Profesorii mai vechi in meserie, cei care nu au plecat in Spania la capsuni, au mai trecut acum mai bine de zece ani prin asa ceva, atunci cand s-au reintors la scrierea cu a in loc de i. Exista si diferente. Daca reforma de acum un deceniu invoca stiintele limbii si necesitatea istorica de a ne intoarce la un moment de dinainte de invazia sovietica, aducandu-se ca argument etimologia, deci stiinta care se ocupa de originea cuvintelor, de asta data este vorba despre presiunea limbii vorbite, ale carei uzante ar fi impus noile norme ortografice. Inainte era invocata corectitudinea istorica a unor forme ortografice, acum este propusa incorectitudinea ca norma lingvistica. Progres, nu? Diferita este si reactia de acum, aproape nula, a autoritatilor intelectuale. Cu 13 ani in urma s-au declansat polemici. Acum - nimic, reforma este invaluita de tacere.
Vreme de decenii, limba romana a fost tratata cu dispret. Era buna ca mijloc de propaganda. Invatata aproximativ, dupa ureche, ajunsese, din punct de vedere oficial, subiect de batjocura. Absolventii facultatii de filologie stiu mai bine ca oricine cum ajungeau dupa absolvire, sa stea cu bocceluta in praful soselei, acolo unde ii distribuise bunul plac al ministerului, cautand gazda si metode eficiente de a scapa de o slujba in creierii muntilor, dupa patru ani de facultate. Cate vocatii nu au pierit ca urmare a silniciei la care au fost supusi literatii nostri indisciplinati, care nu voiau sa scrie pentru prima pagina a gazetelor de propaganda. Limba vorbita de liderii Romaniei de-atunci era o limba in coma. Cum stie orice filosof al limbii, capacitatea de a te exprima este un indicator intelectual de baza, asadar cei care isi saracisera vocabularul, la cele cateva limbi de lemn de care erau in stare, isi imputinasera, cu buna-stiinta, mintea si viata, pentru a reda, de fapt, realitatea imputinata de sensuri a vietii din timpul comunismului. Greselile de limba au devenit, pentru multi dintre romani, o a doua natura. Reformele Academiei postrevolutionare au pacatuit, asadar, si prima data, si a doua, prin inconsecventa fata de spiritul limbii. Prima data era invocata o perioada edenica a culturii romane, adica perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cand s-a consolidat ceea ce creasera marii clasici. Limba romana vorbita si scrisa de ei era o limba flexibila, armonioasa, care destelenea resturile pagubitoarelor curente puriste si latiniste din secolul al Xix-lea. Era un proces firesc, pe care nimeni nu l-a impus cu anasana. In 1993, Academia si-a furat singura palaria lui i si a pus-o la a. Exista si acum oameni de cea mai buna calitate intelectuala care scriu conform normelor anterioare acestei reforme, doar pentru ca inteleg ca legile limbii nu pot fi dictate dintr-un birou. Prima data este invocata o statistica a greselilor care, pentru ca nu pot fi corectate, ar trebui legiferate. E ca si cum, dat fiindca mai toti politicienii fura, ar trebui data o lege care ar trebui sa le permita sa fure cu acte in regula.
Dupa asemenea reforme, care fie invoca motive istorice si, in cele din urma, politice, fie tin cont de criteriul cantitatii, stabilind ca greseala cea mai frecventa devine norma a limbii, nu e de mirare ca sentimentul profesorilor si al elevilor nu poate fi decat acela ca, mai devreme sau mai tarziu, greselile de azi vor deveni maine normele unei limbi corecte. Ca nu exista crima si nici pedeapsa in ortografie. Ca totul va deveni, candva, o proba de buna cunoastere a limbii romane. Important e sa perseverezi in greseala si sa-i faci si pe altii s-o faca.
In curand vom vorbi ca gigeii, miticii si nicoletele de pe ecranele televizoarelor.