Sica
"Aveam paru lung lung, pana-aicea-mi venea, pan la brau, saream pe cal fara sa si manam de gandeai ca-s vreo zvarluga, nu om. Manam prin iarba inalta si prin paduri, de speriam toate pasarile si frunzele. Acu mi s-o facut paru spic, s-o ciuntit, nu mai creste."
Nu am mai cunoscut pana acum om asa bland ca Itoc. Isi mangaie din vreme in vreme barba carunta, vorbeste incet, ca un vanticel abia simtit si pufaie din tigara, inchizand cu incetinitorul un ochi, in calea fumului gros. Stam tolaniti in iarba din fata casei si, in timp ce mestereste la un alambic pentru rachiu, imi tot povesteste cum era cand duceau viata de nomad, cum umblau cu corturile din loc in loc, pana in urma cu 25 de ani, cand s-au stabilit aici, in Brateiu, langa Medias. Povestile lui au bucuria vremurilor celor bune, isi aminteste cu drag de cei treizeci de ani petrecuti pe drumuri, insa simt ca abia acum l-am "prins" pe Itoc, atunci cand il intreb daca ii placea sa calareasca, daca avea cai. Ma priveste zambind si in spatele ochilor lui se deschide o portita.
"Sandokan, asa-mi ziceau copiii cand ma puneam calare. De la sapte ani eram cu caii, le dadeam drumu de mancau iarba si-apoi, cand ma duceam sa-i iau, ma urcam pe unu si ailalti tat dupa mine. Am avut o iapa, 23 de ani am tinut-o. Sica o chema si mi-a fatat o data doi manji, chiar de ziua mea. De mica am crescut-o, si ce-am iubit-o, cand era manzuca, o luam noaptea-n cort cu mine. Daca ploua sau era frig tare, o strigam: "Sica, hai la tata!", numai ce-i aratam palma si se baga in cort dupa mine. Ii dadeam zahar dala cubic si o stergeam, o periam, ce faina era! Cand a crescut, n-o mai bagam in cort, ii puneam o patura pe ea si se-ncalzea. Cand nu calaream, o tineam langa cort, legata cu un lant de cinci metri. Sa vezi ce roata facea, ce sarea pe doua picioare, ce se mai juca. Numa taica-meu si frate-miu mai puteau s-o calareasca, altfel nu se baga nimeni la ea. La om strain musca si sarea, imediat il dadea jos."
Cu cortu
Stii ca ai ajuns in cartierul corturarilor din Brateiu, atunci cand auzi tot felul de ciocanituri, iar soarele reflectat din alamurile lor expuse la sosea te face sa mijesti ochii. Tiganii stau pe bancutele din fata portii, cu palariile lor largi pe cap, te "imbie" cu ibrice si cazane, privesc zarva copiilor, isi rasucesc mustatile si vorbesc intre ei intr-o limba repezita, ca un zvon de cearta. Brateiu este o comuna bogata, ardeleneasca, locuita candva de sasi, iar intre cetatea medievala si biserica ortodoxa inaltata semet, in celalalt colt al satului, traiesc romani, tigani "de casa" (zilieri) si vreo 300 de familii de corturari. Una dintre ultimele familii care s-a hotarat sa renunte la cort a fost cea a lui Itoc, care a cumparat casa pe cand el avea 31 de ani. "Inainte, ne strangeam doar cate cinci-sase familii intr-un sat, la cort, acuma trag multi la case, ba-n Bulz, altii-n Darlogi, in Medias, multi aici, in Brateiu. Batranii au zis: "Hai sa cumparam si noi o casa, numai noi sa stam in cort?". Tata avea 62 de ani, mama - 61, eu aveam copii mici. Pentru batrani a fost mai greu, ca trebuiau sa plece cu caruta, mergeau la lucru, noaptea bagau iapa-n grajd si dormeau in casa, pe la prieteni, ca nu mai aveau cort. Corturile astea le faceam din straie de lana, cumparate de la femeile ciobanilor cu oi multe, de prin Tilisca. Le teseau la chiva, si cand ploua afara, se scurgea apa ca de pe oaie, nu se umflau. 500 de lei era un strai dasta si aveam nevoie de sapte straie pentru un cort. Puneam paie dedesubt, presuri, faceam focul inauntru, pana adormeam. Nu simteam frig, nici iarna, ca eram obisnuiti. Si cand ne mutam cu cortu dintr-un sat in altu, dadeam zapada din jur cu carpatoriu de mamaliga. Cand plecam, desfaceam cortu, il impachetam, il puneam in caruta, puneam si straiele de coperit, porcii pe jos inaintea noastra, caii legati in spate, dupa caruta, si-n caruta urcam si gainile, ratele, curcile si porneam. Noi n-aveam, ca tiganii aia de la Sibiu, imparat sau rege, singuri hotaram cand plecam, unde ne stabilim. Se ducea batranul la primarie: "Uite, am venit, suntem aicea, ne asezam cu cortu". Nu s-a-ntamplat sa nu ne primeasca in vreun sat, ca stia toata lumea ca nu suntem oameni rai, nu facem rau, nu furam, noi cu lucrul nostru, meseria noastra. Le parea bine si la oameni ca venim dintr-un sat in altul sa le reparam lucruri. Faceam si vase mari, cazane pentru fiert urda sau pentru rachiu, femeile faceau un fel de pensule pentru varuit, pentru zugravit, perii pentru curatat haine, galeti, sasare, farase, si le vindeam in sat. Am invatat si eu sa le fac, de la opt ani. Parintii o legau pe Sica, dupa ce-a crescut, la caruta, si plecau prin satele din jur, iar eu ramaneam acasa, cu frate-meu, Petre, si cu sora-mea, Veta, aveam grija de porci, de cai. Spalam vasele, pregateam masa, la opt ani mestecam mamaliga mai bine ca mama. Faceam zama de fasole, tocana, friptura, venea mama si tata de la targ, veneau si alti corturari la noi la masa, ziceau: "Cine-a facut mancarea asta asa buna?". "Eu am facut-o". "Pai, stii tu sa pregatesti mancare?". "Uite ca stiu". Mai aveam grija si de bunicu si de bunica, atunci cand nu-i mai tineau anii, le mai duceam un lemn, o galeata de apa, ce aveau nevoie. Nu, n-am simtit deloc ca viata ar fi aspra, aveam jocurile noastre, cu copiii romani, eram prieteni cu toata lumea. Abia apucam sa ajungem intr-un sat, ca si veneau copiii la corturi peste noi, faceam jucarii, sabiute mici, codoristi pentru biciuri. Ne jucam impreuna, mancam impreuna la cort, intindeam masa pe jos si se asezau, romani, unguri, tigani. Mi-s dragi toate satele pe unde am crescut, m-am invatat cu oamenii, am prieteni peste tot, daca nu ma duc o luna de zile intr-un sat, apoi cand ma-ntalnesc cu cate unul, zice: "Pai de ce n-ai mai venit, sa mai lucram si noi cate ceva?"."
Paharul de argint
Itoc a prins, pe cand avea 11-12 ani, nuntile ce tineau cate trei-patru zile. Acum e ca la romani, in doua zile-i gata. La noi, vine cine vrea, bea, mananca, si cand face si el nunta, ii cheama pe toti. La nunta lui Itoc a venit aproape tot satul. Cu lautari - "vioara, saxofon, acordion", cu mancare multa, fripturi de porc, de vitel, bautura, dar fara ciorba, asa-i la ei. La nunti si la sarbatorile crestine, de Pasti, Sfanta Marie, Craciun, atunci cand merg la biserica, corturarii se imbraca in haine nationale, cumparate de la romani, cu camasi albe, brodate pe piept in cruce, serpari, palarie, pantaloni si haine de postav.
Casatoriile erau si sunt in continuare aranjate de parinti, pe cand copiii au 10-11 ani, apoi nunta se face la 18, 20 de ani, cum vrea fiecare, mai devreme sau mai tarziu. El s-a insurat la 19 ani, cu o fata din Blajel, la 35 de kilometri departare, cu parintii careia s-au inteles ai lui la un targ. Douazeci de ani mai tarziu, a gasit si el o sotie pentru fiul lui, Victor, si un barbat pentru fata, Ica.
"Si la romani era mai de mult legea asta, ca ai de vin din neam mare, din oameni ca lumea, sa nu se bage-n neam mai slab. La noi trebuie ca feciorii sa aiba paharul. Paharul de argint. Si la fata sa dea bani si haine de zestre. Paharul e o avere din mosi-stramosi, ramane-n casa, la copil. La tata i l-o dat taica-sau, tata mi l-o lasat mie, eu il las la Victor. Victor il lasa la copil si asa merge. Asa s-o pomenit batranii nostri, cu averea asta, o avut si ei de la altii, neam de-al lor. Tiganii de la Buzesti au cocosei, csabasii de la Sibiu, salbe cu bani de aur, noi, corturarii din zona Mediasului si din partea Fagarasului, la Talmaciu, la Avrig - avem paharul. Demult, de sute de ani, grofii beau vin din paharele astea, apoi batranii nostri le-or cumparat de la ei si noi le-am mostenit ca avere. Nu mai sunt asa multi acum cu pahar, ca l-au pierdut, au imprumutat bani cu dobanda, n-au putut sa-i dea inapoi si ala a zis, uite, iti mai dau niste bani si-mi dai paharul. Si acum mai cumpara unii paharul, sa-l dea la fecior, da-i scump, tare scump."
Ii pun lui Itoc o-ntrebare pe care o pritocesc de mult: "Nu vi s-a intamplat, pe cand aveati parul pana la brau si calareati fara sa peste dealuri, sa va indragostiti de alta fata decat cea pe care au ales-o parintii?". Tiganul isi da palaria pe spate, isi mangaie barba si ochii ii rad. Spune, intr-un sfarsit: "Si acuma, cand ma duc prin satele alea, ma mai ia cate una dupa cap, asa, si ma pupa. Is casatorite, au familie, si le zic la barbatii lor: "Uite, asta mi-a fost dragut!". Da ala nici ca se supara, dupa atatia ani. Ne facem semn cu mana si ne vedem de drum."
Bunicu Moise
"Bunicu Moise era barbat fain, cu parul lung si alb, rosu la fata, mai mic ca mine, da mai gras. O trait in cort si-a murit in cort, la 84 de ani, ca pe-atunci oamenii traiau mai mult. A fost casatorit prima data cu femeia care l-au obligat parintii s-o ia, da ea nu era cumsecade, nu-i facea de mancare, era proasta si nu asculta de el. O stat cu ea ce-o stat, ani multi, zece, n-or avut copii, si dupa aia, i-o dat drumu, se mai intampla si la noi, daca nu te-ntelegi, nu-i musai. I-o dat ce-o fost al ei si s-or despartit, o luat alta, pe bunica Marie, fata faina, si-or avut sase copii. Bunica Marie era de prin Tara Oltului si-o cunoscuse bunicul de cand era el haiduc. Zece ani a tot fugit asa, prin paduri, sa nu faca armata. Fugea prin paduri, seara se slobozea prin sate, pe la prieteni, ii dadeau pita, slana, carne, bautura, dupa aia, iara-n padure. Erau mai multi insi, erau si romani, tot de armata fugeau. O data i-o urmarit politia si l-o puscat in mana, s-o oprit glontul in muschi, la brat, si acolo o ramas. S-o dus bunicu la o femeie cunoscuta dintr-un sat si aia o bagat fusu cu care torcea lana, o bagat fusu prin mana pana l-o scos. Si cand s-o facut pace, s-o intors si bunicu, si n-o mai fugit prin paduri. Stateam seara in cort, la foc, si ne povestea din tineretea lui, cum i-o dus in Rusia, le dadea sa mance paine de orz si bostani de hotar fierti la cazan si-i scoteau la lucru. Si tata imi povestea cum a fost cand i-a deportat in Transnistria, el avea 17 ani, in 44. Acolo i-o bagat in lagare, i-o scos la lucru, si dupa patru ani si jumatate, o venit un ordin sa le deie drumul si asa sor intors acasa. Tata si cu mama tare mult s-or iubit, nu-l vedeai pe unu fara altul. Si la targuri, peste tot, numai unul langa celalalt stateau."
*
"Doamne-ajuta!", saluta romanul de pe drum.
"Doamne-ajuta!", raspunde Itoc din iarba, oprindu-se din ciocanit. "Unie meri, mai omule?" "Ie, s-o gatat galeata cu apa, tre sa aduc apa." Vorbe simple, intre doi vecini, pentru care nu conteaza natia, culoarea pielii, ci doar omenia.
Itoc abia s-a intors de doua ore de la Sibiu, unde a vandut un ditamai cazan de 130 de litri, l-a instalat si a si fiert zece vedre de rachiu, sa vada clientul ca merge bine.
Corturarii s-au aranjat bine in Brateiu, ai zice ca traiesc aici de cand lumea. Si-au dat copiii la scoala, ba, cei batrani invata si ei sa citeasca de la cei mici. Tot ce a ramas din viata de nomad a lui Itoc sunt drumurile dese ce-l poarta cu cazanele si ibricele pe la targuri in Sibiu, Bucuresti, si Italia, vechea caruta a familiei, facuta la comanda de-un roman din Tarnaveni, ce se afla acum la Muzeul Astra din Sibiu, si dorul de duca. "Acuma s-a obisnuit corpul cu casa si cu caldura, da eu tot as mai pleca asa, pe sate, sa lucru. Era mai bine cand umblam cu cortu. Ma simteam parca mai linistit."
(Fotografiile autorului)