In Sunnyside, Queens, cartierul unde traieste una dintre cele mai mari comunitati romanesti din America, se afla biserica Sfantul Nicolae, unde la slujba de Inviere de la miezul noptii, mii de romani vin sa ia Lumina Sfanta. Am stat de vorba aici cu Parintele Paroh Ioan Casian, intr-o dimineata calda de aprilie, povestind despre drumul dansului catre America, despre diaspora romaneasca dar, mai ales, despre cum e sa simti romaneste printre straini...
Pelegrin in lumea larga
Biserica Sfantul Nicolae se afla in miezul celui mai pestrit cartier al pamantului - Queens -, intr-un caleidoscop de lacasuri de cult, dintre cele mai diverse. Pe o raza de cativa zeci de metri, exista o biserica ortodoxa greceasca, o moschee, o biserica baptista spaniola si una nazarineana coreeana. Parintele Casian a ajuns la Sfantul Nicolae in 2003, dupa un pelerinaj de mai bine de 16 ani prin Europa. In iulie, Parintele va fi hirotonit Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada.
"Asta a fost sa fie chemarea mea in viata", spune parintele, "sa lucrez cu si pentru romanii de departe. Drumul meu n-a fost nici un moment premeditat, nu m-am gandit niciodata la ce-o sa fac in viitor, ca trebuie sa merg acolo sau dincolo. Dumnezeu mi-a aratat calea si mi-a indrumat pasii. A fost, de fapt, si un drum al regasirii de sine. Desi tatal meu a fost preot, eu n-am stiut pana tarziu, in clasele mari din liceu, ca vreau sa urmez calea bisericii. Visul meu pe vremea aceea era sa fac o facultate cu nume bun, Aeronave sau Marina. Au venit apoi schimbarea si faptul ca am intalnit niste oameni deosebiti, care mi-au deschis ochii si sufletul inspre Teologie. Mi-am dat atunci seama ca m-am regasit pe mine insumi, ca intalnirea cu Dumnezeu m-a readus in casa mea proprie. Am plecat la facultate la Sibiu si acolo l-am cunoscut pe Mitropolitul Serafim de Germania, care a venit in tara in 1990, chemat sa revigoreze viata spirituala din cadrul Institutului Teologic. Mitropolitul Serafim, un om cu adevarat de biserica, avand un cuvant spiritual foarte adanc, a devenit mentorul generatiei noastre, dandu-ne parte din vocatia lui europeana. Multi dintre colegii mei au plecat inspre Franta, Italia, Germania. Eu am pornit-o inspre est, la Ierusalim, unde am cunoscut pentru prima data viata monastica. Am purces apoi catre Roma, unde am ramas trei ani, apoi inspre Franta, unde am locuit cinci ani. Dorul de casa si aceasta lunga perioada de asceza au fost suplinite de un adanc sprijin spiritual din partea comunitatilor romanesti din strainatate.
In 2003, am fost chemat la New York, pentru a prelua parohia Bisericii Sfantul Nicolae, dupa decesul parintelui Vasile Vasilachi, cel care in 1984 ctitorise acest lacas. Am petrecut acesti primi ani in Statele Unite, incercand sa inteleg problemele spirituale si sociale ale romanilor de aici, sa le descopar sperantele, nevoile. As spune ca am trecut pana acum printr-o perioada de studiu, de cercetare, de ascultare, invatandu-i pe altii si invatand si eu de la ei. Din vara, cand voi fi hirotonit Episcop Vicar al intregii Coaste de Est, voi cunoaste si pastori mai multe comunitati romanesti - incepand cu cele de la Toronto si Montreal in Canada, pana la Boston si Atlanta in Statele Unite. Sper ca Biserica va reusi sa devina un factor de unitate mult mai adanc si semnificativ pentru romanii de aici. Montreal si New York sunt cei doi mari poli de greutate pentru romanii din est, avand comunitati foarte numeroase si destul de bine inchegate in jurul bisericilor."
Mai multa unitate
Romanii ortodocsi din America apartin de comunitati diferite, nu numai din punct de vedere geografic, dar si administrativ-religios. Exista, pe de o parte, Arhiepiscopia sub Inaltul Nicolae, care depinde de Bucuresti, si pe de alta parte, Episcopia de la Vatra, care s-a rupt complet de Romania la jumatatea secolului trecut, pentru a scapa de influentele si presiunile politico-religioase venite de acasa, in perioada comunista. Parintele Casian, care tine de Bucuresti, vorbeste de speranta unei reunificari. "Nu sunt multe neamuri in America si Canada, care au biserici impartite, asa cum avem noi, romanii. Am vazut cum, cateodata, din pacate, bisericile noastre nu unesc, ci despart romanii de aici. Ar trebui ca macar departe de casa sa incercam sa tinem mai tare impreuna. Bisericile romanesti de aici ar trebui sa functioneze mai strans, ca niste relee, ca niste puncte de interes spiritual, dar si social, pentru enoriasi. Bisericile sunt menite sa ajute la inchegarea constiintei romanesti departe de casa, pentru ca, in marea lor majoritate, romanii care emigreaza sunt doritori sa-si vorbeasca limba, sa-si regaseasca valorile si traditiile pe care le-au lasat in tara. Si aici, trebuie s-o spun, diaspora romaneasca nu tine pasul cu ceea ce se intampla in alte comunitati etnice. Poate si pentru faptul ca emigratia romaneasca aici nu este, in ansamblu, foarte veche - in multe locuri romanii-americani se afla de-abia la a doua generatie, fata de greci sau rusi, care sunt la a treia sau a patra generatie, si care au comunitati mult mai puternice si stabile economic decat romanii. La noi, in multe cazuri, infrastructura spirituala si sociala e de-abia acum in formare. Mai este apoi si ceva aparte in felul nostru de-a fi - o oarecare dificultate a romanilor de a sta impreuna. Poate ca la mijloc e moda americana, in care fiecare e incurajat sa fie pe picioarele lui, poate ca e si un dat istoric, adica modul in care noi am functionat ca popor, dar adevarul - destul de trist - este ca printre romani se regaseste destul de puternic acel sentiment de suspiciune si de invidie fata de cel de langa tine.
Daca ar fi sa compar diaspora romaneasca de aici cu cea din Franta, de exemplu, primul lucru pe care l-as spune este ca fragmentarea este mult mai evidenta in America. Nu numai ca suntem mult mai departe de casa aici, dar cred ca si felul in care s-au structurat comunitatile romanesti este diferit - in Franta, emigratia clasica, veche, a fost mai degraba a inteligentei romanesti, pe cand inspre America, romanii vechi sunt cei care au venit la munca de jos. Rolurile par ca s-au inversat oarecum dupa 89, cand inspre tarile Uniunii Europene au plecat mult mai multi romani la munca, pe cand inspre America au venit mult mai multi studenti si tineri cu educatie superioara. Aici, comunitatea este mult polarizata dupa tipul de imigratie - cele doua lumi, cea a oamenilor simpli si cea a intelectualilor, nu se intalnesc aproape deloc. Cred ca cel mai important ar fi un efort comun, prin care sa gasim un pol de greutate, un vector care sa concentreze comunitatea, care sa ii ofere o directie. La ora actuala, majoritatea romanilor de aici au interese imediate - cum sa faca bani, cum sa se intretina, cum sa trimita cate ceva in tara. De prea putine ori exista o exprimare coerenta in alt plan - acela al interesului de a construi ceva impreuna, de a comunica in afara cu altii. Motivele sunt individuale: "Daca lucrurile merg bine pentru mine e Ok", planul general nu prea intereseaza - ceea ce este dramatic pentru existenta in sine a diasporei. Daca noi nu tinem aproape, daca noi nu avem grija de noi insine, cine o sa ne pastreze si cine o sa ne duca mai departe traditiile si valorile? Am avea nevoie de scoli aici, unde copiii imigrantilor sa poata invata limba romana - care altfel se uita repede, deja la a doua generatie. Iar de la pierderea limbii la pierderea identitatii, calea nu e deloc lunga."
Lumina din Noaptea Invierii
Poate mai mult decat in orice alta perioada a anului, romanii de departe se strang laolalta in preajma Pastelui, pentru a implini traditiile si pentru a impartasi din fiorul si din bucuria marii sarbatori. "Este foarte important pentru romanii de aici sa fie impreuna in momentele esentiale ale anului", spune Parintele Casian, "pentru a putea recrea cat de cat acea atmosfera de sarbatoare generala cu care eram obisnuiti de-acasa. Aici, sentimentul de izolare apasa cateodata - mai ales de Paste, pe care ortodocsii il sarbatoresc singuri, la o saptamana dupa ceilalti crestini. Nu exista aici nici acel ritm al anului cu care eram obisnuiti din Romania, ritm care graviteaza in jurul sarbatorilor bisericesti, ca Pastele si Craciunul, cand toata lumea rezoneaza pe aceleasi coordonate. Mai ales intr-un oras ca New Yorkul, in acest amalgam de natii si religii, nu este intotdeauna usor sa intri in atmosfera de sarbatoare proprie tie. Romanii vin cu miile la Inviere sa ia Lumina, sa plece acasa cu o lumanare aprinsa, dar nu participa decat in numar mult mai mic la Sfanta Liturghie si la celelalte slujbe din aceasta perioada. Intalnirea cu Dumnezeu se pierde de multe ori, ceea ce e mare pacat. Tuturor le e dor de o masa traditionala, cu ou rosu si cu miel, dar nu foarte multi se gandesc cu adevarat la insemnatatea mult mai adanca a acestei sarbatori. Dar cel mai important lucru pana la urma este ca suntem impreuna, ca lumea simte si are nevoie de acest moment de apropiere. Pentru mine, cea mai frumoasa si cutremuratoare amintire este si va ramane aceea a cimitirelor din satele romanesti, in Noaptea de Paste, cand toate mormintele au lumanari aprinse, cand toti satenii merg la biserica pentru a lua parte la marea bucurie a Invierii Domnului. E o fericire pentru mine sa vad cum si aici, tare departe, romanii din America sunt impreuna in aceste zile, simtindu-se, totodata, si mult mai aproape de casa."
(Fotografiile autoarei)
New York, aprilie, 2006