Pentru traditionalul nostru simt al fatalitatii pare un scenariu tipic. Faptul ca ni se intampla chiar in Saptamana Patimilor a devenit o tragica metafora. Desi Dunarea pare in descrestere, amenintarea nu a disparut. Meteorologii prevad vremuri tulburi in saptamanile care urmeaza, e posibil ca raurile interioare sa turbeze si ele, virusate de progresiva salbaticire a naturii din ultimii ani. Desi autoritatile au avut cateva barci in plus si au mobilizat mai multi jandarmi decat anul trecut, chiar daca au aplicat o strategie pana acum de neconceput in Romania, aceea a inundarii controlate, felul in care sunt gestionate crizele lasa in urma un gust amar si multe nedumeriri. Cum a fost posibil ca, imediat dupa ce premierul si presedintele au vizitat zonele de pericol, dand asigurari ca nu vor fi probleme, digurile vor rezista, apele sa sparga zidurile, sa rupa totul in cale, chiar pe drumul batut de oficialitati? Cum se face ca multi dintre cei evacuati au aflat ca sunt in calea apelor in clipa dezastrului si au putut pleca doar cu hainele de pe ei? E adevarat, suntem obisnuiti ca natura sa izbeasca deodata, cu toata puterea, dandu-ne un sentiment de zadarnicie si inutilitate.
Si totusi, o viitura pe un fluviu lung de mii de kilometri, cum e Dunarea, nu te loveste din senin. Toata lumea stia ca Dunarea maturase jumatate de Europa inainte sa ajunga in Romania. Era de asteptat ca fluviul sa nu-si incapa in albie, mai ales ca afluentii acestuia aveau debite anormale. Tari mereu incercate de furia apelor, de pilda Germania, se pregatesc din timp pentru asemenea evenimente. Trupele de interventie si localnicii inalta diguri provizorii din saci de nisip, dinainte ca apele sa ajunga la cota de alerta. Poate, uneori, efortul este inutil. Apa ramane in matca si pleaca grabita mai departe.
Se stia de doua saptamani ca Dunarea va veni de doua ori mai mare ca de obicei. Era timp sa se ridice diguri de aparare pe tot parcursul fluviului. Era timp pentru a mobiliza mult mai multe forte pentru a tine apa sub control. S-a dovedit ca, desi experienta de anul trecut ar fi trebuit sa le dea de gandit hidrologilor, nu s-a facut o evaluare a starii digurilor. Nu se stie nici la aceasta ora care sunt zonele de risc, unde s-ar putea ca apa sa rupa malurile si unde si-ar putea taia brese. Pentru asta ar fi trebuit ca specialistii de la Apele Romane, de la mediu si agricultura, sa strabata la pas toata lungimea fluviului, evaluand digurile si lucrarile de intretinere. N-au facut-o, altminteri nu ar fi permis ca in Calarasi, de pilda, un patron de hotel sa-si construiasca propriul sau dig, care a si cedat primul cand au venit apele, inundandu-i acareturile. E adevarat, inundatiile din acest an nu au produs, pana acum, victime omenesti. Insa e semnificativ ce putin invata oamenii din propriile tragedii. Era timp suficient pentru ca autoritatile si chiar localnicii din Timis sau Mehedinti, de pilda, sa cladeasca diguri mai inalte pentru a tine apele in loc. Sunt zone care au mai fost lovite de inundatii. La fel si in Dolj. Pentru asta insa, e nevoie de solidaritate si o mai mare mobilizare. Proasta administratie locala, afaceri personale ale alesilor se razbuna cu varf si indesat. Ezitarile si amatorismul nasc decizii arbitrare cu care oamenii nu se impaca, dintr-o inconstienta nesupunere civica. Confuzia care domneste pe scena sociala a tarii le da sentimentul oamenilor ca nu sunt aparati sau ca nu merita sa se apere ei insisi cu prea multa convingere. Si-apoi, oamenii stiu ca, mai devreme sau mai tirziu, statul le va face case, de multe ori mai aratoase decat cele maturate de ape. De ce sa-ti faci probleme cand nu-si fac nici cei mai bine informati si echipati ca tine?