Mai demult, am scris aici ca e pacat ca editurile noastre au o reticenta fata de noii scriitori rusi. Intre timp lucrurile s-au schimbat. Si Humanitas, si Paralela 45, si Polirom au publicat autori ca Ulitkaia, Makanin, Erofeev, Sorokin, iar cu program o face in ultimul timp Curtea Veche, in eleganta colectie Byblos, unde au aparut patru romane rusesti exceptionale: Vladimir Sorokin - Gheata, Viktor Pelevin - Mitraliera de lut, Andrei Kurkov - Moartea pinguinului si Tatiana Tolstaia - Zatul. Acesta din urma, un eveniment editorial din toate punctele de vedere. Autoarea are 55 de ani si poarta un nume faimos (dar nu e stranepoata lui Lev Nicolaevici, cum scrie gresit in prezentare, ci nepoata lui Alexei Tolstoi, supranumit "contele rosu"). E profesoara universitara de literatura rusa si in aceasta calitate a fost invitata sa tina cursuri, timp de mai multi ani, la universitati americane. In paralel cu functiile academice, a scris eseuri, dar si proza de fictiune (publicate atat in Sua, cat si in Rusia). Cel mai rasunator succes e unicul ei roman, Kis (Zatul), publicat in 2000, distins cu premii si elogiat ca o capodopera de talia Sufletelor moarte a lui Gogol. Romanul e o antiutopie, o teribila satira politica a dictaturilor si un elogiu adus cartii ce nu poate fi distrusa, nici interzisa de tirani (va amintiti de Bulgakov, in Maestrul si Margareta: "Manuscrisele nu ard niciodata"). Un elogiu al lecturii care te transforma intr-un om liber, cu "gandire personala". Tatiana Tolstaia isi situeaza actiunea romanului in viitor, la doua veacuri dupa ce o explozie nucleara a distrus Rusia si a readus-o in Comuna Primitiva. Pe locul unde fusese Moscova, se intinde o asezare de izbe, cu o populatie deja stratificata. De jos in sus exista intai - degeneratii - oameni-animale acoperiti cu blana, care merg in patru labe si sunt folositi la tractiune. Apoi, cei mai numerosi - gugustiucii (care au si ei unele Urmari: creste de cocosi, codite, gheare). Locuiesc in izbe de lemn, merg la lucru, mananca in principal soareci gatiti, dar si viermoloi si foculeandri culesi din padure, se imbata cu rugint si se bat in Ziua de Depozit pe gheme de sfoara, capace si turte (de sarbatori oficiale). Ei sunt condusi de o nomenclatura de marzaci cu privilegii, care apara Gandirea de stat si pedepsesc orice semn de Gandire Personala. Deasupra tuturor, stapaneste Marzacul Suprem, piticul Fiodor Kuzmici - slavit-sa-i-fie-numele -, binefacatorul care gandeste pentru toti si stabileste regulile. Mai exista, in aceasta societate ierarhizata si terorizata de sanitarii cu sanii rosii, cativa Fosti care au supravietuit Exploziei si n-au mai imbatranit. Ei sunt altfel, de neinteles pentru gugustiuci, fiindca pastreaza amintirea vietii dinainte. Eroul romanului, tanarul gugustiuc Benedikt, e fiul unei Foste care l-a invatat sa scrie si lucreaza ca scrib de stat, copiind pe coaja de mesteacan creatiile Marzacului Suprem. Caci acesta, dupa ce a "inventat" pentru supusii sai focul, roata, lumanarea si supa de soareci cea de toate zilele, s-a gandit sa le dea si ceva hrana pentru spirit si s-a apucat sa scrie basme si versuri. Copiindu-le, Benedikt le gaseste nespus de frumoase, fara sa banuiasca existenta lor dinainte de Explozie si ca de fapt apartin lui Puskin, Lermontov, Bulat Okdjava, Tvetaeva s.c.l., Marzacul Suprem nefiind decat un impostor. Putinele carti "arhetiparite" sunt interzise, considerate contagioase si primejdioase, iar cei prinsi ca le-au atins sunt luati noaptea de sanitari si nu se mai intorc. Si totusi, ele mai exista, bine ascunse de Fosti. Tot copiind asa-zisele creatii ale dictatorului, Benedikt capata o insatiabila sete de a citi; intelege, ajuns el insusi Sanitar, ca literatura nu e o boala, cum li se spunea, si ajunge in cele din urma sa-l asasineze pe Marzacul Suprem.
Inventand o noua lume calchiata dupa Rusia si plina de intertextualitati, Zatul e foarte greu de tradus. Iar Luana Schidu a reusit performanta, demna de un premiu, de a recrea in romaneste bogatia lingvistica si literara a originalului.