Intre Spania si Peretu
- Reportajele tale de pe Tvr 1, legate de romanii plecati in strainatate, s-au bucurat de mare interes printre telespectatori. In tara nu se stie aproape nimic despre "fratii" nostri de peste hotare sau, daca se stie, informatiile sunt de obicei negative si vin din mass-media occidentala. In schimb, tu propui o imagine pozitiva, pe care o asteptam de mult.
- Sa stii ca n-am plecat la drum pe principiul unei vanatori de creiere romanesti de exceptie. N-am plecat sa-i gasesc pe cei buni, care au trecut granita ca sa arate ce pot. Eu am plecat sa-i gasesc pe "ai nostri". Unul dintre argumentele proiectului a fost tocmai faptul ca noi nu stim despre romanii plecati in lume aproape nimic, ci doar ceea ce prezinta eventual buletinele de stiri din tarile in care s-au exportat. Ei bine, ce am gasit mi-a depasit asteptarile. N-am crezut sa descopar atat de multe povesti de succes. Mai ales in America, unde m-am dus special sa-i gasesc pe cei despre care auzisem ca fac minuni, cu creierele lor geniale, in zona calculatoarelor. In 90 a fost un veritabil exod de specialisti romani informaticieni, despre care au vorbit in discursurile lor chiar si politicienii nostri de frunte, care foloseau succesele respective pe post de floare la butoniera. Cronologic, proiectul a debutat cu calatoria in Spania, fiindca acolo, pe 7 mai 2005, s-a realizat prima mare regularizare a emigrantilor ilegali. In perioada respectiva, au avut loc adevarate demonstratii ale romanilor. Un cartier intreg din Madrid a fost blocat de romanii care faceau coada la ambasada, ca sa-si rezolve problemele legate de acte. Subiectul asta fierbea, asa ca m-am dus acolo ca sa vad cine sunt oamenii astia care tin mortis sa munceasca in Spania. Am gasit toate datele care sa ne permita sa-i numim pe multi dintre acesti romani "slugile Europei". E clar ca romanii sunt cei care fac curat la spanioli! Si cred ca in acest moment, maturam mare parte din Europa. Dar pe cuvantul meu c-o facem demn! Cand am plecat din tara, singura informatie concreta era ca anual, in Romania intrau doua miliarde de euro, din maturatul nostru pe treptele Europei. Si singurul plan a fost sa fac o paralela intre Spania si un sat de la Dunare, Peretu (despre Peretu s-a publicat un reportaj si in "Formula As"), de unde plecasera foarte multi "spanioli", iar despre doi dintre ei stiam ca fusesera victime ale atentatelor din Madrid. Si i-am gasit. Era vorba de o fata care dupa terminarea liceului in Peretu, n-a vrut sa le mai fie povara parintilor care o duceau foarte greu, si a pornit catre Spania, sa vada daca tara e destul de mare si pentru ea. Ajunsa la Madrid, a inceput sa se ingrijeasca de curatenia din casele unor spanioli. Inainte de accident, muncea cate 11 ore pe zi. Apoi, intr-o dimineata, s-a decis sa plece mai devreme la serviciu, fiindca voia sa-si intalneasca o prietena din copilarie, care era tot in Madrid. Si-au dat intalnire la o statie de metrou. Ajunsa acolo, fata s-a indreptat catre locul de intalnire, si pentru ca i s-a parut c-o orbeste soarele, si-a pus mana la ochi. Asa a prins-o explozia. Si cu mana la ochi a stat inca patruzeci de zile, timp in care s-a aflat intr-o coma profunda. Din care nimeni nu mai credea c-o sa iasa. Dar si-a revenit si, pentru ca se afla in Spania, a trecut printr-o serie de operatii foarte costisitoare, de care aici nu ar fi putut beneficia, iar acum, la un an de la atentat, era un om aproape intreg. S-a inscris la o scoala de surori medicale, dar pana va termina scoala, e decisa sa mai faca un pic de curatenie la spanioli. N-a obosit.
Al doilea personaj, tot din Peretu, si tot supravietuitor al atentatelor din Madrid, a plecat ca sa nu mai planga in fiecare noapte ca n-are cu ce cumpara a doua zi un sac de cartofi, cu care sa-si hraneasca pruncii proveniti dintr-o casnicie distrusa. Si-a vandut Dacia agonisita din salariul de muncitor la Cfr si a plecat in cautare de lucru la Madrid. Abia ajunsese acolo, cand a avut loc atentatul, caruia i-a cazut victima. Si-a pierdut un picior. Dar cand m-am intalnit eu cu el, la un an distanta, o rupea destul de bine in spaniola, astepta sa-i fie data cetatenia si aproape ca topaia. Avea o proteza cu care se obisnuise si in timp ce-l filmam, mi-a spus ceva care m-a marcat: "Atunci, cu atentatul, am pierdut un tren, dar am prins altul". Acesti doi oameni au fost punctul de pornire, intr-un proiect fara scenarii foarte elaborate. Eu cred in intelepciunea pe care ti-o aduc anii de meserie si mai cred in privitul ochi in ochi.
3000 de mile in 9 zile
- Cum ai fost primita de romanii carora le-ai batut la usa?
- Majoritatea au fost uimiti ca televiziunea publica din tara pe care au lasat-o in urma vrea sa stie ce-i cu ei. Au fost si situatii in care, fiind veniti ilegal, le-a fost teama sa se expuna. Eu nu am fortat pe nimeni. Dar, poate si pentru ca ma mai stiau de-acasa, de la televizor, cei mai multi au avut incredere si s-au lasat trasi de limba. Mai greu mi-a fost in America, unde m-am dus chitita sa-i regasesc pe fostii mei colegi de scoala generala, de liceu sau de facultate, care au fost primii estici ajunsi la Microsoft. Mi-am redescoperit prietenii, dar am constatat ca tocmai ei, adevaratii castigatori, nu manifestau nici un interes in a-si depana povestile. Cu totii au venit la intalnire din curiozitate, ca sa vada cum mai arat eu dupa douazeci de ani. A fost dificil sa-i conving sa vorbeasca. Mai ales ca nici timpul n-a fost de partea mea. Periplul american n-a tinut decat 9 zile, in care am parcurs 3000 de mile, adica aproape jumatate din coasta de vest. Tinta principala a fost Microsoftul, dar ar fi fost culmea sa nu merg si in Silicon Valley, unde sunt de gasit romanii cei mai cutezatori, care s-au descotorosit de palaria Microsoft si au incercat sa-si dezvolte propriile afaceri. Si ar fi fost de neiertat sa nu poposesc si in Portland, locul unde ma puteam documenta in legatura cu un subiect extrem de ofertant: monopolul pe care il detin romanii asupra afacerii cu casele de batrani. 80% dintre casele de batrani din America se afla in proprietatea romanilor. Ceea ce spune multe. Pentru ca asta nu e o afacere lesnicioasa, care sa functioneze de la sine.
Viata in sertar
- Romanii sunt nascuti cu vorba in sange, niste taclagii de exceptie. Cum iti explici ca n-au dorit sa-si impartaseasca povestile "americane"?
- Mi-au spus ca nu-i intereseaza sa-si impartaseasca povestile, fiindca nu au nimic de demonstrat. Ei sunt oameni care au plecat doar pentru ca au vrut sa-si faca meseria la cel mai inalt nivel. Sunt baietii buni, din celebra scoala romaneasca de informatica. Sunt niste oameni cu o viata destul de pusa in sertar. Stiu exact ce vor face peste trei saptamani si cine va sta cu copilul peste doua luni. Isi fac meseria la cel mai inalt nivel, dar de comunicat intre ei, comunica mai mult prin intermediul e-mail-urilor. Cand au trei zile libere, se urca in avion si se duc in Mexic sau in Hawaii. E o varianta de viata pe care o accepta, pentru ca le place foarte tare ceea ce fac. Sigur, si acolo exista categorii. Unii sunt mai degajati, iau lucrurile mai cu umor. Altii sunt mai incrancenati si vor mereu sa demonstreze cat de buni sunt. Si mai sunt si pensionarii. Pensionari la 36 de ani. Cei care au obosit si si-au luat o pauza de un an-doi. Oameni care, la un moment dat, n-au mai avut ce sa dea, sau care au simtit ca dau asa de mult, ca nu le mai ramane nimic pentru ei. Asa ca au iesit din schema, intr-o recreatie prelungita.
- Ce sentiment, ce stare traiesti dupa aceste investigatii in lumea romanilor plecati dupa 89 in Occident?
- A fost... obositor. Ca m-am gandit la cate as fi putut sa fac si n-am facut si la cate sunt de facut si la cat timp pierdem noi, cu luptele marunte, din tarisoara asta a noastra. Eu, una, nu fac parte din categoria celor care pot sa traiasca relaxati intr-o alta tara. Imi place aici. Cu toate frecusurile de fiecare zi, cu toate injuraturile din metrou si cu toate ghionturile pe care le iei de la cine nu te-astepti. Lupta mea e mica, dar e cea pe care o accept in acest moment.
- Momentan te afli intr-o pauza. Ce urmeaza?
- Exista o alta perspectiva care merita atentie si pe care as vrea sa o dezvolt in continuare. E vorba de integrarea europeana, inteleasa la nivelul cetateanului de rand. De ceea ce asteptam si ceea ce vom primi. De la vita-de-vie pe care nu mai poti s-o cultivi in curte, si pana la vaca de rasa comuna pe care nu mai ai voie s-o cresti. E un subiect foarte arid, prost tratat, care nu cred c-a ajuns la public in forma lui reala. Va fi greu sa intelegem ce ne va da voie Europa sa facem si cata caldura e in imbratisarea asta, care speram sa vina in 2007.
- Sa revenim la proiecte mai pamantesti. Cum te descurci cu primavara asta asa de capricioasa?
- Acum sunt relaxata, fiindca am avut o saptamana si jumatate de pauza, in care am citit, am dus copilul la gradinita, am schitat proiecte, dar n-am mai stat cate 12 ore in cabina de montaj. Nu stiu daca sunt gata s-o iau de la capat. Dar va trebui. Si mai e ceva: cred ca pentru prima data in viata, in primavara asta, simt un aer rece pe sira spinarii. Fiindca mai pun un an pe raboj si, dintre toti anii de pana acum, acesta mi se pare ca atarna greu. Nu stiu daca cei 37 de ani incep sa fie prea multi sau e doar efectul privitului prea des in oglinda din ultima vreme. Iar Carina, fiica mea, nu ma ajuta nici ea prea mult. Pentru ca imi arata din cand in cand cate-o poza de acum un an sau doi si-mi spune: "Uite, mami! Poza de cand erai tanara!". Nu e prea consolator.