In pridvorul de pamant al casei, doamna Bratu, cu parul albit de cei aproape 100 de ani, ridica un deget: "Noi ne stim mosneni de la mosi, de la stramosi, din descalicatoarea pamantului. Noi ne-am nascut liberi si murim liberi. Sa nu uitati asta! Asa ne spunea mereu bunicul care a trait doua sute de ani".
In satul Poiana din Ialomita toata lumea cunoaste Casa Bratu, "o casa veche, casa de 400 de ani". E alba, simpla, asa cum erau casele tuturor taranilor din Baragan. Dincolo de ea incepe campia, iar dincolo de campie e Ialomita, un sarpe negru, urias. Mirosul dulce al ierburilor tinere, de campie, mi se incolaceste de incheieturi. Soarele incalzeste aerul subtire de primavara si nu-mi ramane decat sa privesc melancolic linia orizontului, peste pamantul trezit la viata. Candva, teritoriul acesta dintre cer si pamant era locuit de mosneni, un nume a carui origine ramane inca nedezlegata. Sa fie oare urmasii mosilor ancestrali, descendenti din Zalmoxis, Mosul cel Mare, parintele zeu, asa cum sustin cativa istorici mai indrazneti? Sau numele vine de la stapanii mosiilor, taranii liberi, legati de pamantul campiei printr-o vechime de mii de ani? Cert este ca mosia lor s-a aflat totdeauna aici, pe malul raului Naparis, ce izvora din muntii locuiti de tribul napeilor, "cei divini". Nu departe de capatul privirii mele era cetatea Helis, unde Dromichaites, rege de la Dunare la Carpati, l-a luat prizonier pe Lisimah, regele Macedoniei. Aici erau pamanturile lui Zalmoxis si Gebeleizis. Mosnenii au fost, cu mult inainte, singurii si primii stapani ai campiei. Unii cred ca ar fi chiar singurul neam ce se trage din daci, altii nu se tem sa spuna ca sunt chiar traci curati: adevaruri mostenite pe linie de familie, transmise din generatie in generatie, ca un testament pretios. Fiindca mosnenii mai exista si azi. Din mandra lor spita mai traiesc ultimii mostenitori. Mostenitori ai pamantului si ai istoriei. Ici-colo, risipiti in toata Campia Romana, mai exista tarani ce spun ca se trag din acel mare neam, spun cu mandrie, chiar daca din fala si bogatia de altadata n-a mai ramas nimic.
Sticlutele aurii
Doamna Bratu are aproape 100 de ani, parul alb si ochii albastri. Se plimba greu, cu pasi poticniti prin curtea batatorita.
"Erau vremuri in care satele Baraganului erau locuite doar de tarani liberi. Eu eram doar o copilandra pe-atunci, da lucrurile erau asezate altfel, parca mai dupa rostul lor. Mergeam la baluri, unde se-alegeau regine imbracate din strainataturi, numai cu dantele fine, ne parfumam cu mirosuri de flori din sticlute aurii, si nici nu ziceai ca esti in Baragan, asa de eleganti erau cavalerii. Cand soseau trasurile cu cai stralucitori, parca si conacele de unde veneau pareau mai bogate si pline de povesti, ca niste castele din basme."
O intreb pe doamna Bratu daca are fotografii de-atunci, din acele vremuri colorate si parfumate. O nepoata aduce din "camera de musafiri" un tablou prafuit. Ca sa il vedem mai bine, il agata de nuc. Un loc ciudat pentru a agata un tablou. Privind fotografia alb-negru, am senzatia stranie ca de fapt acolo e locul ei. Imbracate elegant, zambind melancolic, cele doua personaje din poza par sa fi crescut odata cu nucul. E ca si cum copacul ar fi iesit din pamant, scotand la lumina acele portrete decolorate de timp. Daca cineva ar veni aici peste o suta de ani, cu siguranta ca de la radacinile nucului, ar aparea si portretele noastre, ale celor ce stam in curte, ascultand povesti.
"Ei sunt parintii mei", spune intr-un tarziu doamna Bratu. "Cand au aparut boierii arendasi cei lacomi, profitori de stramtoarea taranilor liberi, pentru a le cumpara pamanturile, mosnenii au supravietuit cum au stiut. Cine vindea era imediat scos din neam, pentru ca era o dezonoare. Pamantul era sfant. Cei ce nu au vrut sa vanda au facut noi reguli: ca sa nu se faramiteze pamanturile, au inceput sa lase totul mostenire primului nascut. Asa au supravietuit mosnenii."
Doamna Bratu suspina, pierduta in amintiri. "Eh! Erau alte vremuri... Parca infloreau altfel pomii pe atunci, iarba avea alt miros, si cand mergeai prin lanuri, te adormea fosnetul spicelor. Cine poa sa spuna acum daca pe-atunci vantul batea mai cu dulceata? Asa simte sufletu, ca era mai de basm satul nostru, cu campia plina de dropii, cum era biserica plina de oameni duminica. Da poate nu erau decat cositele mele de fetiscana, ca atunci cand esti tanar, toate iti par ca au un talc ce te-asteapta taman pe tine sa-l dezlegi. Se duc toate, ca vantu de primavara."
Doamna Bratu face un semn cu mana spre zarea larga, ca si cum ar vrea sa imi arate in ce directie au luat-o vremurile bune, de negasit acum. Si ramane intoarsa spre partea aceea a campiei, incercand sa vada ceva aievea in departari, sau poate ca sa-si ascunda lacrimile ce i se furiseaza pe obraz.
Din privirea albastra a batranei se desprind vechi personaje ale satului. Curtea se umple cu nalucile altor timpuri. Sateni imbracati in haine de sarbatoare, pasind pe ulita, duminica dimineata, la biserica, tarani in camasi albe, lungi pana la pamant, lautari cantand hore si batute pana in zori, regii si reginele balurilor satesti, boieri venetici, pomadati, si vizitii ingrijorati de lustrul ghetelor prin praful Baraganului. Le deschid poarta veche de patru sute de ani a casei Bratu si plecam impreuna prin sat. Taranii din Poiana privesc timizi spre terasele conacelor, unde doamne de la Bucuresti isi beau cafeaua dimineata, sub umbrelute de dantela alba. Sunt doamne care invatasera la pension cum sa se poarte in lume. Coana Gatia, de pilda, pleca in zori, spre pamanturile ei nesfarsite, cu pana fluturand simandicos la palarie, in caleasca impodobita cu flori, in timp ce Frunzeanca mergea la camp in haine barbatesti, calare pe-un bidiviu. Chiriboii, Doicestii, Dinestii... Oameni vrednici, legati de pamant, care stiau sa faca agricultura. Asta aducea prosperitate si taranilor mai saraci. Se intampla, peste iarna, ca unii din ei sa ramana fara mancare. Mergeau peste campuri, prin zapada, pana la conacul lui Mitica Iatan si ii cereau o dubla de malai sau faina. Niciodata nu refuza. Conacele, mici castele cu pardoseli de marmura si lampadare de cristal, erau risipite prin tot Baraganul. Unele mai exista si astazi. Inconjurate de campuri, firicele de drumuri prafuite duceau la ele, strabatand lanurile, pana la orizont.
Doamna Bratu ofteaza si, odata cu oftatul ei, toate nalucile dispar. Ne privim stingheri toti cei de sub nuc. Casa veche e un martor tacut, alb.
In dantele, prin Baragan
Cand soarele abia se inalta deasupra satului Poiana, ridicandu-se inrosit din noapte, taranii priveau din spatele ulucilor de gard spre ulita. Mitica Iatan avea doua perechi a cate trei cai: trei cai albi si trei cai suri. Toti asteptau sa vada cu ce cai va pleca peste campuri Mitica, stand in picioare, in docarul sau. Erau cai de rasa, purtati intotdeauna cu jambiere la picioare. Nimeni nu se putea apropia de ei in afara de el, care ii mana doar cu vorba, nu avea nevoie de bici.
Mitica Iatan era din neam de mosneni si devenise cel mai bogat boier al satului. Pamanturile lui, stranse din neam in neam, ajunsesera sa se intinda la 1500 de hectare. Avea conac pe camp, padure pana in satul vecin, la Ivanesti, islaz intins. Argatii lui, tarani luati la munca pe-un an, duceau la pasunat cate doua sute de vite "de-alea cu coarnele rasucite", vaci, tauri, malaci si oi. La plugurile lui trageau cate sase boi de-odata.
Ademeniti de bunastarea mosnenilor, o gramada de boieri de oras, mai cu seama bucuresteni, transformasera pustiul Baraganului in loc de vacanta si afaceri. Bazu Cantacuzino venea cu avionul in vizita la cate un conac. Principesa Elena cumparase pamant si improprietarise un sat intreg care ii purta numele, Marghiloman isi facuse mosie, dar le facea si case taranilor. Primavara, protipendada Bucurestiului defila intolita in dantele fine, pe soseaua catre gara Ghimpati: doisprezece kilometri, numai pe sub flori de visin si cires. Un paradis, in care parfumul pomilor infloriti se amesteca cu parfumurile fine de la Paris si cu cel al pamantului aburind in primavara. Tarancile profitau de slabiciunea conitelor, si pentru un banut strecurat in palma, le aduceau buchete uriase cu flori de camp sau le asteptau la masa, cu ceea ce nu se gasea in marile saloane ale restaurantelor bucurestene: o mancare simpla, de urzici proaspete.
Duhul pamantului
Nea Gheorghe Dumitrache, unul dintre ultimii mosneni ai satului Poiana, traieste acum singur, inconjurat de cainii sai. Are o fata prelunga, cu parul de un alb ciudat si cu ochii albastri. Nu seamana cu taranii din sud. Pana si in felul simplu de a-si tine bastonul sau de a-si aseza mai bine fesul are ceva diferit de restul poienarilor.
"Primavara era o sarbatoare toata campia asta, cat vezi cu ochii. Odata se scutura de viscol si de zapezi! Pasarile incepeau sa cante, soarele era bland, caldicel. De-aia veneau boierii aici, sa stea pe bancuta la soarele de primavara si sa priveasca la muguri cum plesnesc. Noi, mosnenii, stiam secretu pamantului si le spuneam conasilor de la Capitala: acuma, cat ii primavara si pamantul scoate asa, ca un abur, mergeti in mijlocul campului si respirati, ca ala e duhul pamantului, si odata intrat in voi, altfel o sa intelegeti locu asta si viata o sa va para altfel. Ei asa faceau si se intorceau din plimbare veseli, cu inima usoara si cu alta gandire pentru lucruri. Incepeau sa dezlege fosnetul venit din lunca, luau seama la apus si intelegeau ca frumusetea vietii e de fapt uliul care zboara pe deasupra lor. Eh... si noi, ai lui Dumitrache, eram mosneni, dar nu eram asa instariti ca Iatan sau ca altii. Noi ii vindeam gheata vara, si in afara de banii pe care ii platea la sfarsit, ne intreba: "Ba, voi aveti branza acasa?". Si o punea pe tanti Jeni sa ne dea o felie de branza. Ea venea cu ditamai felioaia si ne zicea sa mergem cu Dumnezeu. Erau vremuri frumoase, cu respect intre oameni, si campuri muncite frumos, ca ti-era mai mare dragu sa ii vezi pe tarani la munca."
Sprijinit in baston, mos Dumitrache se indreapta de spate, ca si cum ar vrea sa tina piept amintirilor. Apoi, parca ar cauta cu privirea ceva pe jos. "Ia uite! Ia uite!", imi spune, aratand cu bastonul catre frunzulitele verzi ivite din pamantul negru si gras. Le priveste lung, cu un zambet in coltul buzelor, ca si cum ar privi niste prieteni din copilarie, intr-o fotografie veche. Apoi, cu privirea inseninata, reia firul povestirilor.
Peretele cu fotografii
"Pe vremea cand mosnenii aveau puterea in sat, faceau milostenii si erau ctitori. Au fost boieri mari, si astia ai lui Poenaru. Au facut biserica de aici din sat, scoala, aveau case mari. Au facut si gara, au tras cale ferata. Am auzit ca au facut biserica si in Bucuresti, langa Posta Vitan. Ai lui Iatan nu au facut asa constructii, dar au botezat pe multi, ca se intorcea de la camp si se tinea lumea dupa el strigand: "Saru mana, nasule!", ca sa le dea un banut, si la unii le-a dat si pamant", spune nea Dumitrache, privind cu nostalgie gradina cuprinsa de buruieni. Cateodata, i se pare ca asa au fost mosnenii, cuprinsi de timp si de uitare, cum gradina lui, altadata plina de flori, a fost cuprinsa de natura nestavilita. Cine poate lupta cu astfel de lucruri?
Doamna Nitoi are 85 de ani si amintirile ii aprind lumini pe obraz. In tinerete batea tot satul, zbura prin toata lunca, apoi, cu timpul, spatiul a devenit din ce in ce mai mic, pana cand s-a redus doar la curticica ei, si acum, doar la o singura camera. Peretii odaii sunt acoperiti cu tablouri ciudate, fotografii mai mari sau mai mici, lipite una langa alta, si apoi inramate. Sunt tablouri facute ca din niste petice ale vietii ei de altadata, din amintiri razlete, lipite impreuna, ca si cum un artist ar fi incercat stangaci sa reconstituie o viata din cioburile astea ingalbenite de timp.
"Eu cand m-am casatorit, pe Mitica Iatan l-am avut nas, ca tata era logofat la el. Eram bogati, da asa, cat sa nu ne lipseasca cele trebuincioase, si Iatan a zis ca el vrea sa plateasca tot la nunta. El a platit masa si lautarii si la sfarsit a zis ca pentru tinerii insuratei, el da si bani de-o casa. Si ne-a dat. Asa am luat casa asta, cu darul de nunta de la Iatan. Milosteniile si ctitoriile ii deosebeau pe boierii mosneni de ciocoi, de cei ce facusera avere peste noapte. La noi in Poiana, numele mosnenilor a ramas legat de timpul bun al Baraganului, de balurile si conacele de-atunci", spune doamna Nitoi si se opreste cu privirea pe cea mai mare fotografie din camera, cu rama lata. In ea, primavara e o pasaruica ce zboara vesel, cantand. Se vede curtea casei, cu pomi inmuguriti si, dincolo de ea, drumul pe unde te astepti sa apara un mosnean in trasura. Fotografia cea mare este de fapt fereastra odaitei sale.
Iertare si speranta
Titi Iosif, imbracat cu haine de capatat, cam mici de el si roase pe la margini, mana vacile spre islaz, cu un bat gasit pe marginea drumului. Ii era foame si mergea cu privirea in pamant de rusine: niciodata nu fusese imbracat atat de ponosit. Era invatat cu haine simple, dar curate si pe masura lui. In dreptul unui fost conac boieresc, isi ridica privirea si se opreste. Oameni entuziasti daramau casa bucata cu bucata si incarcau caramizile in carute. Batul i-a cazut din mana si a fugit catre cel ce parea sa le fie sef: "Va rog, oameni buni, va rog, nu va cer mult, lasati-mi din casa asta macar o camera, sa am si eu unde locui! Nu va cer mult, o camera, atat". Titi Iosif a primit o replica pe care nu o va uita niciodata: "Ai stat destul la tactu. Sa zici mersi ca te lasam sa duci vacile". Conacul era casa in care Titi se nascuse si crescuse. Nationalizata, caramida casei urma sa se transforme in camin cultural si inca in alte trei case, pentru mecanizatorii fruntasi. Povestea familiei Iosif este povestea tuturor mosnenilor la venirea comunistilor: alungati din casele lor, umiliti, de multe ori batuti. Sub foisorul de vita de vie al casei de acum, Titi Iosif povesteste, tremurandu-i barbia. O linie argintie straluceste pe pleoapa de jos: "Ala care mi-a zis atunci asa traieste si acum, e aici in sat. Si vad pe ulita ba o sa de la tata, ba un capastru cu insemnele noastre. Ce sa fac? Sa ii opresc si sa le cer? Ce sa le zic? Am avut mereu o fire larga. A fost greu, acu ii usor, da daca esti batran... Noi am fost mosneni, tarani liberi. Am strans pamantul din generatie in generatie si nimeni nici macar nu se gandea ca ar putea sa il vanda. Aveam 72 de boi, porci nici nu stiu cati, ca ii lasam liberi pe camp, cai... veneau oameni la tata sa ii ceara un cal si el le zicea mergi si tu si ia-ti unu care iti place."
Titi Iosif si sotia sa au acum o casuta cu gradina. Sunt fericiti ca au copii mari, scoliti. Nu uita prigoana anilor din tinerete, dar ca sa poata trai cu sufletul impacat, i-au iertat pe cei ce au distrus totul cu ura. Din averea parintilor nu au recuperat mai nimic, doar 50 de hectare de pamant, din 150, "restul a disparut, asa ne zice la primarie", zambeste cu amaraciune Iosif. Cand comunistii au venit la putere, poienarii le-au vazut pe boieroaice batute, tarate in sediul militiei, l-au vazut pe Iatan pus la taiat de stuf si l-au vazut si mort de inima in porumb, unde se ascunsese si unde traise cateva zile, cu buruieni si apa statuta din balti. Noaptea, boierii fugeau spre Bucuresti, doar cu o valijoara. Se auzeau impuscaturile executiilor. Mosnenii erau vinovati ca se nascusera liberi. Erau vinovati ca facusera scoli, spitale si biserici. Abia acum, la 15 ani de la caderea comunismului, batranii satului si-au recapatat curajul de a vorbi despre atrocitatea acelor zile, curajul de a recunoaste ca ceea ce s-a intamplat atunci nu a fost drept. Tot acum a inceput sa fie marturisita nostalgia pentru vremurile in care conacele boieresti impanzeau Baraganul, se faceau baluri in toate satele, si Iorga sau Tatarascu veneau sa manance pe camp, cu taranii, din castroane de lut.
Fotografii de George Dumitriu