Cel dintai
In Tartaria, un sat din podisul transilvanean, numele lui Nicolae Vlassa a devenit o legenda. De fapt, putini ii mai stiu astazi numele adevarat. Unii ii spun, simplu, "arheologul". Altii ii spun "cel dintai", oameni cu tample de argint, care isi mai amintesc dimineata aceea din primavara anului 1961, cand l-au vazut prima data. Merii ce le inconjoara ogoarele abia inflorisera. Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, inca, in vechea halta a satului, a coborat un barbat masiv: inalt, puternic, imbracat cu o camasa alba si larga si cu o palarie desirata, de pai, pe cap. A sarit din tren, pe peronul de piatra, cercetand o vreme imprejurimile. Nu era singur. Il insoteau doi tineri care il urmau pas de pas, ca niste apostoli. Doi studenti mirati, subtiratici, ce-si intorceau privirile in aceeasi clipa si in aceeasi directie spre care se uita barbatul ce parea profesorul lor. Dar omul cu palarie nu se uita nici la cer, nici la muntii care taiau orizontul, nici la Muresul ca un sarpe albastrui. Se uita la pamant. Fix acolo, de parca astepta sa se intample ceva in tarana aceea. S-a uitat si apoi a zambit.
Cu cei doi studenti dupa el, a pornit direct spre o casa verde si singuratica, aflata chiar dedesubtul soselei nationale, si a cerut gazduire. S-a multumit c-o odaita ca o bucatarie de vara, in care avea sa traiasca inghesuit laolalta cu ucenicii lui. Dar a vrut neaparat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi in zori, a tocmit cativa tarani pe care i-a pus sa sape pamantul, chiar pe ogorul de langa cladirea haltei. La numai un metru-doi sub pamant, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, batucite in paturi inguste... Coborand cu un metru, culoarea era alta. La inca un metru, altfel. Si altfel, si altfel... Glia se-nfatisa bizar, in straturi suprapuse si clare, din care harletele scoteau la iveala o maiastra asezare preistorica: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viata construit de oameni in timp. Primul strat descoperit de Vlassa la Tartaria data din anul 3000 I.Cr. Ultimul, cel mai adanc, era mai batran de anul 5000 I.Cr. In mainile Arheologului, iesea la lumina o asezare fabuloasa, in care traisera oameni, necontenit, inca din ceturile preistoriei...
O descoperire epocala
Vreme de cateva luni, cat timp a ramas in casa de langa halta de tren, taranii nu l-au vazut altfel pe barbatul cu palarie, decat zambind. Parca ii impietrise pe fata un fel de ras. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimanui. Dupa doar cateva zile, strainul cel ciudat picase intr-atat la inima tartarenilor, incat incepusera sa-l socoata de-al locului. "Foarte, foarte popular", avea sa-mi zica Ion Julescu, care l-a ajutat la sapaturi. "Mereu pus pe glume. Zicea multe povesti despre comori si ne miram toti. Ca el era ditai preofesaru` si noi niste tarani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toti."
Mereu il gaseai pe ogorul lui. "Ogorul meu", asa zicea. Il vedeai singur, serile tarziu, chiar si sub ploi furioase, cu grindina, ingenuncheat in mijlocul campului, sub o umbrela albastra, mangaind cu o pensula pamantul reavan. Siroind de apa si zambind. Pe zi ce trecea, palaria de soare a lui Vlassa se ingropa tot mai mult in pamant. Sapa. Cauta. In jurul sau, taranii sapau si ei. Si cand a ajuns la vreo cinci metri sub glie, intr-un tarziu, a vazut... gaura! Mormantul stravechi... Aparea in sectiunea pamantului ca un oval galbui, abia sesizabil, ca un ou de marimea unui copil. Doar un ochi maiastru putea sa-l desluseasca acolo, in peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele "marelui preot", despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars si doi din alabastru. Statuete cu infatisari omenesti. Bratari din scoica Spondylus, o scoica rara, nemaiintalnita decat pe tarmurile mediteraneene. Groapa rituala, princiara. Iar in mijlocul ei, cele trei tablite din lut, cu semne pictografice, care au naucit apoi intreg mapamondul. Le-au scos de acolo intregi, tinandu-le in palma, contemplandu-le. Din acea clipa, profesorul Vlassa a intrat in istorie. Era o scriere acolo, atat pe tableta discoidala, impartita in patru ca de un semn al crucii, cat si pe celelalte doua dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape doua milenii mai veche ca ea. O descoperire imensa, epocala. Un eveniment ce avea sa schimbe istoria omenirii.
Pizma
Dupa numai cateva zile, Vlassa a plecat. A asezat tablitele grijuliu intr-o ladita de lemn plina cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Si-a strans lucrurile, si-a luat ramas bun de la "ogorul lui" si de la taranii care incepusera sa-l iubeasca. Dar ceea ce a urmat, in loc sa fie o victorie, a fost un cosmar. Ce-i drept, descoperirea a facut inconjurul lumii. Nenumarati cercetatori straini au solicitat sa vada si sa descifreze tablitele. Le-au datat ei insisi, impreuna cu osemintele si obiectele din groapa rituala, in laboratoare si cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanima: Vlassa avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriana, o descoperire care modifica intreaga perspectiva asupra preistoriei mapamondului. Dar acasa, in tara, bucuria a fost transformata-n invidie si arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi dusmani ai lui au fost propriii sai colegi. L-au contestat cu atata inversunare, incat unii au ajuns sa afirme chiar ca tablitele profesorului sunt falsuri, ca el insusi, maestru in scrierile stravechi, le-ar fi fabricat in atelierul sau. Altii, ca niste "negutatori" sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani inainte ca insusi Sumerul sa existe!). De ce au facut asta? In primul rind, pentru ca descoperirile de la Tartaria dadeau peste cap cartile de istorie, care ne fixeaza etnogeneza la daci si romani. Cum sa accepti ideea ca inaintasii traco-getilor foloseau scrierea cu mult inaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?... Asa ca Vlassa a fost contestat si unii il contesta si astazi, la atatia ani dupa moartea sa. S-a creat chiar o moda, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassa, desi nici unul din ei nu se duce la Tartaria, macar sa vada despre ce e vorba. Nu vor sa redeschida sapaturile. Nu vor nici macar sa aduca contra-argumente, refuza, pur si simplu, sa se pronunte. Ocolesc delicat subiectul, catalogandu-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, ca publicul romanesc nu cunoaste aproape deloc povestea celor trei fabuloase tablite preistorice de la Tartaria. Din 61 si pana acum, vreme de aproape jumatate de veac, peste marea descoperire arheologica din Transilvania s-a asternut tacerea.
Dovezi de netagaduit
Casa verde, ogorul, halta... Cladirea abandonata a haltei unde nu mai opreste azi nici un tren are ferestrele astupate cu scanduri si cartoane mucegaite. Ogorul se afla dincolo de linia de cale ferata. Un ogor pustiu, rascolit recent de cutitele plugului. Ogorul lui Nicolae Vlassa, inconjurat de meri cu flori albe. O insula de pamant in lunca verde a Muresului. Pe soseaua nationala ce duce de la Sibiu catre Sebes, nici o placuta nu anunta locul descoperirii de odinioara. Nici urma de vreun muzeu, de-un paznic, de cineva care sa poata da macar cateva lamuriri. Nici n-as fi stiut sa ajung daca nu l-as fi intalnit inainte, la Alba-Iulia, pe arheologul Horia Ciugudean, unul din ultimii ucenici adevarati ai profesorului Vlassa. Vorbele acestui mare cercetator ardelean aveau sa-mi rasune in minte tot timpul cat am zabovit in satucul de pe malul Muresului. Horia Ciugudean este expert in Tartaria, unul din foarte putinii oameni din Romania autorizati sa vorbeasca despre tezaurele gasite aici. A facut parte dintre acei cativa specialisti care-au sapat locul in 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassa. Singura sapatura, dupa aproape cincizeci de ani... El ma ajutase sa-mi inchipui portretul Arheologului, legendara lui venire de odinioara la Tartaria, si tot el imi spusese ca ceea ce se intampla astazi acolo este revoltator. Ca santierul lui Vlassa ar fi meritat sa continue ani si ani la rand, pana azi. "E rusinos, scandalos, ca ogorul acela este arat in fiecare an, distrugandu-se adevarate tezaure. Acum, pamantul sub care s-au facut acele descoperiri extraordinare apartine unui taran din sat. Asta ii socheaza pe vesticii care ajung aici. Ei vad enorm de multa ceramica, vase intregi, unelte de silex, topoare din piatra, toate risipite in brazde. Abandonate, uitate. Acest pamant trebuia de mult scos din circuitul agricol. In orice tara civilizata din Europa, zonele de interes arheologic sunt in proprietatea statului. Protejate, pazite. Noi, nici macar acum, dupa atatia ani de "capitalism", habar n-avem sa ne protejam marile situri. La ora actuala, Ministerul Culturii e preocupat mai degraba sa restrictioneze pana la domeniul absurdului cercetarea arheologica din Romania, decat s-o impulsioneze. Nu-i vorba doar ca nu primim absolut nici un ban, ca toate fondurile de cercetare ne-au fost taiate. Mai mult, daca eu, ca specialist, doresc sa ma duc sa fac doar o cercetare sumara la Tartaria - fara a face neaparat sapaturi -, nu pot s-o fac fara a avea o autorizatie eliberata de minister, autorizatie pe care-o obtii teribil de greu sau chiar deloc, trecand printr-o birocratie infernala, ce aminteste de Kafka. Iar in timpul asta, comorile zac acolo, la indemana oricui. Intrebati oameni de rand din Romania - unul din zece daca stie ceva despre Tartaria. Noi nu ne dam seama, dar la ora asta in lume Tartaria este un cuvant magic, in ce priveste neoliticul european. Magic, intelegeti!? Oriunde pe mapamond rostesti numele asta, n-auzi decat exclamatii de admiratie. Toti marii cercetatori ai planetei il cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvant poti deschide orice porti. De altfel, inca din 1961, lumea arheologica europeana si americana a privit cu mult mai multa incredere descoperirea lui Vlassa si a acceptat-o mult mai repede decat colegii acestuia. Asta pentru ca, in anturajele arheologilor nostri, vechea zicere "sa moara capra vecinului" e mai puternica decat oriunde. S-a zis ca Vlassa a fost un om norocos. Poate. Dar acest noroc a fost dublat mereu de un uimitor spirit enciclopedic, de o documentare riguroasa in arhive, de o profunda stiinta a arheologiei. De aceea, a stiut sa faca o sapatura extrem de precisa la Tartaria. Acum, zic eu, orice dubiu in ce priveste descoperirea lui cade. Asta, pentru ca nu au fost doar cele trei tablite. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice ca cineva le-a adus de nu stiu unde si le-a pus acolo. Avem, mai intai, groapa unde-au fost gasite, impreuna cu acele podoabe pretioase si cu osemintele. S-a dovedit limpede ca-i vorba de un mormant unitar. Or, oasele au fost datate de cercetatori occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) si s-a stabilit clar o vechime de sapte milenii, adica inaintea Sumerului. Apoi, aceasta scriere pictografica pe tablite a fost gasita nu doar intr-un singur sit, ci-n mai multe. Tartaria e importanta pentru ca a reprezentat doar punctul de incepere. Dar peste tot, in jurul ei, gasim asemenea semne pe ceramica, in asezarile neolitice de la Turdas, Alba-Iulia - Lumea Noua, Limba, Daia Romana si pana mai departe, pe teritoriul Bulgariei si fostei Iugoslavii, unde s-au gasit tablite asemanatoare. Ele sunt produsul unei intregi culturi, nu a unui singur cercetator genial. Recent, profesorul Sabin Luca de la Sibiu a avut perseverenta de a redeschide cercetarile de la Turdas, dupa ce toti arheologii credeau ca asezarea a fost distrusa de apele Muresului. Or, s-a constatat ca aceasta asezare e mult mai veche, in jur de 5200 i.Cr., intinzandu-se pana dincolo de 4500 i.Cr. Ceea ce inseamna ca data obtinuta pentru Tartaria nu e unica si nu este exagerata. Ca tablitele gasite acolo n-au aparut din neant, ca exista o ambianta generala care le-a generat, ca-n acest tinut transilvan au fost niste centre locale care s-au dezvoltat independent, creand o civilizatie cu individualitate proprie si un sistem de scriere pictografica original, datand din mileniile Vi-V i.Cr. De aceea, descoperirea lui Vlassa a avut o amploare uriasa - ea a dat peste cap milenarul proverb "Ex Oriente Lux" ("Lumina vine de la Rasarit") sau acela ca "Civilizatia incepe de la Sumer". Pana atunci, se credea ca toate civilizatiile vechi ale Europei sunt o consecinta a unor influente sau colonizari venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tartariei si altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea intregului mod de-a privi preistoria, in special intervalul de trecere de la epoca pietrei la cea a aramei. S-a dovedit astfel ca, in acea vreme, spatiul carpato-danubian (sudul Transilvaniei mai ales) era bine populat, avand, poate, cea mai densa populatie de pe intreg teritoriul european. Si, mai ales, ca parintii dacilor cunosteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, sa fim mandri. Sa ne batem cu pumnii in piept, oriunde in lume. Ce s-a ales astazi din stralucitoarea civilizatie de odinioara a Tartariei? Mergeti acolo, si o sa vedeti..."
Striga pamantul!
Sunt pe "ogorul lui Vlassa". Sunt cu parintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tartaria. Doar noi doi, pe ogorul pustiu. El e preot plugar, iubitor patimas al acestor locuri. Nascut aici, din parinti tarani. Pe tatal, pe bunicul si pe strabunicul sau ii chema Zevedei, ca pe daci. Palme muncite, chip ars de vant. Buzele stranse, ca-ntr-un fel de incapatanare. Barba si parul albe, tepoase, crescute salbatic. Ochii azurii, visatori, parca fara pupile, cautand departarile. Preotul poarta o camasa cadrilata, albastra, si niste pantaloni peticiti - tocmai s-a intors de la munca. Mai porneste cu plugul sau tras de cai peste campuri. De copil a tinut coarnele plugului in palmele sale. Era mititel si-aducea acasa, de pe razoare, traiste intregi de "cioabe" pictate, pe care le-ascundea sub "garliciu`" pivnitei, ca pe niste tainice comori. Tarinile astea le cunoaste pas cu pas, pana la cel mai mic damb. Traind aici, si-a dat seama - zice el - "ca si pamantul are suflet, la fel ca si oamenii".
C-o zi inainte il vazusem altfel. Invesmantat in epitrahilul de aur, in mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet multimilor de credinciosi. "Trebuie sa intelegeti, oameni buni, ca nu sunteti intamplatori pe pamantul asta! Nu suntem intamplatori aici. Striga istoria sub noi, oameni buni! Striga pamantul, pietrele, zbiara cioabele astea pe care noi le gasim peste tot! Ganditi-va. Cate vieti s-au jertfit in tarana asta... Spuneti-le copiilor, urmasilor vostri. Vorbiti! Fiti mandri, caci noi, tartarenii, suntem vechi! Noi traim intr-un leagan al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la inceputurile omenirii..."
Stam sus, pe crestetul ogorului ce se pravale rotunjit, in siruri lungi de brazde. Preotul cade in genunchi, ingropandu-si palmele in crapaturile pamantului. Scoate de-acolo doua cioburi mari, arcuite, roscate, din lut nears. Mi le arata, cu amandoua mainile intinse, de parca ar cere ajutor: "Uitati-va, striga pamantul! Daca noi tacem, daca noi suntem muti, vorbesc cioabele astea!". Le-arunca, cu obida, inapoi in tarana. Mai face doi-trei pasi, grabit, impiedicandu-se-n bulgarii de huma. Scoate altele. Si altele. Si altele!... "Na! Priviti. Cioabele astea ar trebui sa le aratam strainilor si sa le zicem: "Uitati-va, fratilor, noi suntem inaintea voastra!..."." Ma apropii timid, uluit. Ingenunchez si eu, dand inconjur cu privirea. Da, sunt pretutindeni! La vedere, risipite prin brazde, oriunde te-ai uita. Ma intind peste darele de tarana, le apuc de peste tot, le adun la piept. In doar cateva minute, aveam sa-mi umplu poalele camasii de cioburi ceramice. Unele au inceputuri de toarte si margini rasfrante in relief. Altele sunt incizate cu felurite modele ori pictate-n rosu, cu serpi negri. Toporisti, cutite de silex, sau chiar bucati de sculpturi. Un fund de vas ornamentat cu puncte, incizii si benzi orizontale, tipice pentru cultura Turdas, pastrat aproape perfect. Hoinaresc printre taieturile gliei, ridicand in palme comori. Si iarasi mi-aduc aminte de vorbele profesorului Ciugudean: "Mergeti doar sa vedeti! N-o sa va vina sa credeti...". Imi spusese ca toate bucatile de ceramica si uneltele pe care-o sa le gasesc la Tartaria, intoarse nemilos in fiecare primavara de fierul plugului, toate sunt cel putin dacice. Cele mai multe neolitice. Majoritatea. Vremuri pe cand Sumerul si Grecia antica asteptau sa se nasca...
Corabii neolitice
"Au fost case aici, acum sase-sapte mii de ani", imi spunea profesorul Ciugudean. "O intreaga asezare stabila. Case mari, din lemn "muruit" cu lut, toate cu doua camere si cu acareturi. Oameni "sedentari", adica legati de pamant, care traiau multe generatii in acelasi loc, crescand animale, cultivand pamantul cu niste tehnici agricole pe care le mai folosesc si azi taranii nostri. La acea vreme, asa ceva nu exista in restul Europei, decat in spatiul carpato-danubian. Foloseau razboiul de tesut vertical, cu greutati. Cunosteau mestesugul modelarii si pictarii lutului, plamadind adevarate opere de arta. Ba mai mult, stapaneau si arta... navigatiei! Pe fundurile unor vase au fost gasite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcatiuni cu panze. Chiar Vlassa a gasit o asemenea "corabie"." O alta a gasit-o Horia Ciugudean, la sapaturile din 89. "Da, nu trebuie sa ne surprinda. La nivelul bronzului timpuriu, aurul transilvanean circula chiar pe cale maritima, existau legaturi pe ape intre asezarile si comunitatile respective. Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a si vazut. Le-a vazut in realitate, cu ochii lui!..."
O lumina stranie, portocalie, invaluie ogorul gol, accentuand parca si mai mult adancimea straturilor scormonite de plug. Soarele apune, umbre fantastice joaca peste intinderea de pamant milenar. In fata, e lunca intinsa si verde a Muresului. Abia vezi raul, ondulandu-se pierdut in mijlocul unei vai imense, de cativa kilometri. "Se zice ca altadata pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare", zice parintele Marin. "Altadata Muresul a fost mare, incalcit, se revarsa mereu, intre malurile astea indepartate. Ca o mare. Uitati-va acolo, vedeti ceva, ca doua scobituri in tarm? Acolo au fost doua "valaie" mari, adica un fel de ecluze adanci, sapate de mana omului, in vremuri preistorice. De sus, dinspre Pianu, coborau carele cu minereu de aur, pana la muchia tarmului. Descarcau pe ambarcatiunile care apoi se lansau pe apele crescute ale Muresului, ajungand pana la Arad si chiar mai departe. N-o spun eu, o spun istoricii. Aici, in lunca asta, a fost odinioara o asezare fantastica, un furnicar de oameni traind laolalta, facand agricultura, minerit, negot. Ceva mai incolo, tot pe Mures, au fost asezarile neolitice de la Turdas, Daia Romana, Alba-Iulia... Iar in mijlocul acestui spatiu magnific, Tartaria..."
Revolta
Coboram sa spalam cioburile la un izvor ascuns chiar sub povarnisul dealului arat. Se spune ca aici s-ar fi oprit sa bea apa marele Decebal, infrant, fugar, in ultimul sau drum de retragere catre cetatea de la Piatra Craivii. Chiar asa ii zice: izvorul lui Decebal. Suvoaiele reci de apa se preling pe ceramica rosiatica, scotand la lumina alte picturi si incizii milenare. De-a lungul vietii sale, parintele Gheorghe i-a cunoscut pe toti marii cercetatori veniti aici, mai ales pe strainii care priveau cu ochii cat cepele asemenea bucati de vase, nepricepand cum este posibil. Recent, Horia Ciugudean descoperise, chiar pe aceasta tarina, un intreg mormant de cavaler dac din secolul I i.Cr. - lancea, zabala calului, teaca spadei, pumnalul incovoiat si oasele incinerate erau toate imprastiate aiurea printre razoare, distruse de plug. Le-a cules din tarana, ca pe cartofi. "Am dus multi straini pe ogorul acela", imi spunea profesorul. "Turisti, cercetatori... M-au rugat sa-i duc, fiindca stiam locul. Citisera pe Internet, asteptau sa vada un muzeu, un panou, macar stravechiul Sit conservat cat de cat. Toti imi spuneau la sfarsit: "Plecam de aici cu un gust amar...". Pur si simplu nu reuseau sa priceapa cumplita lipsa de interes fata de asemenea valori. Noi am fost intrecuti de tari care n-au nici un sfert din resursele noastre arheologice. Asta e realitatea. Tari care n-au nici pe departe o asemenea mostenire a antichitatii, direct in fibra etnica, isi conserva si respecta infinit mai bine monumentele decat o facem noi."
Epilog
Casa lui Nicolae Vlassa exista si azi. Chiar dedesubtul soselei. Casa in care a stat cand a facut sapaturi. O casa ca o fortareata verde, insingurata, cu ziduri atinse de paragina. Acum sta in ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioara. Fereastra odaii unde a locuit Vlassa e demult oblonita, indaratul ei nu-i decat o magazie ruinata, plina de moloz. Ion era militar, cand au venit ei, arheologul si cei doi studenti. Venise in permisie si a lucrat cateva zile pentru "preofesaru`". L-a indragit pe "preofesar". Sapte oameni din sat au sapat alaturi de el. Sapte barbati. Munca grea, cu praf, osteneala. Cei trei straini se culcau devreme, la ora noua seara, imediat dupa cina. Mama lui, Ioana, le facea de mancare, ii servea la masa, le turna apa dimineata sa se spele. Ii ingrijea "ca pe copiii ei, desi erau oameni in toata firea". Ion tine minte precis o anumita seara: seara cand cei trei s-au intors acasa cu "trei bucatale de lut". Zice ca erau "fericiti", radeau, cantau, nu le mai pasa de nimic. I le-au aratat si lui, cele trei tablite, spunandu-i sa se uite bine la ele, caci "astazi e-o zi mare". Ion a fost unul dintre putinii muritori care le-au tinut in palma, pret de cateva clipe. (Tablitele de lut sunt zavorate in depozitele Muzeului National de Istorie a Transilvaniei din Cluj, nefiind expuse decat niste copii.) In acea seara, pentru prima data, in casa cea verde a fost petrecere. Pana noaptea tarziu. Strainii au cantat, au dansat intre ei. "Preofesaru`" statea in mijlocul lor si radea, batand din palme, ca un copil. Apoi, Ion Julescu a trebuit sa se intoarca in armata - la infanterie, la Arad - si nu l-a mai vazut niciodata pe Vlassa.
Fotografii de Iulian Ignat
***
Opinii internationale
despre tablitele de la Tartaria
Anul 1969. "The Scientific American Journal" prezinta tablitele de la Tartaria ca fiind "similare cu cele din Mesopotamia, dar cu 1000 de ani mai vechi".
Academicianul bulgar, prof. dr. Vladimir I. Gheorghiev: "Tablitele de la Tartaria sunt mai vechi cu un mileniu decat monumentele scrierii sumeriene.(...) Scrierea, sub forma pictogramelor, a aparut in sud-estul Europei, si nu in Mesopotamia, cum se credea pana atunci, desenele si semnele de pe cele trei tablite reprezentand "cea mai veche scriere din lume"!"
Haral Harmann, cercetator la "Research Centre on Multilingualism" din Bruxelles, in cadrul simpozionului stiintific "Originile scrierii", tinut in perioada 23-29 octombrie 2000, la Milano, afirma: "Tablitele de la Tartaria sunt primele semne de scriere incizata, care preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 i.Cr.), hieroglifele egiptene (3200-3000 i.Cr.), pictogramele cu inscriptii de pe Valea Indului (2500 i.Cr.) sau pe cele din China (1500-1200 i.Cr.), ca si enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (600 i.Cr.)".
Sumerologul american John A. Halloran: "Cum se poate explica faptul ca intr-o regiune din vestul Romaniei, inconjurata cu nume sumeriene ca Urastie (Orastie, n.n.), Simeria, Kugir (Cugir, n.n.), s-au gasit trei tablite din lut local, cu pictograme sumeriene, dar mai vechi cu 1.000 de ani decat cele din Mesopotamia?(...) Asumandu-ne o origine triviala, recenta, romana, sigur ca acestea nu ne mai apartin."
Cercetatorul american Milton McChesney Winn: teza sa de doctorat la Ucla, din 1973, se intitula "Aparitia scrisului, tablitele de la Tartaria".
Cercetatorul italian Marco Merlini (director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma), unul dintre cei mai prestigiosi arheologi ai Europei de azi, este cel care a testat tablitele si osemintele de la Tartaria, la Universitatea din Roma, confirmandu-le vechimea. "In 1961, in Romania a avut loc o descoperire foarte importanta, pentru ca a schimbat intreaga cronologie a istoriei in Europa. Prin ea, s-a schimbat geografia legendei unde au inceput civilizatiile. Acum, este randul sa gandim ca scrierea a inceput in Europa, cu 2000 de ani inaintea Sumerului, ca de-a lungul Dunarii a inceput o civilizatie importanta, cu aproape opt mii de ani in urma, o societate nu mai putin importanta ca aceea din Egipt sau Mesopotamia."
La concluzii asemanatoare ajung si investigatiile unor cercetatori maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici), americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris Perlov) etc.
Singurii arheologi romani care subscriu concluziilor lui Nicolae Vlassa sunt: prof. dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj), prof. dr. Sabin Luca (Sibiu), prof. dr. Horia Ciugudean (Alba-Iulia), unanim recunoscuti ca unii dintre foarte putinii preistoricieni adevarati, specialisti in neolitic, ai Romaniei.