"Sunt mandra de tatal meu, dar n-a functionat pentru mine pe post de pila."
- Muzica de opera este mult mai putin populara si mult mai putin promovata decat muzica rock sau pop, in ciuda faptului ca in Romania exista numerosi cantareti talentati. Ce crezi ca ar trebui sa se stie despre tanara generatie de interpreti de muzica lirica?
- Lipsa de mediatizare ii include, din pacate, pe toti cantaretii de opera, cu exceptia acelor nume care au deja o cariera internationala rasunatoare: Angela Gheorghiu, Leontina Vaduva sau Neli Miricioiu. Iar in Bucuresti, situatia inca nu este atat de grava pe cat e cea din orasele de provincie, unde teatrele subzista in niste conditii greu de imaginat. In ceea ce-i priveste pe cantaretii de opera din noul val, este esential sa se stie ca cei din generatia de aur, cum au fost numiti marii artisti ca maestrul Herlea, tatal meu, Dan Iordachescu, Maria Slatinaru sau Arta Florescu, au prins o alta perioada. Inainte de 89, desi se traia foarte greu, artistii lirici aveau mai multe sanse decat avem noi acum. Erau pretuiti, trimisi de catre stat la burse la Paris sau in Italia, la concursuri internationale, unde erau vazuti de impresari. Exista Aria (ce a mai ramas din ea se numeste azi Artexim), o agentie extrem de activa, de impresariat, care avea mereu turnee. Eu il vedeam pe tata o data la cateva luni. Era mereu plecat in turnee, avea o activitate sustinuta. Noi, azi, ne zbatem prin forte proprii, ca sa ne facem cunoscuti, sa ne gasim un agent etc. Cei de dinaintea noastra erau la curent cu tot ce se intampla in lumea artistica mondiala, stiau cand au loc auditii la marile opere occidentale. Noi aflam foarte greu. Paradoxal, in epoca aceasta a comunicatiilor, noi suntem rupti informational de Europa. Nu stim cand au loc auditii, pe cine ar trebui sa contactam ca sa avem sansa de a fi ascultati. Cantaretii generatiei de aur au fost favorizati de circumstante: conducerea de atunci a tarii, asa comunista cum era, se mandrea, in strainatate, cu "produsele" intelectuale. Noi suntem singuri. Nu avem pe nimeni care sa ne ajute. Statul nu mai trimite oameni la burse. Abia acum, pentru prima data dupa 1989, am auzit la Opera ca, prin intermediul Ministerului Culturii, cativa tineri vor fi trimisi la burse in strainatate. Vidul asta de dupa Revolutie i-a pus pe ganduri pe foarte multi dintre aspirantii la o cariera lirica. Foarte multi dintre colegii mei de la Conservator, voci foarte frumoase, talente autentice, au abandonat cariera de opera, s-au reorientat, s-au pierdut, canta prin coruri, desi locul lor nu e acolo. Dar n-a fost nimeni alaturi de ei, nici o persoana care sa-i ajute, nici financiar, nici la capitolul relatii. Si cand spun relatii nu ma gandesc la pile, ci strict la informatii din bransa. Nu suntem sprijiniti nici de Ministerul Culturii, nici de presa scrisa, nici de televiziuni. Singura televiziune care mai promoveaza cantaretii din zona culta este Tvr Cultural. Si talent, repet, exista cu carul.
- Esti fiica marelui bariton Dan Iordachescu, un nume de aur al operei romanesti. Ce rol a jucat tatal tau in alegerea carierei?
- Inainte de toate vreau sa fac o precizare. Opinia generala, in ceea ce ma priveste, este ca tot ce-am facut se datoreaza numelui pe care il port. Sigur, biologic, sunt fata baritonului Dan Iordachescu, si poate ca vocea o mostenesc de la el, dar soprana Irina Iordachescu este o entitate separata. Sunt mandra de tatal meu. Ca artist, e un model pentru mine. Si nu-i neg influenta benefica pe care a exercitat-o asupra mea. Dar tata n-a functionat pe post de pila, n-a uzat de pozitia lui ca sa ma favorizeze pe mine. Ba, din contra, numele tatei a reprezentat mai curand o povara. Fiindca am mostenit de la el nu numai gena muzicala, dar si antipatii, lupte care se mai poarta si azi in culisele operei, conflicte in mijlocul carora m-am trezit fara sa le cunosc motivul si fara sa port vreo vina. Tata a avut o cariera foarte frumoasa, foarte bogata. Eu sunt la inceputul carierei si vreau sa se inteleaga ca ea imi apartine mie si numai mie, ca nu e o prelungire a carierei tatei. Singurul caruia ii datorez totul e Dumnezeu! In El am incredere absoluta si stiu ca ma ocroteste in fiecare clipa. Si-acum sa-ti raspund, concret, la intrebare. Cand eram mica, asemenea oricarui alt copil, am trecut prin mai multe faze. Am vrut sa ma fac balerina, actrita, pictorita. Dar inca de foarte devreme, am inceput sa cant prin casa. Mai ales in baie. Ca iata, instinctiv, inca de-atunci cautam locurile cu cea mai buna acustica. In familia noastra, nu canta numai tata, ci si sora mea, Cristina. Apoi veneau cunostintele si prietenii tatei, care mai cantau si ei, se purtau discutii in aceeasi sfera muzicala. Asa ca, in timp, aspiratiile s-au cernut si, fara sa realizez, am ramas focalizata pe ideea de muzica. N-a fost un anume moment in care sa decid ca acesta e drumul meu. Nici macar nu mi-am pus problema daca-mi place sau nu sa cant. In interiorul meu era limpede ca da. Ei, si din clipa aceea, am inceput sa studiez serios. Si din nou, contrar opiniei generale, nu am inceput sa studiez cu tata. El n-a vrut sa intervina in constructia de baza a vocii mele. Acesta e un punct decisiv. Daca baza cantului nu e bine pusa, rezultatul poate fi fatal. Vocea te duce pana la un moment dat, dupa care te tradeaza. Si-atunci esti iremediabil compromis. Pe cand o buna tehnica de canto iti poate sustine vocea pana la adanci batraneti. Asa ca tata a lasat efortul acesta de modelare in seama profesoarei cu care am inceput sa ma pregatesc, doamna Maria Slatinaru. Am dat admiterea la Conservator si abia atunci am ajuns sa lucrez cu tata. El mi-a fost profesor la cursul de lied si oratoriu. Am invatat enorm de la el. Mai ales ca a fost un profesor impartial.
- Care a fost parcursul ulterior?
- Profesoara mea, doamna Slatinaru, organiza foarte multe concerte, ca sa ne ofere sansa de a ne afirma, de a incepe sa crestem. Am intrat in acest "circuit" chiar din anul I. Ceea ce m-a ajutat sa ma descopar pe scena, sa-mi descopar vocea. Desi procesul acesta dureaza toata viata. Mereu esti uimit sa vezi ca mai era ceva in tine, de care tu habar n-aveai si pe care doar lucrand un anumit rol, o anumita partitura, ai avut ocazia sa-l revelezi. Deci, ca studenta, am avut o activitate destul de bogata. In anul Iii, am participat la primul meu concurs, "Mihail Jora", unde am obtinut premiul Ii. Asta mi-a dat multa incredere in mine si un avant fantastic. Apoi, a fost concursul "Ionel Perlea", unde am luat marele premiu, si asa mi s-au mai deschis putin aripile. Si ca sa vezi cum se intoarce viata, acum cateva zile, am facut parte din juriul acestui concurs, si stand acolo, in sala, imi aminteam cum eram eu pe scena, cat de emotionata si de infricosata eram, cum nu-mi doream nimic altceva decat ca totul sa se termine odata. Desi nimeni nu ma obligase sa merg acolo. Si peste ani, iata-ma schimbata: acum duc dorul publicului, imi lipseste, imi doresc sa fiu in fata oamenilor, ma simt extraordinar de bine pe scena. Dupa zeci de concerte, in tara si-n strainatate, pot sa marturisesc cu mana pe inima ca intotdeauna am avut parte de un public cald si generos. Iar asta, ca interpret, te incarca mai mult decat orice altceva. Sigur, atunci cand ajungi sa canti in teatre mari, pe onorarii mari, te simti bine. Dar e o recompensa de alta natura. Foarte importanta si ea, fiindca eu cred ca un artist liric nu se poate implini creator daca viata lui cotidiana e marcata de disconfort financiar. Grija banilor n-are cum sa nu-i afecteze tonusul si psihicul si dorinta de a canta. Eu nu cred in eticheta aceea a artei facute de dragul artei. Sigur, multi dintre marii compozitori au scris opere inubliabile, nascute din suferinta, dar modelul acesta nu se aplica si in cazul cantaretilor. Nu vorbesc de limuzine si caviar la micul dejun. Eu ma refer la un trai decent, la o existenta in care sa nu stai cu sabia lui Damocles deasupra capului fiindca s-a afisat intretinerea si tu n-ai cu ce s-o platesti.
"Conditia carierei de cantaret? Sa-ti fie vocea la inaltime cand ai nevoie de ea."
- Esti angajata a Operei Romane din Bucuresti...
- Da, si as vrea sa fac si in cazul acesta o precizare. S-a vehiculat ideea ca am ajuns la Opera datorita numelui tatalui meu. Lucrurile au stat in felul urmator: am dat mai multe auditii. Ultima, cea care a dus la angajarea mea, s-a petrecut pe vremea conducerii maestrului Ludovic Spiess, Dumnezeu sa-l odihneasca! Domnul Spiess nu era nici macar in relatii amicale cu tatal meu. Ba din contra! Si cu toate acestea, am luat concursul! Credeti ca domnul Spiess, chiar daca ar fi fost cel mai bun prieten al tatei, si-ar fi riscat prestigiul personal si pe cel al Operei, angajand un om netalentat? Eu, una, nu cred. Desigur, formalitatile au mai durat ceva, asa ca, in scripte, am devenit angajata Operei in august 2005, cand la conducere venise deja domnul Catalin Arbore. Care, la randul sau, ar fi putut sa ma refuze, daca nu avea incredere in capacitatile mele.
- Cand s-a produs debutul tau international?
- Pe o scena de opera, in 2001, in cadrul festivalului de la Ravenna, in rolul Giuliettei din I Capuleti e i Montecchi de Bellini, in regia Cristinei Mutti. A fost o montare cu o distributie exclusiv de tineri, cu o viziune destul de avangardista. Succesul a fost extraordinar. Dar si inainte, cantasem in concerte in Grecia, Franta, Germania si Luxemburg. 2001 a fost un an foarte bun pentru mine. Am avut doua colaborari cu Riccardo Mutti, la Scala din Milano, si am continuat concertele, prin multe alte tari ale lumii. Slava Domnului, de concerte n-am dus niciodata lipsa.
- Si totusi, inca n-ai ajuns la cota de popularitate de care beneficiaza, de pilda, Angela Gheorghiu. De ce ai avea nevoie ca sa ajungi la o asemenea performanta ?
- De sanatate. Care e ingredientul crucial din cariera unui cantaret. Sa fie vocea la inaltime atunci cand ai nevoie de ea. Si la acest capitol totul e in ordine. Si as mai avea nevoie de un impresar. Sper ca la anul sa se rezolve si aceasta problema. Nu vreau sa intru in detalii, fiindca am invatat lectia vietii: e mai bine sa vorbesti despre lucrurile care au fost deja realizate, si nu despre cele ce vor veni. Neprevazutul poate sa intervina si asupra celor mai ferme contracte, si atunci pici tu prost, fiindca ai anuntat ceva finalmente neconcretizat. 2007 va fi un an decisiv pentru mine. Asta nu inseamna ca privesc munca in tara in mod depreciativ. Dar muzica e internationala si-atunci e normal, cred eu, sa-ti doresti sa-ti fructifici talentul si pe alte scene ale lumii. Singura diferenta, in ochii mei, intre a canta in Romania si a canta in strainatate, e la nivelul remuneratiei. Dar satisfactia emotionala este aceeasi, indiferent pe ce meridian as canta.
"Publicul de opera e format din oameni de elita."
- Irina, crezi ca opera mai e de actualitate ?
- E imposibil ca muzica lirica sa-si piarda audienta: fiindca muzica lirica inseamna sentimente. Iar oamenii nu pot trai fara sentimente. Sigur, e nevoie de puneri in scena mai moderne, mai actuale, dar asta s-a inteles la nivel managerial, asa ca se incearca improspatarea spectacolelor. Din ce in ce mai des se apeleaza la montari nonconformiste, inedite, care sa presupuna mai multa actiune scenica. Acum nu se mai pune accentul doar pe cantat. Nu mai poti miza doar pe voce. Acum si partea de interpretare actoriceasca e la fel de importanta. Si eu cred ca e bine asa. Ca pana la urma, ce e opera? Un teatru cantat.
- Pana unde se poate merge cu modernizarea operei?
- Din punctul meu de vedere, ca artist liric, trebuie sa se mearga pana in zona in care aceste inovatii tehnice sa nu impieteze asupra cantului. Sa nu ma simt deranjata cand cant. Sa nu ma simt incorsetata. Pentru ca un actor poate sa stea contorsionat, atarnat de-o franghie si sa-si spuna monologul. Dar eu, cantareata, nu pot sa interpretez o arie in aceleasi conditii. Fizic, e imposibil! Capacitatea toracica ti-e afectata. Iar interpretarea nu poate fi modificata, modernizata. Sigur, fiecare isi construieste personajul dupa sufletul si abilitatile lui, dar fundamental, n-ai cum sa modernizezi sau sa alterezi interpretarea unui Verdi.
- Arta voastra mai depinde de un "detaliu": publicul. Mai are opera public? Si ce inseamna azi publicul de opera?
- Publicul de opera e reprezentat, in majoritate, de oameni din generatia parintilor nostri. Oameni intre 40 si 70 de ani. Desi in ultima vreme, am vazut si tineri venind la opera. Ceea ce e imbucurator. Iar din punctul de vedere al statutului social, publicul de opera e format din oameni de elita, cu o cultura macar generala. Pentru ca nu poti sa vii la opera si sa nu stii ce se intampla in Traviata, sa spunem. Sigur, lucrurile se pot petrece si asa, iar persoana respectiva poate sa fie emotionata de frumusetea muzicii, dar, de cele mai multe ori, numai emotia aceea nu va reusi sa-l fidelizeze. Va fi multumit ca a fost in seara aceea la opera, dar probabil ca nu va reveni foarte curand. Problema e ca, stand si analizand situatia la rece, in conditiile in care, dupa cum vedem la televizor, foarte multi elevi isi dau bacalaureatul fara sa fi citit in viata lor nici o carte cap-coada..., nu stiu ce se va intampla in viitor.
"Dragostea e superba. Un izvor de bine pentru sufletul oricarui om."
- Sa incheiem interviul aducand la rampa si viata ta personala. Ce inseamna existenta ta, din afara muzicii?
- Inseamna ca ma incarc ascultand-o pe Callas sau intalnindu-ma, de cele mai multe ori la mine acasa, cu prietenii. Mi-a dat Dumnezeu destul de multi prieteni si ne face placere sa ne adunam ca sa discutam, sa radem, sa cantam si sa dansam. Imi place la nebunie sa dansez si am noroc de a-mi fi gasit niste parteneri extraordinari, chiar din randul acestor prieteni. Apoi, viata mea mai inseamna Grecia. Nu vreau sa vexez pe nimeni, dar, in mod inexplicabil, sunt atat de atasata de Grecia, incat de fiecare data cand ma intorc de-acolo, plang. In Grecia respir cu-adevarat! Acolo mi-ar placea sa traiesc. Intr-o casuta, undeva la mare, sa aud valurile si sa ma scald in lumina si pacea pe care le-am gasit numai acolo. Si nu in ultimul rand, viata mea inseamna familia si prietenul meu, tenorul Catalin Vasiliu. N-as putea sa traiesc, a la longue, departe de familie. Iar dragostea iti incarca sufletul cu-atata frumusete! In opera intalnesti, de cele mai multe ori, texte de iubire, pe care rational le intelegi, dar daca tu insati nu iubesti, nu poti sa traiesti povestea personajului la fel de adevarat si de intens. Lucrul asta l-am descoperit pe pielea mea: indragostita fiind, am mers la un concurs, la Barcelona, unde am cantat doua arii, ambele pe texte de iubire. Ei bine, managerul meu a remarcat ca niciodata pana atunci nu mai cantasem cu atata traire, atat de implicata si identificandu-ma atat de evident cu personajul. Asa ca ii contrazic pe toti cei care spun ca atunci cand esti indragostit esti cu capul in nori si faci numai prostii. Dragostea e superba si e un izvor de bine pentru sufletul oricarui om!