La Manastirea Cartisoara ajungi anevoie. In fata ta, masivul muntilor Fagaras se desparte greu de iarna - alb, implacabil, de netrecut. In jur, nici tipenie de om. Fara turla aurie a bisericii care straluceste in desisul padurii, te-ai rataci. Urci poteca muntelui alaturi cu vantul si cu norii grei de pe cer, in vreme ce gandul te poarta in vremuri trecute, cand muntii forfoteau de calugari sihastri, ascunsi in scorburi si in bordeie, si care coborau iarna in sate, invatand copiii taranilor buchia cartii si pravila ortodoxa, la lumina chioara a lumanarilor de seu.
Pare greu de crezut, dar pana prin 1750, Tara Fagarasului era plina de calugari, nu rareori intamplandu-se ca satele mai bogate sa tina 3-4 manastiri, fara a mai socoti schiturile ascunse in padure sau colibele pustnicilor sfiosi. Din 33 de manastiri, tunurile generalului Bukow au mai lasat in picioare doar Sambata. Un macel menit sa stearga orice urma de ortodoxie din Transilvania. 33 de biserici martirizate, care au dus cu ele-n pamant nu doar vieti omenesti, ci si soapta rugaciunilor sfinte si glasul clopotelor, inaltat pe meterezele muntilor. Glasul lor, reverberat de ecoul enorm al padurilor, se mai aude si astazi. E ca o litanie, ca un murmur de durere.
Intins pe zeci de kilometri, neclintit si cu piscurile in cer, Masivul Fagaras este un enorm osuar, o cripta comuna a tuturor monahilor alungati sau ucisi. Dar ca si la alte manastiri din Tara Fagarasului, la Cartisoara se termina un drum de durere si incepe o poveste de bucurie: refacerea manastirii martirizate in urma cu 250 de ani.
*
La ora pranzului, curtea Manastirii Cartisoara e pustie. Ascunsa prin cotloane si chilii, intreaga obste pregateste marele praznic al Pastelui, postind - si de dulce, si de cuvant. Cu penelul in mana, stareta Siluana nu vrea sa se intrerupa din munca si sa discute cu noi, scuzandu-se ca se usuca aluatul laptos al frescei de pe pereti. Alaturi, suite pe schele, maica Andreea, dimpreuna cu surorile ei, Melentia, Teodora si Anastasia, rostesc psaltirea, ceasurile si acatistul, pictand chipuri si vesminte de sfinti, scene biblice si maiestrite arabescuri insotitoare. Nu vor sa recunoasca, dar cateva din ele au studii superioare, sunt absolvente de bellearte, venind tocmai din insula greceasca Kirkira, unde s-au nevoit cativa ani si au deprins mestesugul erminiei ortodoxe. Pentru ele, nimic din ceea ce a fost nu trebuie sa mai fie. Viata de dinainte, din lume, s-a sters pentru totdeauna. Nici daca intrebi cum le cheama, nu-ti spun. "Eu nu contez ca persoana. La manastire, obstea e un singur trup. Toate sunt eu si eu ma regasesc in toate."
Icoana din icoana
Asteptandu-ne in pragul bisericii, unde sfintii se nasc pe rand din mestesugul maicilor pictorite, duhovnicul manastirii, parintele Dimitrie Papacioc, ne invita in micul paraclis ca sa ne inchinam si apoi sa privim pe indelete icoanele facute de maici. Sunt superbe! Vazand finetea ornamentelor in relief si impreunarea savanta a nuantelor, nu te mai miri sa afli ca la icoana Sfintilor Treierarhi, maica Eliseia a trudit doi ani de zile neintrerupt, iar la icoana Sfantului Ioan Botezatorul, maica Andreea a pictat sub lupa, pana si-a slabit vederea. Chiar daca nimeni nu vrea sa recunoasca, Cartisoara e o manastire de artisti, de oameni scoliti si talentati. Pana si parintele Dimitrie s-a intrecut pe sine si, folosindu-si priceperea inginereasca si harul desenului, a proiectat singur planul bisericii, completandu-i forma treflata, cu liniile curgatoare ale acoperisului batut in solzi de cupru.
Paraclisul nu e mai mare ca o incapere taraneasca. Albe si cu discrete motive florale, stergarele ciobanesti din dreptul altarului completeaza tihna unei zile de duminica, dupa Liturghie. Parintele Dimitrie pare impacat si linistit. Dupa ani si ani de cautari, la Cozia, Turnu, Arnota sau Manastirea "Dintr-un lemn", si-a gasit, in sfarsit, locul. Daca il intrebi cum a ajuns la Cartisoara, cade pe ganduri, ezita si, dupa o tacere prelunga, isi aduce aminte: "A fost ceva simplu si intens, ca o iubire. Mergand pe carare, ne-am intalnit unul cu altul. Eu o cautam si Cartisoara m-a gasit".
Parintele nu se lauda, dar nici nu ascunde ca este un intelectual. Vegheat de unchiul sau, marele duhovnic Arsenie Papacioc, a urmat studiile politehnice, in vreme ce sora lui, Eliseia, a absolvit artele plastice. Fara sa stie unul de altul, au intrat in monahism, dublandu-si fratia de sange cu fratia calugareasca. S-au intalnit mai intai la Manastirea "Dintr-un lemn", pentru ca apoi sa porneasca sa caute impreuna un loc ferit de lume, in care sa inalte un schit al pictorilor insetati de frumos, care sa traiasca in rugaciune, intre icoane si culori.
Nici acum parintele nu intelege cum i-a iesit in cale Manastirea Cartisoara si, mai ales, de ce a ramas acolo. "Dormeam intr-o magazie si ma incalzeam doar la flacara unor lumanari", isi aminteste parintele. "Priveam locul pustiu si fara chilii din jur si ma intrebam ce plan avea Dumnezeu cu mine. De ce ma adusese tocmai acolo, sub culmile Fagarasului? Nu cumva gresisem? Nu cumva rostul meu era in alta parte? Inca ma incerca ghimpele indoielii, cand am aflat de la niste ciobani ca, pe vremuri, un batran gasise la radacina unui copac o icoana. Era veche, neatinsa si de o frumusete nedeslusita. Era Maica Domnului, cea ocrotitoare si facatoare de minuni. Apoi, intr-o zi, mi s-au deschis ochii mintii. Privind zidurile bisericii in constructie, am inteles. Icoana batranului era chiar manastirea, spatiul acela sacru, care ne dadea tuturor tarie si protectie. In chiar intregul manastirii, se oglindea chipul serafic al Preasfintei Fecioare. In ascuns, maicutele potriveau culorile si desenul subtire, desavarsind o icoana in alta icoana. Atunci am inteles adancimea cuvintelor din Pateric: "Dumnezeu nu e nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe. Dumnezeu este pretutindeni"."
Minunile Maicii Domnului
De 10 ani de cand vietuieste la Cartisoara, parintele Dimitrie a vazut cu ochii sai lucrarea acelei icoane pierdute si multele minuni savarsite de ea. "Cand Ocolul Silvic si cei cativa tarani si-au donat pamantul lui Dumnezeu, nimeni nu banuia ca acolo, in munte, era chiar locul vechii manastiri, construite la 1400 de Mircea cel Batran", zice parintele. "Din toata lucrarea si viata monahala de odinioara, se mai pastrasera in mod miraculos cateva nume ("Codrul Manastirii" sau "Piscul Calugarului") si obiceiul batranilor de a-si descoperi capetele atunci cand treceau prin poiana, fara sa stie ca sub pamant se afla ruine sfinte." Intr-un mod neclar si ciudat, parintele simte ca Cineva Anume ii implineste stradania. Nu poate, de pilda, sa uite ziua cand, abatut si ingrijorat ca nu avea cine sa-l ajute sa sape santul de aductiune a apei, lung de aproape 300 de metri, in curtea manastirii a oprit un camion plin cu oameni, veniti de la Ucea de Sus. Nici ei nu stiau de ce anume pornisera la drum. Stiau doar ca un batran din sat avusese un vis teribil si, pasind in mijlocul bisericii, le-a cerut oamenilor tot ce i-a poruncit ingerul de lumina in vis: "Mergeti la Cartisoara. Este nevoie de ajutorul vostru". Altadata, de teama zapezii si a viscolului, trebuia sa incheie urgent acoperisul bisericii, dar, spre groaza parintelui, manastirea nu mai avea bani nici de paine. Cazand la rugaciune, nici n-a apucat sa termine paraclisul Maicii Domnului, cand la usa a batut sfios o femeie care i-a spus ca mama ei i-a poruncit pe patul de moarte sa daruiasca manastirii apartamentul sau din Fagaras. Cu banii obtinuti din vanzarea casei, parintele a putut cumpara cea mai frumoasa tabla de cupru, a platit muncitorii, si inca i-a mai ramas ceva, pomenind-o pe batrana in rand cu toti ctitorii mari ai bisericii, pana la sfarsitul veacului.
Sub aripa unui sfant
Despre sine, parintele Dimitrie spune ca nu este duhovnic, ci "preot de corvoada". El stie si cu gandul, si cu sudoarea mainilor, multimea greutatilor prin care s-a ridicat manastirea. Stie rostul fiecarui cui batut in perete, asa cum stie si numarul caramizilor din zidaria bisericii: 120.000. La varsta lui tanara, parintele are intelepciunea deja asezata. Multe le-a invatat din propriile greseli, altele (nu putine) de la protectorul sau, Arsenie Papacioc, care ii repeta de cate ori avea ocazia: "Asculta bine si nu te fa tu dator lui Dumnezeu. Lasa-L pe El sa-ti fie dator, pentru binele pe care il faci semenilor".
De felul sau, parintele e om de actiune, fire luptatoare si ordonat in tot ce face - de la tipicul monahal, la numeroasele probleme de santier. Dar dupa ce-a ajuns la poalele Fagarasilor, si-a descoperit cu mirare o latura ascunsa, sentimentala. "Sunt lucruri de traire, adanci si tainuite, pe care un calugar nu se cuvine a le rosti, dar parca numai la Cartisoara vezi sufletul si vezi cerul. Cand si cand, la o suparare sau la un necaz, ma refugiez intr-un colt de padure sau la un cot ferit de apa, ma asez pe o piatra si ma rog in tulburarea mea. Alaturi, stand in picioare, Cristos ma priveste si sufera langa mine. Privirea Lui e ca adierea vantului coborat din munte. Ma infioara si ma linisteste."
La Cartisoara nu poti fi decat poet, regasind in flori, in luminisul solar al poienilor inverzite, in maretia muntelui inca inzapezit, oglindirea curata si tulburatoare a prezentei lui Dumnezeu. In post si rugaciune, pregatind marea bucurie a Pastelui, maicutele vor ca de Inviere, pictura bisericii sa fie gata. Daca pe langa puterea de-a duce munca la bun sfarsit, Dumnezeu le va trimite si oameni care sa le ajute cu bani, fie si pentru nasterea unui singur arhanghel sau sfant, izvodit pe zid din culorile asternute de degetele lor subtiri si maiestre, in Muntii Fagarasului se va face inca o data dreptate: manastirea ucisa va invia.
Fotografii de Dan Trasnai (4)