Puterea vaduviei
Marita Boboc e socotita in satul Luciu un fel de stapana a mortii. Femeie cu puteri mari. Nimeni nu poate fi inmormantat, pomenit sau praznuit, nici un suflet de raposat nu poate trece linistit "dincolo", fara ajutorul ei. I se zice "Boboaca", nimeni nu-i mai tine minte numele adevarat. Are 80 de ani, din care jumatate de vaduvie. E "capitareasa" satului Luciu. "A doua sub preot si sub bunul Dumnezeu", se spune si azi, printre batrani. Pretuita de toti ca o sfanta.
"Capitareasa", adica ea face colacii, prescurile, dar mai ales "capetele" mortilor. Acele painite sfinte, insemnate cu "chistornicul" strabun al satului - o pecete de piatra, mostenita din capitareasa in capitareasa, din stramosi, de cand lumea. Nici o alta femeie nu e ingaduita sa plamadeasca aluatul pentru lumea cealalta. Doar ea. Singura ea are dreptul si puterea de-a framanta faina din care vor "manca" sufletele dreptilor. O putere dobandita prin curatenia vaduviei, direct de la preot, ca printr-o hirotonisire.
***
Traieste in mijlocul Luciului, intr-o casa pitica, albastra si lunga, cu o multime de feresti - mai mult geamuri decat zid. Cand iese la ulita, barbatii isi scot palariile, muierile-si pleaca usor capetele si genunchii, ca intr-o reverenta. "Daca un sat are capitareasa buna, atunci si satul e bun", umbla o vorba prin campia ialomiteana. Atuncea oamenii nu mai au grija raposatilor, putandu-si vedea linistiti, mai departe, de muncile lor pamantesti.
Chipul ei are trasaturi colturoase, incremenite parca intr-un vesnic inceput de plans. Deasupra pometilor lemnosi, ochii ei albastri, aproape orbi, tremura in ape sticlitoare. Fata e brazdata de linii adanci, blajine, rotunjite, care n-o uratesc, ci-i dau parca o intelepciune din aceea care se naste dupa lungi incercari si jertfe. A ramas vaduva de la 40 de ani, cu sapte copii pe care i-a crescut singura, fara nici un ajutor. Pe omul ei, Nita, fost primar, l-a iubit. Pana in ziua cand el a implinit 45 de ani si-n care a si murit, a trait ca o femeie normala, gospodaroasa si casnica, devotata barbatului printr-un legamant de moarte. Apoi, totul s-a schimbat. Boboaca a inceput sa urce treptele desavarsirii. "M-am straduit sa-mi port vaduvia cu cinste", zice semeata batrana, urcata pe-o lada la capatul unei incaperi lunguiete, in timp ce mangaie trei pisici deodata, cu palmele ei noduroase. "M-am chinuit sa nu fiu femeie, sa-mi fie frig noaptea-n patu gol, intelegeti ce vreau sa zic, ma scuzati. Am stat asa, fara barbat, pana acuma, cand ma videti si dumneavoastra. Si-abia la optspe ani, dupa ce-o murit el, m-o pus pe mine aicea capitareasa. Optspe ani incheiati m-o cercetat preotii si oamenii, sa vada toate rosturile mele, daca-s buna ori rea, daca-s facuta pentru asa ceva. Trebuie sa ai vaduvie multa, sa fii trecuta de vreo ciinj de ani, ca sa nu mai ai in trup probleme din alea femeiesti, ca numa atuncea cand ramai curata-curata iti vin puterile alea mari. In sat, murise o capitareasa batrana, si multe vadane a vrut sa fie in locu ei. Eu n-am vrut. Am zis ca-i raspunderea prea mare, pentru asta trebuie sa simti tot asa cum simte preotu-n altar, nu alta. Asta-i povara grea. Ca doara nu orisicine se poate-ncumeta sa astearna masa pentru dreptii de dincolo. Asa ca n-am vrut. Da a vrut preotii si oamenii. Asa ca-ntr-o zi m-au dus cu totii in biserica. Preotu mi-a facut "srujbe" speciale, cu molitfe, dezlegari si citanie multa. M-a pus. M-a imputernicit. Eu stateam cazuta la pchicioarele lui si pe obraji imi curgea lacrimi, fara ca sa vreau ca sa plang. Ma simteam asa, ca cum as fi fost tinera mireasa la o nunta, ma iertati, asa ma simteam. Mireasa, zau. De atuncea, drumu vietii mele s-a-nschimbat. In ziua aia, m-am dus acasa si-am aprins focu in cuptioru vechi, cu paie, a batranilor mei. Stiti mneavoastra ce-i cuptioru din ograda unei capitarese? E pantecele Maicii Domnului, cuptioru aprins! Iara colacu e trupusoru infasat al Domnului Cristos. Asta este! Asa ca m-am dus si am aprins focu in cuptioru stramosilor. De atuncea, ani de zile, focu meu nu s-a mai stins niciodata."
Miracolul painilor
De ce numai ea? De ce nu poate si alta femeie sa faca treburi atat de simple, de obisnuite in orisice casa, precum coacerea unor paini? Boboaca isi pune amandoua palmele peste ochi, aproape cu manie. Cu o obida veche, iscata parca din miile de intrebari asemanatoare, care i s-au tot pus, de-a lungul atator ani, fara rost. Imi zice ca, atunci cand vede la oras prescuri si capete vandute-n magazine, pe tejghea, ca niste biscuiti oarecare, i se ingreuiaza inima. "Cum se poate? Mneavoastra stiti ce povara este sa faci painile astea? Va dati seama, hrana la un suflet de mort?!... Pai eu stiti ce fac? Eu ma rog, cand bag mainile mele in aluatul ala. Ma rog cu mainile! Cu mainile ma rog, framantand. In mainile mele se naste copilu Iisus, se naste, dospeste si creste aluatu ca un prunc, ca un trup. Ca trupu Domnului nostru Iisus Cristos! Ce iese din palmele astea doua e paine sfanta, preotul o rupe si-o da oamenilor in biserica, ca anafura...." Ii pare rau ca n-are cum sa-mi mai arate "miscarile acelea anumite" ale mainii, atunci cand framanta. Ar vrea sa-mi arate cum coboara in zorii diminetii la izvor, ca sa ia apa "neinceputa", pe care-o amesteca, smerita, cu "cea mai fina faina - ca argintu" - cernuta de cu seara; cum aprinde lumanari, cum "tamaiaza" coca. Capitareasa se spala pe maini cu agheasma mare, inainte sa se-apuce de mesterit aluatul. Ingenuncheaza in fata plamadei, staruind indelung in rugaciune. Plange deasupra ei, amestecand-o cu lacrimi. O descanta cu nenumarate "Tatal Nostru". Apoi incepe a o framanta mangaietor, incetinel, ca o mama. O rasuceste grijuliu, acoperind-o bland, "parte peste parte", de la picioare la cap, cu fasii albe de aluat, asemeni unor scutece. Da, de parca ar infasa un prunc. In palmele acestei femei, se naste o "coca" dumnezeiasca...
Cati dintre maruntii afaceristi de oras, care fac toate astea "la comanda", pe bani, prin brutarii, se gandesc la asemenea mestesuguri sfinte? Capitaresei ii ia peste o jumatate de zi sa faca numai un colac, patru prescuri si trei "capete", atat cat ii trebuie unui raposat sa treaca primele "vami" ale vazduhului. Capete, adica niste turtite rotunde, din aluat descantat, strabatute de "doua curmeie drepte de paine, subtiri ca dejtu mic de la un copil", in forma de cruce, peste care Boboaca aseaza mandra "chistornicul"! Mi-l arata, ca pe ceva magic, scotandu-l solemn dintr-un dulapas: un sigiliu de piatra. O pecete batrana, pe care au pastrat-o in casa lor nenumarate alte vadane capitarese, de la nasterea satului pana azi. "Chistornicu asta ii semnu nostru in lumea ailalta", explica, asezandu-l inaintea ei, la mijlocul unei mese goale. "E asa cum ai pune o stampila a satului nostru acolo sus, in ceruri. Numai cand vad insemnu asta, raposatii din Luciu se uita la el cu ochii sufletului si poa sa se odihneasca in pace..." Intr-adevar, pristornicul este un fel de stampila in relief. Patrata, impartita in patru de o cruce. In fiecare din cele patru parti dintre bratele crucii, sunt incrustate cateva semne stravechi, in slavona: "Iisus Cristos invinge".
Oita
Ai putea crede ca Boboaca e un fel de vrajitoare buna, ce traieste singuratica, departe de oameni, doar din mila satului. Nicidecum. Casa ei albastra e plina de feciori, de nepoti. Alaturi - o alta casa mai inalta, cu alti copii, alti nepoti. Marita Boboc nu e singura. Toti ai ei i-s alaturi si-o pretuiesc nespus. Pentru sacrificiul cu care i-a crescut, pentru sfintenia ei de vadana curata, pentru "meseria" ei tainica si indelungata, de aproape jumatate de secol. "Acuma, cand stau si ma uit inapoi, parca-s si oleaca mandra. Atatia ani am "strabalit" (strabatut) satu asta, de la un capat la altu, "faceam" si la cate cinspe case intr-o saptamana, am petrecut multi morti in lumea ailalta. Si mereu imi parea ca primesc asa, o putere de la Dumnezeu, cand framantam aluatu ala cu mainile mele, cand scoteam din cuptior colacii si capetele si prescurile calde. Parca ceva ma-ntarea intruna, oriunde ma duceam, oricate necazuri as fi avut eu...". Batrana capitareasa zice ca a simtit un sprijin atat de mare de la Dumnezeu, incat nici nu-si putea inchipui ca moartea va putea atinge pe careva din neamul ei. Pe oricine, dar nu din "ai ei". Pana ce s-a-ntamplat cu Oita, mezina familiei, cea mai draga dintre toate cele sapte odrasle ale sale. S-a stins pe picioare. Atat de fulgerator, incat capitareasa, pur si simplu, n-a avut puterea sa creada. Mai mult, fata ei si-a profetit sfarsitul, i-a zis dinainte, chiar ora si minutul in care va muri. "Era seara, iarna. Copila mea statea lungita-n pat, in casa. Alba si frumoasa la fata, cu capu pe pernuta, deschidea ochii si se uita cand la mine, cand la ceasu din perete. Parca zanghea (zambea). Si a vorghit pan-a murit, limpede, lucida. Se uita mereu la ceas, acoalea sus, in perete: "Mama, mai e mult pana la sase?". Era numai opt seara. "Da de ce, Oito?" "Pai" - zice - "atuncea ma duc si eu..." "Da un te duci, fata mamii?" "Eee...", facea si zanghea. Iar mai statea ce statea: "Mamica, mai e mult pan la sase?..." Se-ndarjea sa tina sufletu-n ea, in pieptu ei, sa nu iasa pan la ora sase. Vroia sa vada lumina diminetii. "De ce tot intrebi de sase, Oito?", i-am zis. Si standa eu acoalea, langa dansa, numa ce vad ca se face si mai frumoasa la fata. Sfanta ziceai ca-i. Se lumina de ziua pe fata ei frumoasa. Si cand a batut ceasu de ora sase - sase fix, nici o secunda-n minus! -, ea mi-a luat lumanarea aprinsa din mana, a incrucisat incet mainile, si-a pus lumanarea-ntre degete, a inchis ochii si n-a mai zis nimic. Nimic n-a mai zis, decat a oftat o data, uite-atat - "Hiii!" -, si atunci i-a iesit sufletu. A iesit sufletu prin oftatu ei. Ma uitam la dansa si nu credeam. M-am pus in pat, m-am culcat asa, langa ea, sub patura, in spatele ei, si-am luat-o-n brate. Am luat-o de brat si-am tras-o asa, langa mine, si-am strigat: "Oito!" si-am inceput sa plang si a-L ruga pe Dumnezeu sa mi-o aduca-napoi, si I-am zis Lui ca nu poate sa-mi faca El asta tocmai mie, si iarasi L-am rugat, da fata statea nemiscata, rece, in bratele mele si nu zicea nimic..."
La putina vreme dupa moartea copilei sale, Boboaca a inceput sa nu mai vada cu ochii. Parca si puterile i-au slabit, ba iarna asta si-a "frant" si piciorul drept, cazand pe gheata. Nu se mai incumeta sa "strabaleasca" satul in fiecare zi, dintr-un capat in altul, asa cum o facea inainte. Speculandu-i neputinta, vazand ca nu mai are cine umbla sa faca "toate cele" raposatilor, in Luciu au inceput sa apara capitarese noi, tarcolind pe la case. Fiecare cu rosturile ei, cu randuieli mai rapide si mai moderne. Dar nici una, parca, n-a mai fost chiar asa pe placul oamenilor. S-a ajuns chiar, in ziua de azi, ca fiecare capitareasa sa aiba "chistornicul" ei. L-au cumparat din pravalii, de prin pangarele unor manastiri, de cine stie unde. Doar una singura pastreaza pecetea strabuna, "adevarata", in casa ei albastra, chistornicul vechi al Luciului, acelasi de cand primii oameni au intemeiat pentru prima oara un sat. O singura femeie. Numai una. Dar, zice ea, parca acum nici nu prea mai are cui sa il lase spre pastrare. "Nu stiu cum adica, da parca acuma nu prea mai sunt vadane in satu nostru. Ma tot uit asa, prin sat, si zau, parca nu vaz. Nu vaz vadane curate-curate, din alea "jertfite", adevarate, cu putere in trupu lor. De-aia zic: tare mi-e teama ca n-o sa am cui sa las mai departe haru asta, puterea asta a vaduviei. Mi-e teama tare c-o sa vreau sa-mi fac singura capetele, atunci cand oi simti c-am sa mor. Singura, mie. Ca altcineva n-are cine. Si capetele, si prescurile, si colacii. Chistornicu? Nu stiu. Ce sa fac cu el? Cred ca mai bine o sa-l iau acoalea, frumusel, cu mine-n mormant. O sa-l tin aicisa, la subtioara, ca sa dorm linistita..."