Luiza Zan, solista trupei Slang, este, fara indoiala, o voce "mare", o artista completa care, la 26 de ani, s-a grabit, deja, sa se maturizeze
"Ne-am trezit izolati in Bucuresti. Neintelesi. Uitati"
- Cerbul de Aur 2004 si premiul intai au insemnat nu doar lansarea trupei Slang, dar si recunoasterea ta drept una dintre cele mai bune voci ale momentului in Romania. Ai cantat la festivitatea de premiere fara instrumentatie, iar publicul a amutit de uimire si de emotie...
- Da, cred ca acela a fost momentul in care vocea mea a fost, intr-adevar, auzita si, bineinteles, trupa Slang. Publicului i-a placut, dar nimeni nu-si imagina ca pentru mine a fost o lupta, o incercare de a evita penibilul situatiei: organizatorii nu se asteptau ca o trupa, si nu un solist, sa ia premiul, si nu erau pregatiti cu conditii live. A iesit totusi bine, nu am nici un regret fata de acel moment, dar as fi preferat sa cantam cu totii. Oricum, atunci am simtit ca devenim cunoscuti. Din nefericire, din mare nefericire, sentimentul ca am fi importanti a disparut foarte repede, odata ce am facut cunostinta cu asa-zisa lume a show-business-ului. Nu mi-as fi imaginat niciodata cate compromisuri trebuie sa faci pentru a ramane pe linia de plutire. Iti spun sincer, cred ca daca nu am fi semnat nici un contract, cu nici o casa de discuri, am fi fost acum intr-o situatie mai buna. Asta e sentimentul meu... Uite, pana la Cerbul de Aur, primeam telefoane saptamanal pentru concerte, ba ne permiteam chiar sa refuzam. Imediat dupa Brasov, ne-am mutat in Bucuresti, cu gandul gloriei, dar, surpriza, telefoanele au incetat subit sa mai sune. Complet. Ne-am trezit izolati in Capitala, neintelesi, uitati. Lansarea albumului a fost un esec, pentru ca la noi, artistul nu are in continuare nimic de spus, iar managerii cred ca daca dau toate comunicatele de presa si invitatiile, pot inchide subiectul, treaba e facuta, spera sa dea lovitura si, chiar daca nu, viitorul trupei oricum nu prea conteaza... Sa nu mai zic ca noi ne-am ocupat de locul lansarii, de invitati, de fotografii. Sunt foarte multe compromisuri in industria muzicala, iar in ceea ce ma priveste, muzica nu poate fi un compromis.
"La patru ani m-am urcat prima oara pe scena. Dar n-am crezut ca muzica va fi viata mea"
- Ai o voce prea buna pentru ca sa fie abatuta din drum. Untdelemnul iese, in cele din urma, la suprafata.
- Inca nu mi-am dat seama daca am sau nu talent. Dupa mine, talentul este mai putin important decat studiul; nu exista copil talentat si atat, trebuie sa muncesti in fiecare zi, sa ai respect pentru talentul pe care ti l-a dat Dumnezeu, ca altfel nu se alege nimic din el. Tot Dumnezeu aduce in viata fiecaruia semne, pe care trebuie sa ai deschiderea sa le observi... Sa-ti spun o intamplare uluitoare pentru mine. La patru ani, am urcat prima oara pe scena. Eram toti soimii patriei aliniati, "intonam" pe rand, fara instrumentatie. Ghici ce am cantat eu... "Frunzulita". Nici mai mult, nici mai putin, decat piesa pe care am cantat-o, tot fara instrumentatie, la Cerbul de Aur. Eu spun ca e un semn, dar nu m-am gandit in copilarie ca muzica va fi viata mea, de fapt, pana acum vreo doi ani nu eram convinsa ca voi trai din muzica. Nu am fost tot timpul sigura pe mine, am avut momente in care voiam sa dispar intr-o gaura de sarpe, decat sa fiu pe scena. In schimb, in 2003, am fost la Montreux, la un concurs de jazz din cadrul celebrului festival. Dupa ce am cantat, tot ce voiam era sa ma urc inapoi pe scena. Si asta, nu pentru ca as fi gafat (ba chiar am luat premiul special al juriului), dar cand te acompaniaza cei mai mari muzicieni din lume, cand ai zece minute in care trebuie sa demonstrezi absolut tot ce stii, este imposibil sa nu lasi ceva pe dinafara... Iar pe mine nu ma caracterizeaza indrazneala, sunt intotdeauna nemultumita de mine. Am trait asa ani buni, apoi am venit la Bucuresti, unde mi-am dat seama ca timiditatea si bunul-simt exagerat nu te ajuta deloc, asa ca am renuntat cat de repede am putut la "hainele" acelea prafuite ale copilariei, cu probleme, cu complexe. Acum, am picioarele mult mai bine infipte in pamant, stiu ce vreau, stiu cum trebuie sa obtin ce vreau. Au ramas foarte putini cei care se ocupa de muzica din pasiune, iar Slang tocmai asta vrea sa faca, vrem sa-i oferim publicului muzica asa cum ne place noua, muzica anilor saptezeci, cu versuri care spun ceva despre noi, despre societate. In anii aceia, artistii inca mai militau pentru idei importante, acum imi par foarte dezorientati, si tocmai din cauza asta apar, atat la noi, cat si aiurea, versuri stupide, fara nici o consistenta. Daca ar fi dupa mine, toata lumea ar trebui sa cante despre cum trebuie sa ne schimbam noi pe noi, si sa incercam sa schimbam si lumea. Eu am viza de zece ani pentru Statele Unite si nu am plecat. Chiar vreau sa realizez ceva in tara mea. Vreau sa ajut cumva, sa le dau oamenilor impresia ca ceva se poate schimba. Incerc acest lucru prin muzica, dar pentru asta, unui artist ii trebuie mult mai mult decat talent: ii trebuie forta, forta creatoare si putere de lupta. Drumul e insa lung, dureros, dar muzica, poezia, arta nu se nasc din fericire, intotdeauna este o mare suferinta in spate, iar eu nu ma indepartez de la regula. Melodia Party la etajul trei, care este foarte vesela, am scris-o pe intuneric, plangand, dupa o mare cearta in sanul trupei. Piesa Got Stuff, la fel: izolata in bucatarie, cu ochii in lacrimi, parca imi purta altcineva pixul pe hartie, nici nu-mi dadeam seama ce scriam...
"Leacul meu cel mai sfant e familia"
- Nu a devenit oare Bucurestiul prea zgomotos, prea solicitant pentru creatie? Nu ti se potriveau mai bine Iasul, provincia, linistea, extraordinara cultura din capitala Moldovei?
- Pentru mine, in Romania exista doua orase mari: Bucurestiul si restul tarii, "provincia". Sigur, cuvantul este cam dur, denigrant, nu este adevarat ca in provincie nu se intampla nimic, doar ca nu se intampla cu viteza din Capitala. Iasul este locul in care am crescut, in care am invatat sa cant, in care am prins drag de cantat, locul in care ma intorc, cand simt ca Bucurestiul imi ia mintile. Ma incarca frumusetea lui, cultura lui, amintirile. Si-apoi, acolo este leacul meu cel mai sfant: familia. Ea mi-a fost intotdeauna aproape; suntem patru copii, mama e profesoara de vioara si viola, tata canta foarte bine cu vocea, bunicul meu este un foarte bun acordeonist. Tata e plecat de cativa ani din tara si mi-l doresc mai aproape, dar de cate ori se intampla un lucru bun in viata mea, el este prezent. Toti au facut mai mult decat sa ma sustina, ba chiar intr-un fel mama mi-a fortat mana sa dau la Liceul de Arte, eu tare mult as fi vrut sa fac Limbi straine. Nu m-a lasat. Apoi, in timpul liceului, am participat la Olimpiade de muzica, si numai pentru ca am luat premii in ultimii ani, am hotarat sa merg la Conservator, unde, datorita realizarilor, am fost acceptata fara examen. Daca nu ar fi fost asa, cu siguranta ca pentru facultate, mi-as fi urmat pasiunea pentru limbile straine. Norocul meu a fost ca am dat peste niste profesori extraordinari, care si-au dat seama ca inclinatia mea era clar spre jazz, si nu spre canto clasic. Ma intrebai daca ma inspira Iasul... Sa stii ca nu scriu muzica cu gandul la locuri, oameni, ci mai degraba la stari. Cred ca cel mai mult ma influenteaza lecturile, sentimentele pe care le-am trait citind o anume carte, o anume poezie.
- Si cred ca mai exista un "ingredient" obligatoriu pentru creatie: iubirea. Esti indragostita?
- Nu exista iubire fara muzica si muzica fara iubire. De fapt, daca traiesti, trebuie sa iubesti pe cineva, ceva, nu conteaza. Eu am permanent in mine starea de dragoste. Sunt tipul acela de faptura entuziasta care se indragosteste, care iubeste complet, fara ocolisuri, fara jumatati de masura. De doi ani, traiesc dragostea vietii mele, alaturi de Jimmy (Jimmy Cherchez Adalbert, chitaristul trupei Slang). Cu el imi dau seama ca dragostea si ura sunt foarte aproape, periculos de vecine. Ne certam foarte des, dar ne impacam la fel de des, iar la fiecare impacare, parca ne iubim mai mult. Visam sa schimbam lumea si suferim impreuna cand ne lovim de neputinta, visam la familia aceea mare, care sta in aceeasi casa, douazeci si opt de oameni in jurul unei mese, mereu cu multi copii in preajma. Ador copiii si nu cred sa fie lucru pe care sa mi-l doresc mai tare.
"Cred in adevar si in puterea mintii"
- Ce alte valori te mai conduc in viata, in afara de iubire?
- Cel mai mult in lumea asta cred in adevar. Urasc minciuna atat de mult, incat pur si simplu ma sufoc cand o descopar. Mai ales in aceasta societate, in care toata lumea este invatata sa spuna o minciuna cat de mica, adevarul conteaza cu atat mai mult. Apoi, cred foarte mult in puterea mintii. Cred ca ce-ti propui poate sa se indeplineasca, trebuie doar sa chibzuiesti la ce-ti doresti. Poate nu ca mine, pentru care orice mic esec este o adevarata drama. Uite, tatal meu s-a hotarat la cincizeci de ani sa plece in America, sa-si schimbe viata intr-un mod atat de radical, incat concureaza cu cel mai rebel tanar. Ne-a zis: "Plec in America, vin in 2011". Si probabil asa o sa faca. Pe mama, care s-a sacrificat artistic pentru a ne creste pe noi, incerc sa o conving ca nu e totul pierdut. De cand am crescut si mi-am dat seama de regretele ei, o imping mereu de la spate, sa-si implineasca visul. O chem des in Bucuresti, si de fiecare data cand vine, ii mai pregatesc cate o auditie. Ii spun: "Daca eu am reusit in numai doi ani sa-mi schimb viata radical, de ce sa nu reusesti si tu?!". Acum ma asculta ca un copil si stiu ca va reusi.
- Ce planuri are trupa Slang, unde va mai vedem?
- O sa avem un mare concert la Sfantu Gheorghe, in Covasna, orasul natal al lui Jimmy si un loc de suflet pentru mine, un loc in care ma simt ca acasa. Va fi ceva inedit pentru noi, pentru ca vom canta cu un cor de gospel. Daca totul merge bine, vom aduce concertul si in Capitala. In rest, avem concerte prin Bucuresti, lucram la al doilea album, zilele astea ar trebui sa semnam un nou contract cu o casa de discuri mai mare. Cum ti-am spus, eu nu prea cred in ele, dar poate ca de data asta, vom sparge gheata. In rest, pe mine ma gasiti in fiecare duminica de la ora 15, alaturi de Vlaicu Golcea si Sorin Romanescu, la "Amsterdam Cafe", pe Covaci. Cantam "jazz de dupa-amiaza", improvizam pentru toata lumea care poposeste la o cafea.