ma angajeze pe post. La inceput au fost parinti maghiari care si-au retras copiii de la cursuri, auzind ca au o profesoara romanca. Copiii nu vorbeau o iota romaneste, nimic. Parea o misiune imposibila, dar n-a fost asa."
Pe fereastra se vede, galben-stralucitor in soare, liceul romanesc. In curtea casei se aud chiote si rasete. Una dintre surori, impreuna cu un grup de copii, planteaza flori. Rasul ei este la fel de cristalin ca al copiilor. Aud ca prin vis cum sora Rita mergea la scoala ungureasca cu gandul ca asta ii era menirea si datoria. Ca acei copii de limba maghiara nu erau dusmani, ci doar niste copii, iar misiunea ei era aceea de a-i invata, de a-i iubi, de a se apropia de ei, in ciuda privirilor suspicioase ale colegilor unguri. Si cum, incetul cu incetul, copiii au inceput sa tina la ea. Ea ii invata romaneste si ei o invatau maghiara. Le cumpara din salariul ei dulciuri si carti, celor mai silitori. De 1 iunie, pentru ca era ziua lor, le-a dus tuturor cate un dar. Parintii erau uluiti de ceea ce se petrecea cu copiii lor, pentru ca micutii maghiari vorbeau numai despre ea, despre profesoara lor de romana, "sora Rita". I-a invatat cantece si poezii, iar de Craciun au cantat cu totii colinde romanesti. "Eu nu sunt de-aici, ci de undeva din Dobrogea, pentru mine Romania e peste tot. Micii unguri erau pentru mine copiii mei, elevii mei. Tineam la ei, si intr-o zi au vrut sa-mi daruiasca si ei mie ceva. Mi-au adus o ramura de brad, de care erau agatate stelute decupate din coji de portocala. O mai tin si-acum, agatata de perete. Stiti ce mi-au scris pe un biletel? "Eu iubeste la tu!". Sunt clipe care nu se uita."
Peluza cu ingeri
Un alt miracol? Unde a disparut ura aceea teribila, care i-a facut pe maghiarii din Odorhei sa le tarasca afara de par pe maicutele greco-catolice de pe deal? Prin ce cai misterioase se intind astazi "punti", firisoare de intelegere intre romani si majoritatea maghiara? Ma asteptam ca in spatele seninatatii acestor calugarite sa descopar teama, sa descopar ingrijorare, sa descopar tensiune, caci liderii locali ai secuilor n-au renuntat nici azi la pretentia de a administra ei (!) aceasta casa extraordinara a copiilor aflati in dificultate. Numai ca oamenii obisnuiti, parintii acelor copii de limba maghiara, n-au putut sa raspunda bunatatii in alt fel, decat cu bunatate. Si intr-o buna zi, a venit momentul ca ei sa vina cu flori la profesoara de limba romana si sa-i multumeasca pentru ceea ce face, sa-i multumeasca pentru ca ii pregateste pe copii pentru examene, fara sa le ceara nimic in schimb. Apoi a venit momentul in care familii sarace de unguri au batut la poarta Casei ca sa-si lase copiii acolo, pentru ca auzisera de locul acesta binecuvantat. In prezent sunt peste 20 de copii maghiari in Casa de pe dealul Cserehat. Este acesta un miracol, sau nu?
*
M-am plimbat pe peluzele de un verde-smarald dimprejurul Casei. M-am lasat inconjurat de copii ca de niste fluturi in aerul primaverii. Mi-au cantat, mi-au povestit despre ei. Micuta Izabela a adus-o de mana, ca sa mi-o prezinte, pe sora ei mai mare, Cristina, "care picteaza ingeri din clasa a 6-a", apoi pe ceilalti fratiori ai ei. Asa am aflat ca sunt uneori familii intregi, cate 5-6 frati, de toate varstele, care stau la "Sf. Iosif". Aproape jumatate dintre copii sunt din Maramures. Cand au vazut ca facem fotografii, au inceput sa dispara pe rand, pentru a reveni imbracati frumos, cu cele mai bune haine ale lor, tot asa, pe familii, tinandu-se strans de maini. Fratii Ilea, din Ieud, Maramures (din 13 copii, 5 sunt aici, in Casa), mi-au spus ca mama lor "s-a dus la Iisus ca sa se faca bine". Fratii Cepoiu - sunt 9 copii in total, din Ploiesti, si nimeni n-a mai venit sa-i viziteze de vreo doi ani. Fratii Costinas (4 copii, tot din Maramures, printre care se afla si Radu, unul dintre elevii straluciti ai liceului romanesc "Marin Preda"). Povestile lor sunt atat de asemanatoare si atat de triste... Unii n-au decat mama, altii nu au decat tata, altii erau atat de saraci, incat nu aveau ce manca. Fiecare dintre povestile lor ar merita sa fie spusa, fiecare dintre chipurile lor ar merita o fotografie, fiecare dintre gesturile lor marunte ar merita povestit. Gesturi mici, de tandrete, de grija. Un baietel serios, de vreo 12 ani, isi mangaie pe obraz sora mai mica; un bot de fetita ii aranjeaza, discret, gulerul de la camasa - pentru fotografie - fratelui ei mai mare. Sunt unii dintre ei care picteaza extraordinar, sunt altii care canta, ma uimeste in fiecare clipa felul in care vorbesc, senin, fericit, deschis, ma contamineaza bucuria lor exploziva, rasul lor care umple lumea. Poate ca si asta face parte din miracolul de pe Cserehat.
Dezghetul
"Liceul teoretic "Marin Preda"". Totul e nou, impecabil, perfect, cum probabil ca nu se intampla in multe scoli de stat din Romania. Sunt 350 de elevi veniti din oras, din Odorhei, dar mai ales din satele dimprejur, in care romanii au ramas putini. Directorul adjunct e tanar, iute - profesor de sport, poarta ochelari fumurii, e increzator, expansiv. Se numeste Stefan Nut. Directoarea, d-na Stana Manasoi, e mai rezervata. Imi povestesc despre planul de scolarizare, despre lupta pe care au trebuit s-o duca uneori pentru a pastra profilul pedagogic al liceului (el atrage majoritatea elevilor care vor sa devina invatatori), despre relatiile rezonabile pe care le au cu inspectoratul, cu ministerul. "Si cu autoritatile locale?", intreb, gandindu-ma la istoria postrevolutionara a Odorheiului, care a fost mereu tensionata. Stiu ca unora dintre liderii secuilor nu le-a placut niciodata ideea unei scoli romanesti "in inima secuimii", stiu ca locul acesta de pe dealul Cserehat a fost mereu un obiect de disputa. Cu numai cativa ani in urma, in campania electorala, unii lideri locali promiteau in locul institutiilor romanesti de pe deal, nici mai mult, nici mai putin decat o universitate maghiara. Imi imaginam, asadar, ca nu e prea usor sa conduci o scoala romaneasca in asemenea conditii. Ei bine - si aici vine surpriza! -, cei doi s-au uitat unul la altul si mi-au spus foarte serios ca nu, nu e usor, dar ca in mod fericit, uimitor cateodata, lucrurile au inceput sa se dezghete, ca relatiile cu autoritatile locale, cu primarul si cu ceilalti sunt reci, dar civilizate. "Noi nu exageram niciodata cu pretentiile, iar ei incearca sa fie rezonabili. Nu stiu prin ce mecanisme, nu stiu ce explicatii exista pentru ceea ce se petrece", spune directoarea scolii, "dar lucrurile par sa se schimbe, incetul cu incetul". ("Poate prin rugaciunile surorilor?", ma intreb in gand.) Imi povesteste chiar despre unele actiuni culturale comune, despre intalniri intre copiii romani si copiii de limba maghiara, despre un splendid program al unei fundatii elvetiene, "Pestalozzi", care are drept scop tocmai crearea unui spatiu de intalnire "multiculturala", cum se numeste ea in limbaj european. "Au fost serbari in care s-a cantat in mai multe limbi, sunt excursii in care copiii maghiari si romani pleaca impreuna. La ultima intalnire - n-o sa credeti asa ceva - stiti ce a facut primarul?" Eu tac, caci nu-mi pot imagina. "Ne-a adus flori. Unul dintre buchete era pentru sora Emilia." Asta e intr-adevar o bomba, imi spun. Omul care de 8 ani se judeca cu maicutele, incercand in zadar sa le scoata din casa de pe deal, omul care a coordonat din umbra atacul impotriva lor in 1997, care s-a folosit de toate subterfugiile posibile ca sa desfiinteze lucrarea lor caritabila, tocmai el le aduce, azi, flori! Da, Doamne!
Poate ca, intr-adevar, se schimba ceva, poate ca timpul urii si al intolerantei se apropie de sfarsit. Poate ca vazandu-si copiii jucandu-se impreuna, parintii, profesorii romani si unguri vor gasi cai de a comunica, poate ca vor reusi sa schimbe lucrurile la Odorhei, in ciuda extremistilor si a nebunilor care asmut oamenii unii impotriva altora. Poate ca acesta este adevaratul, marele miracol care se petrece acolo, pe dealul de deasupra orasului...
Epilog
Soarele coboara in spatele colinelor. Lumina e moale. Se apropie inserarea pe dealul de deasupra Odorheiului. Copiii sunt inca acolo, pe peluza de smarald din spatele marii case. Se joaca, alearga, rad... Venisem sa scriu despre supravietuire, despre teama, despre tensiune, despre cum e sa traiesti intr-o lume amenintatoare, despre o comunitate de maicute si de copii exilata undeva, pe varful unui deal. Cand am plecat, stiam ca voi scrie despre speranta, despre sansa, despre felul in care bunatatea si credinta pot schimba destinul unor copii, al unui loc si chiar al lumii intregi. Nu este chiar si acesta un miracol adevarat?
(Fotografiile autorului)
P.S. Am incercat sa obtin un scurt interviu de la primarul Szasz Jeno. Voiam sa-l intreb putine lucruri. Cum au fost posibile barbariile din 1997, de ce vrea sa le vada plecate pe surorile greco-catolice de pe dealul de deasupra orasului, cu ce il deranjeaza casa aceasta in care, pana la urma, nu sunt numai copii romani, ci si maghiari. N-am reusit sa obtin interviul. In cele din urma, mi-am dat seama ca nici nu conteaza, pe langa lucrurile extraordinare care se petrec pe dealul din Odorhei.