Prevestirea
Era ceasul vecerniei, si cele 40 de calugarite de la Manastirea Magura Ocnei erau adunate, toate, in biserica. Murmurul rugaciunilor se impletea cu mireasma tamaiei si cu glasul maicii din strana, care canta, subtire si stins, un psalm. Din cand in cand, trupurile invesmantate in negru se lipeau de pamant, in gestul smerit al mataniilor. Taina sfanta a clipei era sporita de aurul inserarii care patrundea prin ferestre, aprinzand culorile icoanelor imparatesti. Atunci s-a auzit. Un sunet infundat si puternic, ca o respiratie omeneasca intrerupta de plans. Un oftat dureros, reverberat pana sub cupola bisericii. Incremenite, maicile si-au oprit rugaciunea si au privit spre altar. Nu incapea indoiala. Sunetul pornise de-acolo, dintre icoane. Auzisera bine, iar fiorul care le strabatuse pe toate arata ca fusese adevarat. In biserica lor se petrecuse o minune. Din locul ei, aflat in stanga catapetesmei, icoana Maicii Domnului suspinase cu glas omenesc. Coplesite si inspaimantate de semnul care li se aratase, cele 40 de maici s-au aruncat, plangand, la pamant.
Trei zile s-au tras clopotele incontinuu. Vestea minunii a facut inconjurul tinutului, credinciosii din Targul Ocnei veneau sa sarute pamantul manastirii, in timp ce bolnavii fara leac soseau cu moartea in trup si plecau insanatositi. Dar adevaratul inteles al acelui suspin aveau sa-l afle calugaritele cateva luni mai tarziu, intr-o noapte de iarna. Desi se stia ca in padurea care marginea manastirea nu sunt decat caprioare si cerbi, o haita de lupi s-a oprit langa zidurile de piatra si a inceput sa urle cumplit. Maica Ecaterina, una din martorele evenimentelor de-acum aproape cincizeci de ani, isi aminteste: "De atata timp eram la manastire si niciodata nu vazusem lupi. In iarna aceea au urlat o noapte intreaga la zidul bisericii. Noi trageam clopotele si ei urlau. Atunci ne-am gandit ca timpuri bune nu ne asteapta. Ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne apere si sa ne dea curaj, asa cum o facuse pana atunci, si am asteptat Voia Lui".
Voia Domnului se mai implinise, dupa spusele calugaritelor, de trei ori. Prima data, in urma cu patru sute de ani, cand Solomia, fiica unui boier, donase toata zestrea ei pentru construirea unui schit in inima muntelui. A doua oara, in 1919, cand soldatii romani au reusit sa tina linia frontului, oprind dusmanul la granita cu Moldova, si a treia oara, dupa sfarsitul primului razboi mondial, cand calugaritele au preluat manastirea aproape abandonata. Au fost trei incercari, una mai grea decat alta, ce demonstrau ca locul fusese ales de Dumnezeu: "Locul ii ales, va spun. Odata ca a fost intemeiat primul schit cu zestrea unei fecioare, si cine poate sti cat de greu s-a construit in mijlocul muntelui, unde nici drum nu exista si locul era salbatic? Apoi, numai putere dumnezeiasca a putut sa apere manastirea in timpul primului razboi mondial: cadeau obuze de-a stanga si de-a dreapta ei si ea nici macar nu a fost atinsa, in timp ce curtea era plina cu raniti de pe front, pe care insasi Regina Maria venise sa ii ingrijeasca. Dupa razboi, Regele Ferdinand a ridicat aici un monument din piatra, in dangat de clopote si rugaciuni, pentru cei paisprezece mii de soldati cazuti la datorie. Asa ca, vedeti, stiam ca muntele asta ii plamadit cu sange de eroi, cand ne-am apucat sa reconstruim manastirea, aproape abandonata, in care mai era un singur calugar. Noi, maicutele tinere, zile la rand am urcat muntele cu saci de balegar in spate, pentru zidirea chiliilor, si nici macar un bob de grau nu am avut aici. Ca randunelele, am adus in munte fir cu fir de nisip, pana am ridicat peste 40 de chilii si o biserica mai trainica decat fusese. Nu aveam nici apa, nici curent electric, nici masini, iar de lume ne lega doar o poteca ingusta, prin salbaticia muntelui", povesteste maica Ecaterina.
Prapadul rosu
In cea dintai primavara de dupa minunea suspinului si dupa iarna in care lupii urlasera rau-prevestitor, o noua incercare batea la portile manastirii, intrupata in persoana primarului din Targul Ocna: Partidul Comunist hotarase prin decret desfiintarea manastirii. Era anul 1959.A fost naprasnic. Biserica a fost dinamitata. Cimitirul eroilor a fost nivelat cu buldozerul si pe el s-a facut teren de fotbal. Chiliile au fost daramate si pe locul lor s-a facut restaurant si hotel. Maicutele au fost izgonite si s-au risipit in lume, in calugarie alba. Tot ce au obtinut credinciosii din partea autoritatilor comuniste a fost sa nu se construiasca nimic pe locul unde fusese biserica. Patruzeci de ani au venit ocnenii si alti credinciosi de prin tinutul Bacaului si s-au rugat unei palme de pamant. Si acolo unde unii nu vedeau decat un petic de iarba, altii se rugau in fata bisericii ce li se arata aievea in rugaciune, asa cum fusese odinioara.
Credinta poate tot
Dupa trei drumuri la Muntele Athos, peste 30 de ani de viata duhovniceasca la Husi si o lunga staretie la manastirea Durau, parintele Epifanie a lasat sa-i cada din mana bocceluta cu care venea si a ingenuncheat in fata altarului de iarba unde fusese manastirea Magura Ocnei. Era in 1990. Multi dintre tinerii ce-l priveau curios prin fereastra restaurantului sau de pe terenul de fotbal, ridicate pe locul chiliilor manastiresti, nici nu apucasera vechea biserica. Cu Biblia intr-o mana si cu crucea in cealalta, parintele s-a intors catre ei spunandu-le ca locul acela e sfant, ales de insusi bunul si atotputernicul Dumnezeu. Parintele Epifanie vorbea hotarat, desi nu stia cum va face ca, doar cu bocceluta lui si fara bani, sa recupereze si sa reconstruiasca ceea ce comunistii transformasera in pulbere si tarana. Cu toata speranta pusa in rugaciuni si in vointa lui Dumnezeu, primul lucru a fost sa aduca o catapeteasma noua si s-o aseze... chiar in restaurant. Ce sa vezi? A doua zi s-a trezit cu restaurantul-biserica plin de credinciosi, veniti la slujba: "Cand i-am vazut pe oameni adunati acolo, am stiut ca Domnul este cu noi. "Oameni buni", le-am spus, "stiu ca vreti sa fac manastirea si ca sunteti dornici sa o vedeti cum a fost. Dar trebuie sa va spun ceva: nu am nici un ban. Nu am decat bocceaua asta cu mine. Eu cunosc insa pe cineva care are un sac de bani. Am sa-l rog sa imi dea si mie sa fac aceasta biserica. Stiti cine e acela? Dumnezeu. Am sa-l rog sa va dea dumneavoastra mintea si credinta sa aduceti ce puteti, iar voua sa va dea cele trebuincioase, ca sa puteti darui si pentru manastire ceva"".
Asa a inceput parintele Epifanie sa sape temelia. Zicea ca are nevoie de trei carute de lemne, a doua zi se trezea cu 12, a cerut doi oameni de ajutor, au venit douazeci de oameni si zece cai, iar altadata, cand a cerut sase oameni, au venit 42. Asa s-a intamplat, ca in loc de biserica, a ridicat o catedrala, si in loc sa se ridice in zece ani, intr-un singur an a fost gata. S-au facut din nou chiliile, si pe locul cimitirului eroilor s-a ridicat un schit. Patruzeci si cinci de maicute si trei calugari primesc astazi pelerinii din toata tara. Biserica, desi mare cat o catedrala, e neincapatoare duminica: "Cand m-am apucat de treaba, cineva m-a si intrebat: "La ce bun asa o biserica mare, in varful muntelui?". Si eu am zis: "Ei, lasa, n-ai grija, ca Dumnezeu are sa o umple". Si acum, iaca, a trebuit sa punem statie de amplificare, sa asculte slujba si cei din curtea bisericii, care nu mai incap in ea", spune cu zambet si bucurie parintele.
Maicile si icoana cea zburatoare
Aleea de piatra ce trece pe sub clopotnita merge mai departe, pe langa biserica, pana la chiliile calugaritelor. Imediat ce intri acolo, simti adiere de mancare si auzi forfota maicilor ce fac ascultare la bucatarie. In dreapta e un hol lung, cu chilii pe o parte si pe alta. Urc pe o scara interioara plina de flori. La etaj, cateva chilii au fost transformate in ateliere. Manastirea are ateliere de pictura pe lemn, pictura pe panza, sculptura. Pe holul lung, scufundat in semi-intuneric, maicutele trec pe langa mine cu privirea in pamant, ca niste umbre. Nimeresc in cele din urma intr-o incapere unde se picteaza. Maica Paraschiva si Maica Pelaghia ma cerceteaza cu privirea fara sa spuna nimic. Ne privim asa, un minut, ele surprinse de prezenta mea acolo, eu surprins de priveliste. Camera e micuta si luminoasa, fara perdele la geam, pentru a lasa cat mai multa lumina inauntru. Toata mobila e un pat de campanie si doua masute in dreptul ferestrei, la care maicutele lucreaza icoane pe lemn, asezate pe doua sevalete mici. Miroase puternic a culori in ulei. Masa e plina de tuburi stoarse, rosii, verzi, galbene. Cateva borcanele au in ele manunchiuri de pensule. Maicutele isi reiau lucrul, asezate fata in fata. Picteaza in tacere aripi de ingeri. Pe o margine a patului, la indemana, pe o carte groasa scrie cu litere mari: "Erminia picturii bizantine". Fara sa isi ia ochii de la lucru, maica Paraschiva imi deschide o usa spre viata ei: "Manastirea inseamna pentru mine pictura si rugaciune. Fac ascultare dupa rostuire si fac si treaba la bucatarie si la animale. Dar cel mai mult pictez. Am invatat de la maica Pelaghia, si ea de la alta maica din manastire, si tot asa, tehnica de pictura se mosteneste din generatie in generatie. Cand nu stim, mergem si ne uitam in carti, la biblioteca, pentru ca avem si o biblioteca mare. Eu am facut facultate la Bucuresti, pictura si restaurare, dar ca sa faci icoane, iti mai trebuie ceva. Iti trebuie multa rugaciune si tacere. Ne rugam si facem ascultare". Maica Pelaghia incuviinteaza cele spuse. Isi aseaza mai bine ochelarii si rasuceste un pic sevaletul in asa fel incat lumina sa cada mai bine pe chipul Sfantului Vasile. Fara graba, isi inmoaie pensula si intareste o linie de verde. "Am ajuns aici, dupa ce am citit vietile sfintilor, mai spune maica Paraschiva. Nu stiam prea bine ce inseamna o manastire, dar atunci cand am ajuns, aici am simtit ca sunt acasa, ca am ajuns acasa."
Apoi peste camera se asterne o pace tacuta. Maicutele se apleaca asupra aripilor de ingeri, in timp ce eu cobor la o chilie din capatul parterului. Aici locuieste maica Anatolia.
Visul Maicii Anatolia
Cand vestea refacerii manastirii Magura Ocnei s-a raspandit, maicutele izgonite de comunisti in urma cu patruzeci de ani au revenit la matca, din toate colturile tarii. Printre ele, si maica Anatolia, care are acum 82 de ani. A venit pentru ca stia ca asa se va intampla. Astepta momentul revenirii. Nu stia cand va fi, dar stia ca se va intampla: "Am avut un vis. La poarta manastirii, cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil, pazeau intrarea cu sabii de foc si eu nu stiu cum ratacisem drumul si m-am trezit in fata lor. M-au lasat sa intru, dar eu nu mai recunosteam manastirea, pentru ca era mult mai mare. Ma uitam si imi ziceam in vis ca seamana, da parca n-am avut asa o catapeteasma mare si pictura asa de frumoasa. Dar in altar era vechea icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Exact asa cum am visat atunci arata acum biserica manastirii. Numai icoana care a suspinat a disparut fara urma, dar biserica ii asa cum mi s-o aratat in vis".
Cu mainile in poala, Maica Anatolia priveste pe fereastra si pe chipul ei se citeste o liniste pe care multi o cauta intreaga viata, fara sa o gaseasca. Pacea ei e aici, intre zidurile manastirii, in chilia de cativa metri, tapetata cu carti si icoane. Una dintre icoane a purtat-o lipita de inima in toti anii de pribegie. O icoana deosebita, impletita, si ea, cu minuni. "Da cati straini nu au venit si au filmat-o si mi-au cerut sa le-o vand si io le-am zis ca poa sa imi dea si camera asta plina de galbeni si io nu le-o dau. Icoana asta a zburat. Era intr-o casa din manastire, si intr-o noapte, cand au venit niste hoti sa o fure, ea a zburat din casa aceea intr-o chilie. Maicile or simtit, or auzit un zgomot mare, si au iesit toate sa vada ce-i. Si hotii atunci or fugit. Da asa portret pentru Maica Domnului, cu o asemenea expresie pe chip, eu nici nu am mai vazut, ca numa ce te uiti la ea si te cutremuri".
Cateodata, maicuta Anatolia mai trage la masina ei veche de cusut. O tine in camera, intr-un colt. I-a placut mult in tinerete sa coasa si sa impleteasca, de altfel, intreaga chilie este impodobita cu lucruri facute de mana ei. Dar la fel ca intreaga obste in care traieste, maica Anatolia isi petrece ziua in rugaciune. Iar in afara celor de rand, ea se roaga fierbinte pentru intoarcerea la manastire a icoanei care a suspinat. Unii spun ca sfantul chip al Maicutei lui Dumnezeu ar fi ingropat undeva, in padure, altii ca au vazut icoana intr-o biserica din Targul Ocna, sau chiar ca un preot din oras o are si o tine incuiata, intr-un loc ascuns. Maica Anatolia e sigura, insa, ca daca ea mai exista, rugaciunile o vor aduce inapoi si intregul ei vis se va implini.
*
Duminica, la vremea slujbei, drumul ce serpuieste in coasta muntelui catre manastirea Magura Ocnei e blocat de masini. Parcarea de la poale e si ea plina. Masini cu numar de Bucuresti, de Harghita, de Constanta. Credinciosii, imbracati de sarbatoare, urca la pas spre biserica. Unii vin incarcati cu genti uriase. Ma amestec si eu printre cei ce urca din greu, incarcati cu daruri pentru manastire, si intru in vorba cu o doamna. Duce greu o sacosa de rafie burdusita. Alaturi de ea, e toata familia: copiii, nepotii, ba chiar si un stranepot. "Duc si eu ce pot, ulei, malai, zahar. Stiu manastirea asta dinainte de a fi daramata de comunisti. Eram copila, da imi amintesc. Nu stiu cum sa va spui, dar locul asta ii sfant. Simti asta. Pe masura ce urci, grijile pe care le-aduci de-acasa simti cum se duc si te usurezi. Numai drumu asta il faci, si cand ai ajuns la clopotnita, deja te cuprinde o pace si o liniste mare. De-aia vin aici de atatia ani", spune doamna Rusu Elena, care locuieste aproape, in Targul Ocna. "Da sa-l cunoasteti pe parinte!", ma indeamna. "Ce sa va spui? Un parinte bun, sa-l lichesti la rana, ca numa ce pui mana pe mana lui si simti atata bunatate, ca plangi. Are ceva, are harul lui."
Dupa ultima serpentina, cand biserica se-arata in toata stralucirea si semetia ei, femeia se emotioneaza. Lasa gentile jos. "Iete-o, mama! Iete-o!" Lasa cu totii bagajele si isi fac cruce. Apoi raman asa, in marginea padurii, privind la turlele sclipitoare. Si-atunci, ca din senin, incepe sa coboare spre noi cantecul maicilor. Atat de frumos, incat ai fi zis ca padurea toata a ramas nemiscata si zapada s-a oprit din dezghet, ca sa le asculte vocile subtirele si tremurate. Glasuri suave, plutind spre cer, pe aripile de ingeri pictate in atelierul manastiresc. Se raspandesc peste paduri si peste munti, coborand pana in oras.
"Vedeti?", imi spune doamna Elena. "Eu nu stiu sa va spui cu vorbe cat ii de frumoasa manastirea asta a noastra. Da acum, intelegeti si singur! Nu cred sa mai existe alta ca ea."
Fotografii de Iulian Ignat