Sprijinita pe o streasina inalta de deal, manastirea Parva pare sa cuprinda cu privirea intreaga Tara a Nasaudului. Esti sus, chiar pe locul din care satele de pe Somes se vad ca in palma, botezate toate cu nume desprinse parca dintr-o scandare latina: Parva, Nepos, Salva, Romuli.
Cand in vara anului 1993, parintele Paisie si ucenicii lui veneau la Parva sa zideasca manastire noua, locul ii astepta neatins si curat, taranii neingaduind nici macar sa-si pasca vitele in poienile botezate cu toponime sacre: La Fata Crucii, La Piciorul Crucii, La Manastire. Venise vremea ca toate cele pierite sa prinda din nou viata. Parvenii nu au uitat nimic. Batranii isi amintesc si astazi: pe la 1700, jur imprejurul Parvei erau peste 40 de schituri si lavre monahale. Candva, Nasaudul era o tara de calugari si rugatori isihasti. Cu arma la picior, granicerii pazeau muntii, dar si credinta in Cristos si in crucea Lui mantuitoare.
Calugarii calatori
Manastirea Parva este un loc aparte si ciudat, fara porti si fara ziduri inconjuratoare, cu un corp de chilii netencuite si o biserica abia ridicata, intr-o coasta lutoasa de deal. Nici nu are nevoie de turnuri de paza sau de incinta. O apara padurea si rapele pravalite, apa infuriata a Rebrei, culmile Rodnei, inaltate spre nord, si varfurile inzapezite, inca, ale Suhardului. Urc pieptis, fara graba. De la poala dealului pana sus, pana la biserica cea noua, inalta si cu turle aramii, sunt 33 de trepte. Le urmeaza poteci prelungi si inguste ca nervurile unei frunze. La cumpana zilei, manastirea pare pustie si cu lacat la poarta, sporind adancul vegetal al padurii si fosnetul vietatilor marunte, in cautarea blandetilor solare de mai. Mai dureaza ceva pana apare fratele Gheorghe, care, dupa o cercetare scurta si cuviincioasa, ma lamureste ca manastirea urmeaza tipicul athonit, cu privegheri si slujbe prelungi de noapte, iar acum, obstea sta retrasa in chilii, la odihna si rugaciune. Cu ochii incercanati de nesomn, dar surazator, deschide biserica, oprindu-se indelung la protectoarea manastirii - icoana facatoare de minuni Eleusa, una din putinele icoane pastrate de la vechea bisericuta de lemn, mutata in mai multe randuri la Rebra si Feldru, pana cand s-a naruit cu totul, in 1960.
Simplu rasofor, fratele Gheorghe Mihaila e om cu scoala, politehnist, asemenea multor calugari de la Parva, absolventi de istorie sau filosofie. Mangaie cu privirea lemnul crapat intr-o parte al icoanei si il simt cum face in gand o metanie adanca. E foarte convins ca, fara ajutorul Maicii Domnului Eleusa, manastirea ar fi pierit de mult. Se minuneaza singur, gandind ca nici o alta manastire din tara nu a avut atatea ispitiri si suferinte ca Parva. La inceput, nimeni nu banuia nimic. Venit impreuna cu ucenicii de la Manastirea Turnu din Valcea, staretul Paisie nu avea decat un singur gand: sa inceapa cat mai repede munca. Calugarii erau tineri si in numar de sapte - numar mistic si tainuit: Paisie, Simion, Haralambie, Irineu, Varlaam, Petroniu si Alexa. Dintre toti, nu se va pierde decat unul, Alexa - cel care se va refugia prin pesteri, traind de unul singur, cu roscove si posmegi, in cautare de energii si semne ceresti. Ceilalti frati vor ramane sa-si sape primul bordei de adapost si, alaturi, sa ridice din crengi si barne primul paraclis. Era inceputul unui drum plin de suferinte si incercari. Cea mai mare din toate se va petrece cativa ani mai tarziu, cand cladirea chiliilor, abia terminata, se va narui sub apasarea unei imense alunecari de pamant. Ca in legenda mesterului Manole, calugarii de la Parva au luat munca de la inceput, inaltand ziua, ceea ce noaptea le lua hoteste.
Rugaciuni in biserica cerului
Iesim in curtea stramta a bisericii, urcand printre straturi de flori si alei pietruite cu migala. In departare, in suisul dealului, printre copaci si ierburi inalte, salbaticite, se zaresc cateva constructii parasite, resturi de barne si de podea putrezita. Fratele Gheorghe tace si priveste cu ochii inlacrimati. Oricat ar fi de indepartate, amintirile sunt vii si acum. Acolo, sus, a fost prima vatra a manastirii si primul altar de rugaciune. Acolo, fratele Gheorghe si-a lasat cei mai frumosi ani ai tineretii. Nicicand nu va mai trai bucurii mai intense ca atunci - bucuria simplitatii si a vietii in natura, dormind sub cerul liber si savarsind cele sapte laude dimpreuna cu miezonoptica, la lumina jaruita a stelelor de august, in timp ce parintele Paisie, adunandu-i imprejurul lui, le talmacea Filocaliile si le marturisea visul lui de-o viata, acela de a urma randuiala sfantului Teodor Studitul: o obste din trei grupuri de monahi, fiecare cu preotul si ascultarea lor, schimbandu-se necontenit la strana, pentru ca nici o catime de clipa sa nu intrerupa slujbele si psalmii de pocainta. Tot parintele ii indemna sa citeasca din sfanta Scriptura si din Pateric, mereu si intr-un fel anume, asa cum facea si el, subliniind in culori diferite: o data pasajele despre rugaciune, alta data versetele despre Mantuire sau despre pacatul akidiei, al somnului de peste zi, al leneviei.
La Parva, fiecare piatra si fiecare zid tencuit pomeneste de staretul Paisie. Chiar daca o menire sfanta l-a facut sa plece din Parva pentru a ridica alte manastiri - fie in athonitul schit Lacu, fie la Nuseni -, inima staretului Paisie a ramas tot pe Valea Rebrei, langa obstea pe care el a ales-o si tot el a legat-o sufleteste, indemnand-o sa guste din mierea cuvantului scris, in rugaciune si meditatie, asa cum invatase la randul sau de la duhovnicul lui, marele profesor Dumitru Staniloae - cel care, impresionat de ravna si inteligenta tanarului monah, voia sa-l opreasca secretar personal si sa-i lase spre pastrare intreaga arhiva de manuscrise nepublicate. Dotat cu harul vorbirii de la Dumnezeu, bland cu oamenii si neiertator cu pacatele, parintele a devenit, de cum a ajuns la Parva, sfatuitorul si duhovnicul nasaudenilor. Toata lumea l-a indragit din prima clipa, sarind cu mic cu mare sa ajute la ridicarea manastirii. Nu trecuse nici un an si, chiar in preajma Craciunului, tencuiala Paraclisului era intinsa peste pereti. Apoi, facand lant uman si dand caramizile din mana in mana, au construit cel mai frumos corp de chilii din cate se putea vedea intr-o manastire - cu ateliere de pictura, camere de oaspeti si o biblioteca teologica imensa, de peste 10.000 de volume. Nu se uscase inca varul de pe ziduri, cand nenorocirea a cazut ca un fulger din senin. O cumplita alunecare de pamant a rapit in cateva minute ani intregi de munca, deopotriva cu toate lucrurile si agoniseala calugarilor. Intamplator sau nu, era o zi de 4 martie 1999. Ziua care amintea de o alta tragedie - cutremurul din 77. "A fost prima si singura data cand l-am vazut pe staretul nostru, Paisie, tulburat si cu o urma de lacrimi in ochi", isi aminteste fratele Gheorghe. "N-am sa uit niciodata. Stateam in biserica, bucurandu-ne ca avem, in sfarsit, unde sa ne rostuim canturile, ca in jur mirosea a var, a proaspat si a tamaie. Ridicasem casa lui Dumnezeu si acolo ne simteam aparati de ispite, de ganduri, de toata rautatea vazuta si nevazuta a lumii. Brusc, s-a auzit un scrasnet teribil, insotit de o reverberatie inspaimantatoare, venita parca din maruntaiele pamantului. Ca in timpurile de apoi, natura se rupea in doua. In jur, la lumina coclita a lunii, vedeam cum copaci seculari si imensi se frangeau ca niste ramuri subtiri de salcie, cum stancile coltoase se miscau alene la vale si, sub talpi, pamantul clocotea ca o lava rece, starnind pe toata Valea Rebrei miros de noroi, de prapad. Intreaga staretie, cu cele 13 chilii si sumedenie de ateliere, se opintea sa reziste din toate puterile. Gemea ca o fiinta in preajma mortii. Nu se dadea batuta. Apoi, pocnind din toate incheieturile, s-a inaltat o clipa de la pamant si a cazut, frangandu-se ca Titanicul, in doua, acoperita de un val imens de pamant, amestecat cu butuci si radacini rascolite. Nimic nu am mai putut salva, decat cartile din biblioteca si cateva icoane mai de pret. In rest, am pierdut totul, parca Dumnezeu indemnandu-ne sa ne reamintim legamantul saraciei facut la botezul monahal. Impietrit si cu lacrimi in ochi, parintele Paisie repeta soptit, intruna: "Cu ce am gresit, Doamne? Arata-mi". Nu stiu daca se simtea in vreun fel vinovat sau era numai uimit. Cauta un raspuns anume si, negasindu-l, s-a refugiat intr-o grota doar de el stiuta. Fara sa zica ceva, a disparut 40 de zile si 40 de nopti, luand in straita lui de lana varstata un pumn de graunte si cartile Filocaliei, de care nu se despartea niciodata. Nimeni nu va sti vreodata ce anume a facut parintele in acele zile si ce convorbiri a avut cu Dumnezeu. S-a intors din munte slabit, cu ochii afundati in fundul orbitelor, dar surazator si plin de o lumina pe care nu o mai vazusem vreodata pe chipul sau. Din clipa aceea, a inceput cu adevarat urcusul manastirii noastre, parintele mutand cu si mai multa ravna cladirile in susul dealului, ca pe o scara indreptata spre cer, in varf ctitorind noul schit al Buscatului, unde mergea din cand in cand, pentru a asista la discutiile duhovnicesti ce se porneau intre cei doi vietuitori sihastri de acolo: Ioan Moldovan (absolvent de filosofie) si Ioan Siluan (absolvent de teologie). Am participat si eu la una din aceste discutii si m-am cutremurat de adancimea vorbelor ce se rosteau. Se incepea de la numarul petalelor de pe o floare si se ajungea la Vesnicie. Se pornea de la locul sufletului in trup si se ajungea la Mantuire, la Jertfa si Iubire. Cel mai nelinistit si plin de intrebari era Ioan Filosoful. Curand avea sa moara de cancer. Astazi, cand noi, cei din vale, il pomenim, aprindem o lumanare si spunem ca o mangaiere: "Acum fratele Ion e linistit. Are raspuns la toate"."
*
Manastirea Parva e aproape incheiata, cu o biserica noua, cu doua randuri de chilii si o biblioteca tot mai mare, crescuta dimpreuna cu zidurile ce o adapostesc, prin ravna unui mare donator - batranul preot paroh din Rebra, Silviu Haragus, care la 90 de ani a murit pe scaun, cu cartea in mana, ca semn al iubirii sale pentru slova scrisa si pentru cuvantul ziditor. Plecand spre alte manastiri care il asteptau, parintele Paisie a lasat obstii ceva mai mult decat niste ziduri proaspat varuite si un loc sfintit de inchinaciune. A lasat un duh de intelegere si iubire intre frati, pe care nici o alta incercare lumeasca, cutremur sau avalansa cumplita de pamant, nu le-o mai poate lua in veci. Cand si cand, in clipele lor de liniste, calugarii privesc Valea Rebrei si nu inceteaza sa spere ca intr-o zi, candva, prin voia lui Dumnezeu, staretul lor Paisie se va intoarce in locul ridicat chiar de el, la Parva. De pe streasina dealului Buscatu, calugarii continua sa vegheze ca niste graniceri ai Domnului intreaga Tara a Nasaudului si satele botezate imperial, cu nume latine: Nepos, Romuli, Salva.
Fotografii de Dan Trasnai