Miracolul de la miezul noptii
Trecuse de miezul noptii, a treia duminica a Postului Mare, numita si "a Crucii". Istoviti de privegheri si infranare, incremeniti de ceasuri de rugaciune in strane, cei peste o suta de monahi de la Rachitoasa asculta, cu inima setoasa de sfintenie, cuvintele molatece ale slujbei de la miezul noptii. Chipuri ingalbenite, barboase, ravasite de nesomn... Mai in spate, in penumbra pridvorului, sunt ingramaditi tarani cenusii, cu obrajii lipiti de pardoseala cea rece, multumind lacrimat Domnului, ca au bucuria sa asiste la asemenea clipe inaltatoare... Se intampla spre ziua. Intreaga oaste de monahi ingenuncheaza ca in transa. Acum canta intr-un glas "Luminanda", dinaintea laudelor, una din cele unsprezece Evanghelii ale Invierii, in care se implora lumina harului dumnezeiesc. Cuviosii privesc incordati spre colosala catapeteasma, lunga pana-n intunecatele bolti, ce sta parca sa se prabuseasca asupra-le. Ruga atinge intensitati nelumesti. Deodata, sub una din cele doua icoane dinaintea altarului - a "Sfantului Ioan Botezatorul, cand l-au dus maica-sa in pustii" -, se aprinde o lumina! O lumanare alba, groasa cat un brat de copil, se aprinde, pur si simplu, de la sine, asemeni luminii de la Ierusalim, in noaptea Invierii. Toti vad flacara. Imprejurul ei, pe cativa metri, nu se afla nimeni. Nici o mana omeneasca nu a atins-o. Norodul murmura inspaimat. Apoi, aceeasi lumanare avea sa se mai aprinda, singura, de inca doua ori. In alte doua nopti, in aceeasi clipa a mezonopticii: 26 si 28 martie... Inca din acea vreme, multi au spus ca flacara a fost aprinsa de "cuvintele" monahilor. De arzatoarele cuvinte ale rugaciunii. De puterea implorarii calugaresti.
Astazi, la un veac si jumatate dupa inexplicabilul eveniment, monahul Eftimie iese mandru prin usile imparatesti ale aceluiasi altar, tinand in maini un tub de aur. Mi-l arata. Il desface la un capat si scoate dinauntru festila binecuvantata - ceara grosolana, maronie, facuta in stravechea lumanarie a asezamantului calugaresc. Parintele Eftimie Bolin e astazi conducatorul manastirii. Tanar, 32 de ani, ravnitor. Inalt si masiv ca o stanca, dar cu chip de copil deasupra barbii rotunde, roscovane. Fiu de tarani moldoveni, hatru, gospodaros, cu masterat in teologie. Pe batrana ferecatura cilindrica e incrustata povestea lumanarii de la Rachitoasa. Nu poti citi decat daca o invarti incet, daca stii slavoneste. Monahul Eftimie stie. Si da cuvant, cu glas mare: "Minune! Ce s-au petrecut in Rachitoasa cu aprinderea de trei ori a unei lumanari la icoana Sfantului Ioan Botezatorul in luna lui martie 1856. Douazeci, miercuri noapte spre joi. A doua oara douazeci si sase, marti noapte spre miercuri. A treia oara douazeci si opt, joia spre vineri. S-au dovedit adevarul! ("Tainica fraza aceasta", zice calugarul.) Apoi nu s-au mai aprins."
Blestemul saraciei
Bizara manastirea aceasta din mijlocul Moldovei. Netrecuta pe nici o harta a manastirilor. Chiar si in satele vecine, aflate la doar cativa kilometri departare, aproape nici un om nu stie de existenta ei. La Rachitoasa se ajunge greu. Pe-un fir de asfalt ciuruit, strabatand pustietati nebanuite - Tara Nimanui in tinutul dintre Bacau si Vaslui. Dealuri paduroase, inalte cat niste munti prelungi, ce se cocoata unii peste altii, tot mai departe, la nesfarsit... Pe kilometri intregi, nici un trecator, nici o caruta, nici o farama de asezare omeneasca. Cateodata, te pomenesti prin catune singuratice, mai necajite decat orice inchipuire. Palcuri de bordeie albastre, descarnate, pitice, c-o singura odaie, mai scunde ca un stat de om. Povarnite pe-o parte, care-ncontro, ce-abia se tin pe cativa pari infipti in pamant, in chip de pridvor. Fara indoiala, cel mai sarac tinut al tarii, din cate am vazut pana acum.
Comuna Rachitoasa e, sa zicem, ceva mai mare, mai "rasarita". Pentru ca s-a nascut si a crescut in jurul manastirii, altadata infloritoare. Aceeasi biserica alba, cu trei turle, o vedeau primii rachitoseni si acum aproape trei veacuri si jumatate, tasnind din negura padurilor fara capat. Aceeasi in care stau eu acum, alaturi de calugarul Eftimie, privind lumanarea sfanta, ascultandu-i pasul: da, regiunea e saraca, aici ajung rar pelerini. Se poate spune ca-i un fel de sihastrie, "izolata" in mijlocul unui sat. "In ultimul timp, manastirea asta a fost asa, cumva o "proba de foc" a calugariei - putini monahi au rezistat sa ramana aici. Vreme de peste un veac, ea a fost doar biserica de parohie, apoi, mai ales dupa Revolutie, s-au perindat pe aici calugari tare multi. Se zice ca locul asta ii ingaduie doar pe cei "alesi", ca-ti trebuie jertfa ca sa ramai. Asa se zice, eu nu stiu. Eu sunt venit abia de un an, c-o mana de maici. Am venit intr-o manastire care ramasese pustie. Si doar Dumnezeu stie ce-o sa se intample mai departe..."
Monahul Eftimie tine intr-o mana tubul de aur, in cealalta o cheie uriasa, neagra, de fier, aceeasi din 1697, de la inceputurile manastirii. Nu se va desparti de aceste doua obiecte, pana la plecarea noastra. Tinandu-le strans in palme, imi povesteste ca la 1872, cladirile de chilii, ce inconjoara si acum ca un brau manastirea, au fost preschimbate in leprozerie. Apoi, pana azi, in ospiciu pentru batrani saraci, cu deficiente psihice. Rugaciunile calugaresti au fost mereu tulburate de urletele de durere si singuratate ale bolnavilor. Sanatoriul n-a fost si nu este in grija manastirii, ci a statului. Parintele Eftimie si maicile lui sunt gazduiti de o taranca batrana, Verginica Ivanciuc, intr-o casa din vecinatatea asezamantului. Calugarul intr-o camera, cele sase maicute - frumoase, aproape copile - intr-o alta. In fiecare dimineata, cand pornesc spre utrenie, cei sapte sunt nevoiti sa se strecoare printre oamenii acestia cu mintile ratacite, numerosi, aproape o suta, care umbla slobozi peste tot. Ei nu condamna pe nimeni. Isi vad mai departe de randuielile lor. Nu se plang ca biserica monument e imprejmuita c-un gard inalt de sarma, in propria curte istorica, ca asezamantul are acum doar atata pamant cat sa te poti invarti in jurul bisericii, in noaptea Invierii. Toate astea le-au luat ca pe niste incercari dumnezeiesti, ca pe o "proba de foc a calugariei". "Calugarul e ca ostasul", repeta mereu parintele Eftimie. "El face ascultare, nu se plange. Manastirea ti-o faci in inima ta. O porti cu tine, zidita-n sufletul tau, oriunde ai merge. Calugarul nu ia in seama nici saracia, nici lipsa oamenilor la slujbe. El trebuie sa poata s-o ia mereu de la capat. De aceea, adevaratii calugari apar adesea in locurile greu incercate. La 1729, lacasul asta a fost inchinat manastirii Vatoped din Sfantul Munte. Era-n acea vreme unul din cele mai bogate asezaminte din Moldova. Se zice ca atunci cand au fost alungati, la secularizare, calugarii greci au plecat de aici cu adevarate tezaure. Si ca, iesind pe portile manastirii, ei ar fi lasat un fel de blestem, ca tuturor urmasilor lor calugari sa le fie greu de acum inainte, iar sfantul lacas sa nu-si mai gaseasca bunastarea niciodata. Si cam asa a fost. Putini au rezistat. S-a facut leprozeria, s-au imputinat monahii, manastirea a pierdut pamanturile, caci avea inainte aproape douazeci de hectare... Doar necazuri, unul dupa altul. Eu am venit aici, cu maicile astea, de la Bogdana. Manastire mare, cu rugaciune multa. Mi-era drag acolo, era manastirea unde eu am copilarit de la 11 ani, si n-am vrut sa plec, sa ma rup de duhovnicii mei. Dar cand am ajuns aicea, cand am vazut zidirile astea seculare, prabusite, cladirile stravechi pline de bolnavi - mai ales cand am intrat in biserica! -, mi-a venit sa plang. Dar, nu stiu cum sa va spun, parca nu de deznadejde. Ne-am dat seama cu totii ca e un loc binecuvantat prin suferinta lui. Un preot are puterea sa simta asta. Mi-am dat seama ca nu e nevoie de un om care sa sfinteasca locul acesta. Locul asta e deja sfant, prin jertfa inaintasilor mei ..."
Lumanarea sufletului
In imensitatea alba a bisericii, doar cateva franturi de culoare. Ici-colo, pe ziduri, ramasite minunate de sfinti, bucati de amvoane stravechi, de cruci si icoane pe lemn, risipite peste tot. Iar in capat, batrana catapeteasma neagra, uriasa, cu mii de sclipiri de aur... Inauntru e cam de doua ori mai frig decat afara. Parintele Eftimie imi spune ca, iarna asta, i se intampla sa-i inghete vinul in potir, slujind. Intreaga catedrala e incalzita cu un singur godin de tabla - dar nici pentru acesta, adesea, n-au avut lemne indeajuns. In timpul liturghiilor, maicile se repezeau pana afara, prin zapezi, ca sa-si mai dezmorteasca picioarele degerate. Sunt tinere, prea sfioase si nepamantene, pana acum nu s-a putut alege dintre ele o stareta. Toate sunt parca fiicele parintelui Eftimie.Hotarate sa ramana alaturi de el, chiar dac-ar fi sa moara de foame si n-ar avea acoperis deasupra capului, tinand strasnic randuielile din zori pana-n noapte, senine in fata tuturor neajunsurilor. Pana la capat, orice-ar fi.
In ultima vreme insa, s-a petrecut ceva ciudat: pe drumeagul manastirii au inceput sa apara tot mai multi oameni. Rachitosenii au pornit sa urce spre biserica, cu cate o traista de malai, cu cativa bani mototoliti in palma, zabovind la liturghii, intrebandu-le pe maicute daca n-au nevoie de ceva. Cand au vazut ca ele nu cer, zicand ca n-au nevoie de nimic, au venit si mai des. Batrana Verginica nu le mai ia nici un ban pentru gazduire, ba zice ca i-e atat de drag sa le tina in casa, incat n-ar mai putea trai fara ele. Jos, in vale, autoritatile comunei, cu ajutorul printului Sturza, construiesc un nou sanatoriu, unde vor fi mutati bolnavii, cladirile cele vechi urmand sa ramana manastirii. I-au promis parintelui Eftimie ca, pana in luna iunie, el si maicile sale se vor putea muta in chiliile stramosesti. Iar acum, o data cu primele adieri ale primaverii, au inceput sa se petreaca si alte minuni: chiar pacientii azilului isi fac aparitia la slujbe. Mai intai unu, doi, apoi tot mai multi. Raman cuminti, ca niste copii, in pridvorul bisericii, ascultand cu capetele plecate cantecul subtiratic al maicilor. Acum, nu demult, venind intr-o dimineata la obisnuita utrenie, parintele si maicile au incremenit de uimire: toata curticica bisericii era plina de bolnavi. Roboteau, raneau zapada. Zeci si zeci, unii cu lopeti, cu cartoane, multi cu palmele goale. Cum ajunsesera acolo? Nu ii pusese nimeni sa faca asta. Apoi au urmat alte asemenea dimineti: bolnavii lucrau la zapada, taiau lemne, alergau mereu in ajutorul maicilor, iar in timpul slujbelor se apropiau tot mai indraznet de altar, sarutand icoanele, cu palmele unite in rugaciune. Personalul medical al sanatoriului a fost, la randu-i, uluit. Asa, deodata, pacientilor li s-a nazarit ca vor sa se spovedeasca, sa se impartaseasca. Dupa cateva liturghii si masluri, unii suferinzi au inceput chiar sa dea semne de insanatosire. Asistentele ziceau ca, din cate-au auzit, asa o apropiere intre pacienti si calugari nu s-a mai intamplat niciodata, de la inceputurile azilului. Se poate spune, asadar, ca venirea maicilor aici a schimbat ceva din traiul general al asezarii. Dupa un veac si jumatate de napasta, manastirea Rachitoasa pare ca incepe sa iasa, incet, de sub stralungul blestem. Cu aceeasi lumanare intr-o mana si cu cheia in cealalta, monahul Eftimie imi spune urmatoarele cuvinte: "Daca rugaciunile unor calugari au reusit din nimic sa aprinda o flacara, de ce n-ar putea acum, tot din nimic, sa reinvie o manastire? Abia asteptam prima noastra noapte a Invierii, petrecuta aici. Numaram clipele pana atunci. Acela va fi, cred, marele nostru examen. Abia asteptam sa vedem multimile de oameni cu lumanari in maini, aprinse din lumina lui Cristos, la fel cum s-a aprins si lumanarea noastra dintai. Oare la Ierusalim, la Mormantul Sfant, nu se petrece in fiecare an un miracol aidoma celui din manastirea noastra? In fiecare an, la miezul noptii Invierii, o flacara se aprinde singura si acolo, fara ca cineva s-o atinga. In clipa aceea sfanta, Patriarhul tine in mana o torta din 33 de lumanari, si toate 33 se aprind deodata! Singure, toate 33, va dati seama?!... Se aprind direct de la o lumina "necreata", ce coboara din cer, prin cupola bisericii, intr-un intuneric desavarsit. Asa se intampla, mereu. La fel, in acea clipa, o flacara apare in inima oricarui credincios. Trebuie doar ca noi sa putem sa aprindem in oameni acea lumanare a sufletului. Daca reusim asta, inseamna ca am facut cu adevarat manastire..."
Raiul dintre doua biserici
Dar in Rachitoasa mai exista o biserica mai veche ca manastirea, facuta la 1677, din lemn. Bisericuta a stat pana nu demult aici, lipita de zidurile manastirii. Pe locul altarului ei este acum o mica cruce alba. La 1923, satenii au mutat-o pe dealul de peste apa Zeletinului, unde se afla si astazi. Se spune ca ei ar fi facut asta, pentru a o feri de vechiul blestem al calugarilor greci. Au vrut sa o mute din locul blestemat la saracie.
O vad: peste vale, in mijlocul vechiului cimitir satesc, pe varful Dealului Viei, cea mai inalta si abrupta colina din imprejurimi. Cum or fi carat-o pana acolo? Avea sa ma lamureasca un om de-al locului, Carcea Constantin, rachitoseanul care a tinut in casa lui cheia cea uriasa a manastirii, pana la venirea parintelui Eftimie, si care-o va tine mai departe, daca parintele Eftimie si maicile lui vor pleca. Tatal sau, Carcea Aristide, a pastrat-o la randu-i, cu sfintenie, vreme de 60 de ani, iar bunicul sau, tot Aristide, inca 60 de ani. Acestia ii spusesera ca oamenii au carat biserica de pe un deal pe altul, "intreaga" si "pe roate". S-au reunit atunci cei mai insemnati mesteri tarani de biserici din tinut. S-au uitat la ea, cercetand-o minutios din temelie pana-n stresini. Si-au dat seama ca acolo-i "lucratura tainica", si ca daca demonteaza, s-ar putea sa nu mai aiba stiinta de-a o face la loc. Era "prea complicata", prea incurcate erau toate incheieturile lemnului. Asa ca au scos-o din temelii, au apucat-o cu totii in brate si au urcat-o pe-un fel de postament cu roti grosolane, de lemn, pornind cu ea catre vale. Bunicul Aristide a fost de fata la intreaga intamplare. A vazut totul, cu ochii lui. N-au folosit cai, ca sa n-o zdruncine, sa n-o "dihoace". O alta cauza: pe-atunci nu erau uliti pana-n varful celuilalt deal, la fel cum nu sunt nici acum. Un sat intreg a impins-o. Sute de brate, barbati, femei, copii, batrani. Un sat intreg opintindu-se spre culmea Dealului Viei, spre locul strabun de ingropaciune al mortilor, purtand in mijlocul lor o biserica. O biserica pe roate. Asa a fost.
Aveam sa urc si eu Dealul Viei, impreuna cu pastratorul cheii uriase, Carcea Constantin, si cu preotul de azi al bisericii din lemn, pe numele sau Toader Huminiuc. Cumplit urcus. Prin noroaie inimaginabile, ce-ti trec mereu de glezne, oriunde ai calca. Pe uliti rapoase, inguste si adanci ca niste rani. Pamantul aluneca, se misca, ai senzatia ca intreg dealul coboara sub talpile tale, ca ar putea oricand sa se prabuseasca la vale, odata cu fiece pas mai apasat. Incercam mereu sa mi-i inchipui pe acei tarani de la inceputul veacului, carandu-si biserica spre inaltimi, dar si pe cei de acum, ce urca mereu la slujbe, in fiecare saptamana, pe aceleasi hudite prapastioase ca si mine, escaladand dealul ca pe o Golgota.
De cand s-a reinfiintat manastirea, biserica asta de lemn e singura biserica de parohie a Rachitoasei. Parintele Toader a venit in sat acum 12 ani. Cunoaste mai bine randuiala asezarii decat monahul Eftimie. Imi zice ca dealul acesta al Viei este asezat intr-o parte a satului numita "catunul Cotul lui Decebal". De cealalta parte a vaii, dealul cu manastirea face parte din "catunul Cotul lui Traian". Nimeni nu stie de unde se trag aceste doua nume ce impart satul in doua. Imi arata apoi locul mortilor. Batranele cruci de pe culme. Alt prilej de uimire: aproape toate sunt din lemn. Lemn masiv, albastru. N-am mai vazut nicicand un asemenea cimitir. Nu marmura, nu piatra, nu fier forjat. Peste tot numai troite si cruci din barne matahaloase, nefiresc de groase, legate in taieturi mestesugite, precum incheieturile de biserici. Unele dintre ele sunt vechi de sute de ani - lemnul lor nu a putrezit, iar inscriptiile se mai pot citi si acum. Totul pe culmea aceasta e numai si numai din lemn: crucile, troitele, inalta si scheletica clopotnita, biserica innegrita de istorie... Aceasta din urma e, cu adevarat, o capodopera. Privind-o cu atentie, pe la incheieturi, intelegi prea bine de ce vechii mesteri n-au avut curajul s-o desfaca. Cum sa mai poti demonta barnele afumate, incheiate strasnic in "catai", "cultucii" ce strapung peretii, complicatul acoperis in patru ape "cu funduri", ai carui capriori se prind maiestrit cu "arichi", sprijinindu-se pe cate un "cal" si doi "ursi", cum sa desfaci dulapii legati in "lambuitura" ai masivei usi, elegantii stalpi ai pridvorului, terminati in capiteluri intortocheate de "cultuci cu flori", sau superbele ferestre incheiate in "daltuituri" si prinse in cuie din inima de stejar, cu "sapatura in floare"? Abia mai deslusesti santurile unde se imbina bucatile de lemn, de parca, ca printr-o vraja, acestea ar fi intrat acum unele in carnea altora, formand un singur trup fara moarte. Inauntru sunt icoane minunate, adevarate comori. Intre ele, un "Sfantul Ioan Botezatorul cand l-au dus maica sa in pustii"...
Stam tustrei in pridvorul inalt, ca-ntr-un balcon deschis deasupra intregii asezari. Parintele Toader se uita in jos, mangaind cu privirea coamele acoperisurilor, zicand intruna ca acesta e un sat binecuvantat, ca-i iubeste enorm pe oamenii astia saraci, simtindu-i pe toti ca pe niste fii ai lui. Iar eu nu pot sa nu ma-ntreb daca nu cumva noua manastire ii va "fura" din enoriasi, acestui preot blajin, daca nu exista asa, macar un dram de invidie. Parca drept raspuns gandului meu, parintele se apleaca mai tare peste balustrada pridvorului, observand in departari o miscare. Rade. Da, pe celalalt deal, in fata manastirii albe, de piatra, flutura o rasa calugareasca. Monahul Eftimie... Ii face semne prietenesti cu mana, celalalt ii raspunde. Isi dau binete simplu, printr-o singura miscare a bratului. "Ma bucur mult ca s-a refacut manastirea asta", se intoarce spre mine parintele Toader, zambind mai departe. "Ele sunt biserici legate prin sange, biserici de tata si fiu. Asa au trecut prin veacuri, asa au invins mereu toate suferintele: impreuna! Iar daca astazi sunt iarasi impreuna, asta inseamna ca in locul asta, credinta oamenilor va fi si mai puternica de acum inainte. Da, sunt sigur: in locul asta blestemat la saracie, credinta in Dumnezeu nu va muri niciodata..."
Nu voi uita clipa asta. Doua dealuri, doua biserici, doi preoti. Cotul lui Decebal, Cotul lui Traian. Un taram al lemnului, celalalt al pietrei. Doi parinti isi fac cu mana de pe o culme pe alta. Doi preoti tineri, doi preoti buni. Jos, intre ei, este Raiul.
(Fotografiile autorului)
Cei care vor sa ajute Manastirea Rachitoasa pot folosi contul bancar 2511.1-51970.1/Rol deschis la Bcr Bacau, cod Iban: Ro69Rncb1400000519700001 sau tel. 0743/14.92.24 (pr. Eftimie Bolin)