La Sfanta Liturghie, preotii ii pomenesc pe cei cazuti pe campurile de lupta, ci numai noi, prinsi in caruselul vietii de zi cu zi, aproape i-am dat uitarii. Cui ii mai arde azi de eroi? Ne-au mai ramas, poate, un nume, nici acela reamintit intreg, o poveste incetosata a vietii lor frante brusc, eventual o fotografie ingalbenita, din care ne privesc tineri, frumosi si increzatori.
Un concert de o factura neobisnuita, ce ne-a reamintit ca nicicand moartea nu face parte mai mult din viata noastra ca in preajma Invierii, a fost sustinut de Grigore Lese si de invitatii sai in cadrul unui proiect initiat de catre Oficiul National pentru Cultul Eroilor. Intre atatea oferte de spectacole de "joc si de veselie", care nu contenesc nici acum, in Postul cel Mare, spectatorii care duminica trecuta au umplut Sala "Mihail Jora" a Radiodifuziunii Romane au ascultat cantece de catanie, de razboi, de prizonierat, doinele eroilor neamului, bocete pentru cei cazuti pe front. Au aplaudat minute in sir la finalul spectacolului, vadit impresionati si induiosati, semn ca le-a placut si ca aveau nevoie si de un asemenea exercitiu de memorie si, mai ales, de un asemenea moment de inaltare spirituala. Alaturi de Lese, au stat sase tinere interprete ale cantecului traditional din Ardeal si Bucovina. Aproape necunoscute la Bucuresti (mecanismul diabolic al promovarii unui artist tine mult mai mult de finante decat de principiul valoric), dar fiecare dintre ele cu o personalitate si o voce aparte si, mai ales, cu un bagaj important de premii si trofee obtinute prin concursuri si festivaluri: Lenuta Purja (Bistrita), Doina Lavric (Suceava), Teodora Sabou (Salaj), Ana Ilca Muresan, Lorena Nechifor, Claudia Copaciu (acestea toate din Cluj). Iar alaturi de fluierul, cavalul si toaca lui Lese - instrumente arhaice, simple, dar cu sunete patrunzatoare -, au stat cobza Doinei Lavric si orga masiva a salii, la care a cantat realizatorul radio Gruia Stoia, insotind intr-un crescendo dramatic, la final de concert, imnul dedicat Fecioarei Maria.
Iata acum impresii de concert cu protagonistii, la fel de emotionati precum publicul care i-a aplaudat.
Grigore Lese
"Am simtit nevoia realizarii acestui
spectacol la Bucuresti, pentru ca niciodata
pana acum, aici nu s-a cantat
despre eroi, cu adevarat"
"Alaturi de invitatii mei, am dorit sa recreez lumea satului romanesc de sfarsit de secol 19 - inceput de secol 20 din Transilvania si Bucovina, unde plecarea feciorilor romani in catanie era mult mai dramatica in comparatie cu a celor din regat. Chiar era considerata o "trecere", la fel de importanta ca nasterea, nunta, moartea. Cand barbatii plecau pe front, responsabilitatea intregii familii trecea in grija femeilor: cresterea copiilor, muncile campului, ingrijirea animalelor. Femeia prelua muncile considerate prin traditie barbatesti (cositul, taiatul lemnelor, constructia casei), cu credinta ca intr-o buna zi omul ei se va intoarce. Catania putea sa dureze pana la sapte ani. Nu de putine ori, cei dragi nu se mai intorceau niciodata. De aceea, cand plecau catanele pe front, se auzeau nu numai cantecele lor de jale si dor, ci si bocete peste satele ramase pustii. Asa au plecat la catanie, veac dupa veac, si barbatii din neamul meu. Unii s-au intors, altii ba. Eroi au fost si-n familia mea, ca si-n oricare familie de ardeleni. Strabunicul din partea mamei, Botis Gavrila, a luptat in primul razboi mondial si a murit pe front, la 30 de ani. Bunicul, Grigore Opris, a facut al doilea razboi, iar tata, pentru ca era doar un baietan, a fost deportat la Cluj, la transee. Mama imi povesteste ca au petrecut vremi foarte grele in timpul razboiului, ca trebuiau sa se ascunda in padure cu animalele si cu copiii. Sara, puneau in geamuri hartie albastra si stingeau lompasul, "sa nu se vada unde este sat si unde nu-i", ca ii bombardau nemtii. Cand or venit rusii, ei or crezut c-a fi bine. Dar, zice mama, "Doamne-feri, ce-or facut rusii, or fost mai rai ca nemtii!": le luau animalele din curte, le siluiau fetele, le aprindeau casele.
Un spectacol dedicat memoriei eroilor neamului mi s-a parut deci inedit in peisajul concertistic romanesc. Pentru a da solemnitate momentului, am stat in picioare tot timpul concertului, am ales costume vechi, sobre, in alb si negru, asa cum sunt mai toate costumele ardelene, invitatele mele au purtat basmale negre, in semn de doliu, fara nici un fel de gateli. Am interpretat cantece de mult uitate despre razboi, catanie, prizonierat si refugiu, majoritatea in prima auditie - cum e doina lui Vasile Lucaci, luminator de neam, eroul Maramuresului si al Satmarului, inchis de unguri la Szeghedin. Cantece patriotice s-au mai cantat si se mai canta si astazi, de catre diversi interpreti de muzica populara. Din pacate, multi dintre ei au stalcit liniile melodice sau au schimbat textul. Am simtit nevoia realizarii acestui spectacol la Bucuresti, pentru ca niciodata pana acum, aici nu s-a cantat despre eroi, cu adevarat."
Teodora Sabou
(psiholog si specialist in Resurse Umane -
Zalau, jud. Salaj, 23 de ani)
"M-a emotionat mult gandul de
a canta pentru eroii neamului"
"Multi tineri din generatia mea nu au un foarte puternic sentiment patriotic, dar pe mine m-a emotionat mult gandul de a canta pentru eroii neamului, si in timp ce eram pe scena, m-am gandit la strabunicul meu dinspre tata, caruia eu ii port numele - Teodor Bicazan, din satul Chilioara, comuna Coseriu, spre Tara Codrului. El a fost un razvratit al neamului impotriva ocupatiei horthyste. Era inrait impotriva ungurilor si n-a uitat niciodata ce s-a intamplat dupa Diktatul de la Viena, cand viata romanilor a fost iadul pe pamant. Ip si Traznea nu erau departe de satul strabunicului, iar cei de-acolo n-au uitat niciodata cum ungurii au casapit cu topoarele barbati, femei si copii romani. Numai la Bucuresti s-a uitat, de-aia fac acolo politici strambe. Eu n-am mostenit de la mosul Teodor ura pentru unguri, ci dragostea lui pentru tara asta si pentru libertatea ei. Aveam sapte ani si studiam vioara la scoala de muzica. Ma lua langa el si-mi spunea: "Hai, acum canta-mi la vioara Desteapta-te, romane! Tu esti romanca si daca nu stii cantecul asta, nu stii nimic!"."
Doina Lavric
(profesoara de limba romana la
Colegiul Dimitrie Cantemir - Suceava, 40 de ani)
"Jertfa strabunilor nostri a fost
pentru neam, pentru toti cei care le-am urmat"
"Bunicul meu, Vasile Luchian din Zvoristea Bucovinei, taran instarit si un om strasnic de frumos, a facut Razboiul cel Mare, si de acolo trimitea scrisori lungi bunicii, de care era teribil de indragostit, si o ruga mereu sa faca orice sacrificiu, numai sa o tina pe mama in scoala. Desi avea cateva clase, era un om extraordinar de inteligent si stia ca, intai de toate, copiii lui trebuie sa aiba scoala. Pe vremea aceea, bucovinenii avuti cumparau nevestelor lor bariz - un fel de sal -, legatura pentru cap din matase si casmir, foarte scump. Daca n-aveau bani, vindeau o bucata de pamant ca sa cumpere un bariz, caci asta era semn de mare fala. Pe cei care faceau asta, bunicul ii certa amarnic, caci, spunea el, pamantul era singura avutie si adevarata mandrie a romanilor in vremurile acelea, sub Imperiu. De altfel, stramosii nostri se trag din Ardeal, un lung sir de preoti persecutati pentru credinta lor ortodoxa, de la generalul Bukov incoace. M-am gandit la bunicul Luchian atunci cand am cantat, si la alti eroi ai neamului, la sufletele lor, la destinele lor dramatice. Ii invat si pe elevii mei sa le poarte un gand de recunostinta si sa stie ca nu am fost intotdeauna liberi pe pamantul nostru si ca jertfa lor a fost pentru neam, pentru noi toti, cei care le-am urmat. Suntem datori memoriei lor si aceasta a fost marea revelatie a concertului nostru. Atmosfera a avut un intens dramatism, iar publicul a rezonat cu noi si m-a impresionat cu participarea sa afectiva."