Nu degeaba se spune ca omul este cheia creatiei. "Adam" inseamna in ebraica si "tarana" si, la acea vreme, tarana era abia desprinsa din taria apelor de sub cer. Era, pare-se, un pamant bun, lut pretios, maleabil, spalat de ape, purificat. Un pamant care pastra inca intacta apropierea de apele de deasupra, apropierea de cer. Din acel pamant, rezultat al retragerii apelor, a fost creat omul.
Sa nu desconsideram tarana, mai ales cea din care a fost creat omul. Caramizile sumeriene sau zidurile de aparare ale cetatilor antice nu par sa fi fost facute din altceva decat din tarana. Vasele si cioburile care dau viata arheologiei si inteles trecutului sunt si ele facute din tarana rumenita in cuptoare. Legamintele erau scrise, cu milenii in urma, pe caramizi arse in cuptor, intarite si purificate de foc. Nimic nu le mai putea schimba, de aceea le putem citi si astazi ca in prima zi, dupa cum trupul omului plamadit si ridicat din tarana nu este altceva decat o intelegere intre Dumnezeu si creatia sa. Omul pare a fi, ar trebui sa fie o metafora reusita a intregii epopei a creatiei. Pentru ca Dumnezeu nu doar ca a despartit apele, dar si pamanturile. Asa cum a iesit uscatul dintre ape, asa a iesit si omul din pamant. De aici intimitatea noastra cu pamantul, ritmurile noastre cerebrale sensibile la miscarile de profunzime ale scoartei terestre. Din pamant am iesit, in pamant ne intoarcem!
Insa ceea ce era valabil in vremurile biblice nu mai pare a fi valabil si astazi. Cel putin nu in totalitate. Tot mai des, printre oamenii creati din tarana insufletita de Dumnezeu isi fac loc niste creaturi maloase, mocirloase, care lasa in urma miros sulfuros de mlastina si de descompunere. Sunt oameni facuti parca din noroi. Fata de frumusetea de teracota a omului adamic, creatura de noroi pare sa fie doar o caricatura adunata sub forma umana de intamplare sau de criza de material. S-ar zice ca nemaiavand lut, Dumnezeu i-a zamislit din noroi pe destui dintre semenii nostri.
Pe omul de noroi il recunosti de departe dupa urmele pe care le lasa. Este cel care-ti intra cu bocancii plini de noroi in casa si in viata, lasa urme de nesters pe cele mai frumoase carti de poezii, murdareste orice obraz atinge. Cu mintea lui de noroi intineaza sentimentele frumoase, fapte bune, ganduri inaltatoare. Omul de noroi este o realitate devastatoare. In prezenta lui albul si lumina se imbolnavesc brusc. Greu de stiut cine i-a creat si de unde au aparut acesti oameni. Probabil, pentru ca nici tarana nu i-ar mai fi suportat. Daca pamantul trece prin pericolul desertificarii, omul este in pericol sa se innamoleasca. In contact cu cine stie ce virus puternic patogen, pamantul din el se imbolnaveste, se lichefiaza, putrezeste. Articulatiile lui se inmoaie si omul se prelinge, devine o mazga, moale, lipicios, murdar. Acest om intra ca igrasia in zidurile de caramida ale lumii in care traim. Roade incet si sigur centura de aparare a cetatii si a omeniei. Ii vezi de la o vreme peste tot. Cum de s-a inmultit peste masura, cum de a ajuns sa ne copleseasca ramane un mister de nepatruns. Dar nimic nu-l caracterizeaza mai bine ca vorba cronicarului: pe dinafara pom inflorit, pe dinauntru, lac imputit. Probabil ca a fost zamislit in zone cu umiditate maxima, in adancul cavernelor, in mijlocul mlastinilor. Probabil ca este doar o parodie draceasca pentru a ne face sa discernem tot mai greu unde este granita dintre bine si rau. Cine stie? Stim doar ca peste fata omului din tarana, pentru a-l insufleti a suflat Dumnezeu. Nu stim cine a suflat peste fata omului de noroi. Dar putem banui...