Terapia padurii, predata de un expert: prof. dr. Constantin Parvu
Exista o zi magica dupa trecerea iernii, in care soarele prinde puteri si incalzeste atmosfera facand parca dintr-o data ierburile sa rasara, iar zapada sa se retraga inspre crestele inalte ale muntilor. Este prima zi de primavara. Anul acesta am avut privilegiul de a prinde acest moment magic intr-o companie de exceptie, aceea a profesorului doctor Constantin Parvu, unul dintre cei mai valorosi experti in domeniul plantelor medicinale din Romania.
In padurile de pe langa orasul Valenii de Munte, primavara vine mai tarziu decat pe campuri, pentru ca trunchiurile dese ale copacilor apara zapada de razele soarelui, pana cand caldura din aer devine suficient de puternica pentru a o topi. Ca si cand natura ar vrea sa se asigure ca, odata iesite de sub plapuma zapezii, ierburile si puietul arborilor nu vor suferi de frig. Calcam, profesorul si reporterul, intr-o tacere aproape religioasa pe pamantul inca reavan, in imensitatea padurii. Suntem ametiti de soare si de euforia renasterii vietii, la fel ca primele gaze din jurul nostru, care zboara aproape fara directie, in prima lor zi de viata. Ochii, inca neobisnuiti cu atata lumina, parca nu pot vedea clar natura din jurul nostru. Tovarasul meu de drum se opreste la un moment dat scrutand cu privirea printre trunchiurile fagilor si carpenilor:
"Cand ajung prima oara in padure, primavara, sunt ca orb. Ochii mei, obisnuiti din iarna numai cu penumbra bibliotecii si lumina lampii de pe masuta de scris, nu mai stiu sa desluseasca viata care deja a iesit din pamant. De pilda florile acestea", imi spune aratand spre cateva stelute de podbal, pe care nici nu le sesizam printre frunze, "abia le zaresc. Cu siguranta, am trecut si pe langa cateva palcuri de ghiocei, pe care le stiu din anii trecuti... Tot pe aici trebuie sa fie si primele viorele. Padurea nu isi desluseste frumusetea si tainele oricui. Trebuie sa ai rabdare, sa iesi din agitatia specifica oraseanului ca sa o poti vedea. Apoi, dincolo de ce vezi, este ceea ce simti."
Profesorul isi sprijina mana pe trunchiul unui copac, ascultand in liniste, ca si cum ar vrea sa auda, sa simta cu palma, viata de sub scoarta alburie. Dupa mai bine de un minut de asteptare, vine verdictul: "Cred ca seva a pornit! Daca a pornit seva, in curand totul va renaste. Mugurii vor da in frunze, lujerii din anul acesta vor incepe sa creasca grabiti. In mai putin de trei saptamani, padurea isi va schimba complet aspectul. Asta inseamna ca de acum, vindecatorii populari isi incep, grabiti, colinda prin cranguri, prin raristi si prin poieni, pentru a culege scoarte de copaci si arbusti. Acum e momentul in care arborii sunt dispusi sa-si dea obolul pentru vindecarea oamenilor si a animalelor. Nu doar oamenii cauta coaja copacilor primavara, ci si animalele. Iepurii, caprioarele, ursii, chiar si carnivorele rod scoarta anumitor specii de arbori primavara, nu pentru a se hrani, ci pentru a se vindeca si pentru a preveni bolile. Intotdeauna, animalele rod coaja de pe crengile tinere, care pe de o parte este mai bogata in principii active, iar pe de alta parte, ranirea ei nu pune deloc in pericol viata copacului sau a arbustului. Natura neatinsa de mana omului isi are legile ei nescrise, care fac ca toate vietuitoarele sa traiasca intr-o armonie perfecta."
Calauza mea se indreapta spre un palc de carpeni, cojeste o ramura tanara, lasand o picatura de seva sa se scurga: "Scoarta se poate culege numai acum, in primele saptamani dupa ce a pornit seva, dupa aceea se intareste si cu greu se mai desface. Daca nu o culegi acum, atunci trebuie asteptat pana la anul viitor, pentru ca altfel, coaja se poate ciopli doar cu tot cu lemn. Se recolteaza numai scoarta de pe ramurile nu mai groase decat degetul inelar, pentru ca doar aceasta are putere vindecatoare. Coaja de pe crengile groase si de pe trunchiuri nu mai este altceva decat lemn, fara nici un fel de substanta vindecatoare".
Domnul profesor Parvu isi incepe chiar aici, intre trunchiurile maiestuoase, mergand de la un copac la altul, lectia de terapie a padurii. Fiecare copac are utilizarile sale terapeutice, secretele lui, povestea lui. Cunostintele impresionante ale savantului de la Valenii de Munte sunt rezultatul a zeci de ani de cercetari, timp in care a studiat cartile de specialitate, a facut experimente proprii si, mai ales, a cutreierat tara de la un capat la altul, pentru a lua informatii de la vindecatorii populari. Iata, in continuare, sinteza acestei "lectii" de medicina a naturii.
Mesteacanul
(Betula alba)
Nu de mult, in popor, mestecenii erau considerati copaci sfinti, fiind creditati cu proprietati vindecatoare magice. De cum dadea primavara, taranii din satele de deal si de munte mergeau intr-un adevarat pelerinaj pe coastele impadurite, ca sa culeaga scoarta de mesteacan, pe care o desprindeau cu cutitul de pe ramurile tinere si apoi o uscau la soare. Aceasta scoarta, preparata sub forma de fiertura, in doza de 4 lingurite la litru, dizolva pietrele la rinichi, mareste diureza, combate infectiile rinichilor (nefrita) si ale vezicii urinare (cistita). De asemenea, este un excelent purificator al intregului organism, fiind folosita intern, pentru tratarea gutei si a reumatismului, precum si a unor boli de piele. Insa cea mai intensa actiune o are in combaterea insuficientei renale. Pentru aceasta, trebuie preparata intr-un mod pe care nu l-am intalnit in cartile de fitoterapie, ci l-am aflat dintr-un sat de munte din Buzau, Lopatari. Mergand pe la inceputul lui aprilie intr-o padure de mesteceni de langa sat, am intalnit pe drum o batrana care-si facea de lucru langa un palc de copaci, tinand in mana o sticla de alcool. Era dimineata, devreme, si m-am minunat de asemenea obiceiuri la o femeie in varsta, si inca intr-o zi de lucru. Culmea a fost ca ceva mai incolo, am intalnit un alt cetatean, care de asemenea mesterea ceva pe langa niste crengi de mesteacan, cu sticla de tarie in mana. I-am dat binete si, din vorba in vorba, am ajuns sa-l intreb cum se face ca aici, in sat, oamenii o iau cu bautura de dimineata. Omul a ras si mi-a spus ca nu de bautura le arde lor acum, ci isi fac leacuri, culegand scoarta de mesteacan, pe care e musai sa o puna imediat in alcool tare, dupa ce a fost luata de pe copac, pentru ca altfel isi pierde puterea de vindecare. De la oamenii aceia din Lopatari am aflat reteta de preparare a tincturii de coaja de mesteacan, pe care v-o spun si dumneavoastra: se culege scoarta de pe ramurile tinere, se toaca imediat cat mai marunt si apoi se pune intr-o sticla de un litru pe jumatate plina de alcool alimentar, pana cand aceasta se umple. Se pune un dop si se lasa sa se macereze o luna, la caldura (se poate pune chiar la soare), dupa care se filtreaza. Preparatul astfel obtinut are o eficienta cu totul deosebita in toate bolile de rinichi si de vezica mentionate mai sus, inclusiv in cazuri de insuficienta renala, in care face, uneori, adevarate minuni. Se administreaza cate o lingurita de tinctura de patru ori pe zi, in cure de lunga durata (minimum 60 de zile).
Cenuserul
(Ailanthus altissima)
Este un arbust importat de pe alte meleaguri, pe care destul de putini il cunosc. A fost adus la noi in tara in scop ornamental si apoi s-a salbaticit, putand fi intalnit astazi in locuri virane, pe la margini de drum si in liziere. Dar desi este "strain" de loc, medicina populara l-a adoptat rapid, gasindu-i cateva utilizari de exceptie. Se foloseste de la el scoarta recoltata la inceput de aprilie, care se toaca marunt, se usuca la soare, pana cand isi pierde elasticitatea, moment cand se poate pune la pastrare. Se administreaza sub forma de pulbere (cea mai buna este cea obtinuta prin macinare cu rasnita electrica de cafea), din care se ia o jumatate de lingurita, de doua ori pe zi. Este extraordinar in combaterea viermilor intestinali (tenie, ascarizi), dar si a infectiilor cu protozoarul Giardia lamblia. Este si un remediu de prim ajutor in cazul deranjamentelor intestinale: diaree, colita de fermentatie, enterita, dizenterie, fiind un adevarat panaceu pentru bolile intestinului. Femeile din Oltenia folosesc decoctul de cenuser, obtinut prin fierberea a cinci linguri de coaja maruntita intr-un litru de apa, vreme de un sfert de ora, pentru anumite boli femeiesti. In "poala alba", adica in infectiile genitale cu candida sau cu trichomonas, spalaturile facute zilnic cu acest decoct dau rezultate foarte bune, acolo unde medicamentele cele mai sofisticate esueaza. Luata intern (cate o lingurita de pulbere pe zi), scoarta de cenuser este un remediu salvator in cazurile de metroragii (hemoragii uterine) prelungite.
Ulmul
(Ulmus sp.)
Se foloseste scoarta de la toate speciile de ulm care cresc la noi in tara. Coaja de ulm se recolteaza de pe lujeri, la inceputul lui aprilie, inainte ca frunzele sa ajunga la maturitate. La cateva minute dupa recoltare, coaja ulmului se marunteste cat mai bine si apoi se prepara o tinctura dupa aceeasi reteta descrisa la mesteacan. Din tinctura de coaja de ulm se ia cate o lingurita de patru ori pe zi, in cure de 30 de zile. Aceasta scoarta este folosita in mediul satesc primavara, pentru "curatarea sangelui", adica pentru o serie de boli generate de intoxicarea organismului din timpul iernii. Este deopotriva recomandata ca reintineritor, contra bolilor degenerative, pentru diferitele forme de anemie, precum si contra tulburarilor de coagulare a sangelui. Scoarta ulmului mai este insa recomandata intr-o maladie grava, fapt care-l face sa se distinga intre plantele medicinale, si anume, in leucemie. In aceasta boala se fac tratamente cu tinctura sau cu un extract apos de ulm, cu o durata de minimum 3 luni. Extractul apos se obtine astfel: intr-o cana cu apa de izvor se pun doua lingurite de scoarta de ulm bine maruntita, care se lasa sa macereze de seara pana dimineata (10-12 ore), cand se filtreaza. Maceratul astfel obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se fierbe in alta cana de apa, pana scade la jumatate, iar apoi se lasa sa se raceasca. In final, se combina cele doua extracte, obtinandu-se aproximativ o cana si jumatate de preparat, care se consuma pe parcursul zilei.
Alunul
(Corylus avellana)
Nu exista liziera de padure, margine de drum sau crang in zona de deal ori montana, unde sa nu intalnim acest arbust extrem de raspandit la noi in tara. Am fost "initiat" in tainele acestei plante medicinale de un taran din satul Zambroaia, comuna Predealul Sarari, un sat care, cel putin atunci cand am fost eu acolo, era fara electricitate si practic inaccesibil pentru orice mijloc de transport. Localnicii foloseau rar medicamentele si se bazau, in primul rand, pe leacurile din padure, printre care la loc de cinste se afla aceasta scoarta de alun. Puternic astringenta, continand substante cu efecte asemanatoare aspirinei, coaja alunului era un adevarat medicament de prim ajutor, pentru vindecatorii de acolo, care-si transmiteau cunostintele medicale din mosi-stramosi. Sub forma de extract apos, obtinut in acelasi mod la ca la ulm, coaja de alun era administrata impotriva febrei, contra durerilor de cap si a durerilor musculare, precum si contra nevralgiilor. In afectiuni cum ar fi varicele, hemoroizii, flebitele, se beau doua-trei cani de extract apos de scoarta de alun pe zi, in cure de doua luni, cu cate cincisprezece zile de pauza. Extern, extractul apos de scoarta de alun era folosit sub forma de spalaturi pentru tratarea ulcerelor varicoase, pe care le inchidea numaidecat. Tot ca cicatrizant, acest remediu era folosit sub forma de spalaturi sau de comprese pentru rani si pentru alte leziuni la nivelul pielii.
Dudul negru
(Morus nigra)
In judetele din sudul tarii, dudul negru este un arbore destul de raspandit, strajuind marginile drumurilor si ale pajistilor, crescand pe terenurile virane. Scoarta lui este un adevarat panaceu pentru tratarea diabetului, avand - se pare - nu doar proprietati hipoglicemiante, ci si de stimulare a activitatii pancreasului. In unele sate din judetul Giurgiu, din scoarta proaspat culeasa se face o tinctura, din care se administreaza cate o lingurita de patru ori pe zi, in cure de jumatate de an sau mai mult, pentru tratarea diabetului. Cu acest tratament s-au inregistrat rezultate exceptionale, chiar in tratarea diabetului de tip Ii, insulino-dependent, care este considerat incurabil. Foarte eficienta este in acest sens tinctura obtinuta din scoarta tanara, de pe lujerii de doi ani, insa in unele zone se foloseste si scoarta de pe radacina. Pentru a se obtine aceasta, se sapa cu cazmaua o groapa langa copac, pana se ajunge la radacina arborelui, de pe care se indeparteaza cu un briceag stratul de la suprafata. Operatiunea aceasta se face cu un singur fascicul al radacinii, pentru ca altfel vitalitatea arborelui ar putea fi afectata, si doar in luna aprilie, pentru ca atunci scoarta de la radacina de dud are putere curativa maxima. Tinctura, atat cea din coaja de pe crengi, cat si cea din coaja de pe radacina, se prepara prin aceeasi metoda pe care am descris-o la mesteacan, care este cea mai eficienta, pentru ca foloseste tesuturile de planta, cand acestea sunt foarte proaspete si nu si-au schimbat compozitia chimica. Doza in care se ia aceasta tinctura contra diabetului este de 30-50 de picaturi, de 3-4 ori pe zi.
Fagul
(Fagus sylvatica)
In cautarile mele facute prin locurile salbatice din Muntii Buzaului, am intalnit odata un mosneag care cioplea cu cutitul niste crengi de fag, indepartand scoarta, pe care o punea intr-o desaga. Eram singuri in munti, iar el era atat de absorbit de munca lui, incat abia intr-un tarziu m-a observat. Ne-am dat binete si l-am intrebat ce face cu atata scoarta de fag. Atunci el mi-a spus urmatoarea poveste: in tinerete, lucrase la padure, la taiat copaci. Era printre cei mai harnici din echipa de taietori si, fie ploaie, fie frig sau viscol, el lucra la padure, fara sa ia in seama ca-i ud ori infrigurat. Intr-o dimineata umeda si rece, pur si simplu nu s-a mai putut ridica din pat, din cauza durerilor de articulatii, care parca il ardeau, si nu le mai putea misca mai deloc. Era tanar si nu putea zace, asa ca s-a dus la doctori si s-a cautat, dar abia daca i-au putut alina un pic durerile, nici vorba sa se vindece si sa se intoarca la munca. Atunci, s-a dus la o baba mestera, dintr-un catun indepartat, si ea i-a spus sa cojeasca cam la 4 maini de scoarta de fag, sa o lase la inmuiat de seara pana dimineata intr-o galeata de apa, apoi sa o fiarba in inca o galeata de apa, pret de o jumatate de ceas. La urma, sa faca o baie cat de fierbinte poate rabda cu cele doua licori obtinute, si asta vreme de doua saptamani la rand, zilnic. I-a mai spus sa se fereasca de umezeala si totdeauna sa poarte pe el vesminte de lana, ca lana "trage" reumatismul din oase. Apoi, in fiecare primavara, sa manance cam o lingura de muguri de fag, in fiecare zi, iar de cum da frigul, sa se scalde, macar o data pe saptamana, cu acel preparat din scoarta de fag. Mosul meu avea, cand l-am intalnit, vreo 80 de ani, si mergea sprinten la deal, fara baston, incat abia ma tineam dupa el. Iar secretul vigorii lui, spunea el, era acea scoarta de fag, care-l salvase in tinerete de la invaliditate.
D-l profesor Constantin Parvu poate fi contactat la tel. 0721/33.04.66.
Domnul Constantin Parvu este doctor in biologie, autor al celor mai complexe si complete lucrari despre plante si despre fitoterapie aparute la noi in tara: "Universul Plantelor" - o lucrare de referinta in domeniu, aparuta in 1993, si "Enciclopedia Plantelor" - peste 3000 de pagini despre plantele romanesti, cuprinse in patru volume recent publicate. Pentru prima dintre aceste lucrari, a fost nominalizat in Marea Britanie, printre cei 500 cei mai buni oameni de stiinta din lume, iar la Paris, la targul de carte, a primit premiul I la sectiunea de specialitate. Domnia sa a strans vreme de zeci de ani retete populare de vindecare din toata tara, pe care ulterior le-a corelat cu datele stiintifice, rezultatul fiind un tezaur impresionant de cunostinte in domeniul fitoterapiei.