Duminica muta
Vasile Irina, pe numele unguresc Vasi Irena, are aproape 80 de ani si este una din ultimele romance din Joseni. Traieste singura, intr-o casa inzapezita de la marginea satului. In fiecare duminica dimineata, ingenuncheaza in mijlocul odaii mari si pustii. Asa obisnuieste. E imbracata frumos, curat, cu fusta neagra, de catifea, si basma de matase. Ca de mers la biserica.
Irina isi incordeaza auzul. Oare vor bate azi clopotele? Cele doua clopote de argint, din turla bisericii romanesti? De zece duminici n-au mai batut. Batrana isi aduna cu infrigurare palmele la piept, asteptand. O taranca cu chip prelung, spiritualizat, pe care se citesc suferinte. Ochii i-s strans inchisi. Pleoapele inrosite tremura, ca la un inceput de vis. Gandul femeii porneste lin peste ulite, peste acoperisurile troienite ale caselor, spre biserica cea alba, de la cealalta margine a satului. Se inchipuie intrand inauntru incetisor, micuta, smerita. Il vede parca acolo pe bietul parinte Constantin, invesmantat in odajdii stralucitoare, deschizand mandru usile imparatesti, pasind inaintea altarului cu bratele larg deschise. Preotul ii zambeste. Incepe a sluji cu dragoste nebuna doar pentru ea, in biserica goala si inghetata. Pentru ea sau alti batrani singuratici. Nu mai multi de doi-trei. Dar chiar si asa era bine. Totusi, biserica exista. Asta le dadea, putinilor romani din Joseni, nadejde. Insa de zece duminici, clopotul n-a mai batut. A auzit si ea ca "dom parinte Constantin ii bolnav", la spital, ca-n lipsa lui, mai-marii satului vor sa ia inapoi pamanturile bisericii. "Ce pot eu sa facem? Eu sunt 79 de ani. Ce putem facem noi, cativa romani batrani si bolnavi? Biserica era la mine singuru reazam, in singuratatea asta mare. Mi-e greu fara biserica. Foarte greu. Asa o treaba ma doare...", zice Irina, cu vorbe romanesti pe care le-a cam uitat, caci n-a mai avut de mult cui sa le spuna. Si plange.
Dumnezeu la fereastra
Adevarul este ca Irina nu prea mergea la biserica in ultima vreme, chiar si atunci cand clopotele bateau. E bolnava. Nu-si poate scoate singura nici macar o caldare de apa. Dupa cativa pasi osteneste. Inima, frigul. Cei doi kilometri pana la biserica i se par nesfarsiti. Din vecini, nu vrea nimeni sa o duca. Cu toate astea, singura ei bucurie era cantecul clopotelor care se pornea duminica de duminica. Dangatul lor plutind prin vazduh, catre fereastra ei de femeie sihastra. Trase puternic, amandoua deodata, intr-o armonie prelunga ce razbatea hat, departe, peste dealurile albastre ale Harghitei. Cand le auzea vuind peste sat, duminica dimineata, o spaima placuta ii insenina sufletul. Mai intai se privea intr-o oglinda inalta, de langa fereastra, analizandu-se in amanunt din cap pana-n talpi, sa vada daca-i sed bine hainele negre si naframa din matase bogata. Apoi cadea la icoane, facand cruci largi. "Oi, Oi, ce frumos cantau!... Eu am mai fost si pe la alte biserica, dar nu va mint, credeti-ma, nici unul nu suna asa frumos ca clopotele nostru. Is clopote vechi, de sute de ani, facute din mult argint si bronz - eu le stiu de la copilarie. Pana acuma zece duminici, cand incepeau sa bata, parca ma trezeam in alta parte. Stateam aicea, in casa mea, dar eu parca eram si dincolo, in biserica, si ascultam slujba lu dom parinte. Stateam in casa ca cum as sta in biserica..." Irina Vasile isi adusese biserica acasa. Imi spune ca, asemenea ei, mai sunt multi batrani in satele foste romanesti dimprejur, alti oameni singuri, care il asteapta pe Dumnezeu la fereastra. O ora incheiata, pana ce batea iarasi clopotul, la "Cuvine-se cu adevarat", femeia se ruga necontenit, singura in mijlocul odaii, imaginandu-si, una dupa alta, fiecare clipa a Liturghiei. "Ziceam in gandu meu: "Acuma preotu canta "Apostolul", acuma zice "Crezul", acuma trebe sa iese cu Sfintele Daruri...". Toate cantarile le aveam aicea, in capul meu."
Da, ea, Irina, n-a mai iesit din casa de cateva luni, de la inceputul iernii, mai friguroasa ca oriunde, in Harghita. Dar in fiecare duminica se imbraca de mers la biserica. Se imbraca sarbatoreste si asteapta in fata ferestrei sa auda clopotele batand. Poate se intampla o minune. Poate vine cineva sa o duca acolo, in fata catapetesmei pline de ingeri si sfinti. Poate mai aude o data rugaciunile si pricesnele romanesti. Poate il mai vede pe preot, imbracat in haine de aur. Dar cine sa vina? Toti vecinii Irinei sunt unguri, iar putinii romani, enoriasi ai bisericii, nu mai vin de mult pe la ea. Si chiar daca vin, toti vorbesc ungureste. Si cu altii, si intre ei. Mai demult, cand in Joseni erau strazi intregi de romani si copiii romanilor mergeau la scoli romanesti, era altfel. Limba lor se auzea peste tot. Acum... Ultima clasa romaneasca a fost desfiintata. In bancile ei mai erau doi elevi.
"Mi-e dor de biserica mea", zice Irina. "Mi-e dor de ea, ca de copiii mei care au plecat in Ungaria, ca de barbatul meu care a murit..."
Imbracata in haine de sarbatoare, batrana se uita in oglinda cea lunga de la fereastra. Asteapta incordata. Oare vor bate, astazi, clopotele bisericii romanesti?
Cimitirul arat
Eu, reporterul, mai fusesem odata aici, la Joseni. Acum doi ani. Comuna mare, importanta, aflata in inima greu incercata a Transilvaniei, asezare atestata pe la 1567, localitatea fusese purificata etnic cu o viteza incredibila. Daca in 1934, Joseniul avea aproape 500 de romani, azi mai traiesc in el doar 50, in majoritate cu nume maghiarizate, cu copiii dati la scoala maghiara, unica existenta in sat. De altfel, doar cativa dintre ei au curajul sa-si recunoasca nationalitatea romana si apartenenta religioasa ortodoxa. Printre ei, si Irina Vasile, mai exact Vasi Irena, cum scrie in buletin. Apropierea mortii ii da curaj.
La prima mea deplasare in Joseni, strada ce duce la biserica romaneasca se numea chiar asa: "Strada Bisericii Romane". Noul ei nume e "Beczevar". Dar chiar daca intrebi ungureste, nimeni nu stie sa existe in Joseni o biserica romaneasca. Peste tot, acelasi raspuns: "Nem tudom romaniul" ("Nu stiu romaneste"). Sau, si mai simplu, o ridicare din umeri. Cu toate astea, biserica romanilor din Joseni are o istorie, cel putin la fel de veche ca satul. Parintele Chirtes imi aratase in jurul zidurilor ei seculare o multime de pietre funerare stravechi, morminte cu cruci bizantine, datand tocmai din primul mileniu de crestinism. Toate au fost gasite aici. Aflasem atunci ca in cimitirul bisericii se descoperise si o asezare de la sfarsitul epocii bronzului... Dar cimitirul romanesc din Joseni a fost arat de doua ori. Prima data in 1784, cand fierul nemilos al plugurilor unguresti a scos din pamant toate crucile si pietrele de mormant, stergand, astfel, orice urma romaneasca. Apoi, in secolul trecut, cand vazand ca romanii s-au incapatanat sa-si ingroape mortii tot in jurul bisericii lor, hortistii l-au mai arat o data. Putinele vestigii ramase se mai afla inca si acum sprijinite de zidurile bisericii. Odata, marele parinte profesor Ilie Moldovan i-a spus preotului Chirtes urmatoarele cuvinte: "Sa ai grija de pietrele astea! Fiindca ele sunt cea mai clara dovada ca aici au fost de cand lumea romani...". Daca cimitirul n-ar fi fost rascolit de pluguri, in piatra crucilor vechi s-ar mai fi putut citi si azi urmatoarele nume: Candea, Olah, Nistor, Radu, Barsan, Tudor, Stoica, Tofan, Moga, Deac... Numele romanilor disparuti din Joseni.
Padurea furata
De acum doi ani, de cand n-am mai fost in Joseni, situatia bisericii romanesti s-a schimbat. Din rau, in mai rau. Pe atunci, parintele Constantin spera sa recupereze pamanturile parohiei, cele de dinainte de comunism. Ajunsese la limita saraciei. Muritor de foame. Impreuna cu preoteasa si cei doi copii, aveau un venit lunar de 2.500.000 de lei. Biserica n-avea nici o bucata de pamant, doar curtea, plina de iarba si vestigii istorice. Si doi caini, morti de foame. Cei cativa enoriasi batrani, saraci si bolnavi, nu puteau sa-l ajute din pensia lor. Cum sa poti tine, astfel, o biserica? Iernile, isi cheltuia toti banii, doar pentru a dezmorti putin gerul dinauntru. La primarie, ii pusesera in brate patru tomuri uriase de hartoage scrise in ungureste: "Na, daca vrei, cauta aici. Da oricum, n-o sa gasesti. Astea au fost pamanturi maghiare...". Nu s-a dat batut. Aproape un an, zi dupa zi, a tot alergat spre toate birourile "de la judet". Mereu a fost pe drumuri. A adunat documente, vechi acte de proprietate, s-a intaratat pentru cauza lui. A indurat umilinte, dar, pana la urma, n-au mai avut ce sa-i faca. Dovezile erau prea limpezi. A castigat. Vechea padure si faneata, mostenite din stramosi, au revenit in proprietatea bisericii. Caz destul de rar in tinutul asta! S-a bucurat mult parintele! Astfel, biserica era oarecum salvata. Clopotul romanesc avea sa bata inca multa vreme inainte. Dar pe neasteptate, parintele s-a imbolnavit. Grav. La un pas de moarte. L-au luat cu salvarea, chiar din altarul bisericii, in ziua de Craciun. Si, incredibil, la doar cateva zile dupa ce preotul a fost internat, toate pamanturile bisericii au fost luate inapoi. Pe loc! Samavolnic! Pe baza unei simple cereri intocmite "dupa ureche" (cum avea sa-mi marturiseasca mai tarziu preotul), in care se afirma ca, intr-adevar, padurea apartinuse romanilor, dar nu celor ortodocsi, ci celor greco-catolici (chiar daca azi, in toata Harghita, nu exista nici o parohie de greco-catolici care s-o revendice). Poate ca daca parintele s-ar fi aflat la vremea aceea in sat, dupa cateva zile de umblatura, ar fi rezolvat nedreptatea. Era pregatit pentru o asemenea imprejurare. Avea documente incontestabile, acte ce dovedesc ca aceste proprietati au apartinut dintotdeauna romanilor de rand. Fara ele, fara faneata si fara padure, biserica e acum condamnata la moarte. De altfel, ofensiva a si inceput. Nu de mult, un ungur din sat a scos pietrele de hotar ale pasunii bisericii si a inceput sa lucreze nestingherit trei hectare de pamant, fara nici un act, de parca ar fi fost ale lui. Cand preotul s-a dus sa-l intrebe, a fost injurat si batjocorit. Azvarlit afara din casa, ba chiar amenintat cu bataia. Acestea sunt faptele. In ce priveste padurea pierduta, in ea exista locuri precum Fagul Romanului (loc si arbore atestate documentar de la 1693), Paraul Alb, Putna (pe unde trecea dacicul Drum al Sarii, intre Joseni si Praid), nume ce nu au putut fi maghiarizate, nici pana azi. Locuri prin care au copilarit Irena Vasi si ceilalti batrani singuratici, acum enoriasi ai bisericii, in vremea cand pe Irena o chema Irina si maghiarii de astazi erau romani.
Adevarata moarte a parintelui Constantin
S-a zvonit despre preotul Chirtes ca ar fi baut. De necaz, din cauza atator lupte si presiuni. Ca din asta i s-ar fi tras boala. Marturisesc ca in cele doua calatorii de reportaj la Joseni, nu am auzit pe nimeni care sa il vorbeasca de rau. Tinea posturile cu strasnicie, spovedea ca un mare duhovnic, iar cand intra in biserica, se transfigura. L-am vazut eu insumi slujind, dupa vechile canoane bisericesti, cantand cu glas ingeresc. In fata credinciosilor era ireprosabil. Se impaca bine cu toata lumea. In ultimii ani, chiar si unii maghiari veneau la slujbele sale, la spovedaniile si pomenirile lui de morti. Veneau des si romani din Gheorghieni, Balan, Izvorul Muresului sau Miercurea Ciuc. Auzind ca-i bolnav, m-am descis sa il vizitez in spital, la Gheorghieni. Era cat pe ce sa nu-l recunosc. Slab, incovoiat, ros de boala. Schimbase stralucitorul epitrahil din aur, cu un halat ponosit, de molton. Il vizitau doar nevasta si politistii romani ai Joseniului, acestia din urma facand chiar cu schimbul, pentru a-i aduce mancare si sprijin moral. Medicii spusesera ca e foarte grav, ca ar putea muri chiar maine. El era insa plin de speranta. Mereu imi spunea ca n-are nimic, ca e un fleac, ca doctorii unguri sunt foarte buni, ca e tratat cu atentie, ca sigur se va intoarce acasa. "O sa ma intorc si-o sa ma bat mai departe pentru biserica noastra", spunea mereu. Zicea ca e o mare nedreptate, ca are acte doveditoare, ca in Harghita-Covasna nu exista conflicte intre ortodocsi si greco-catolici, ca fiece "minoritar" roman din satele unguresti iti va spune ca, desi nu stie precis ce este la origini, ortodox sau greco-catolic, nici nu prea-i pasa de asta. Important este ca sunt romani. Ca sunt romani si merg la biserica romaneasca. Atat. "O sa ma intorc si o s-o scot eu la capat!", spune parintele. "O sa umblu iarasi cu actele dupa mine, o sa-i dau si-n judecata daca va fi nevoie. Si o sa slujesc in biserica. Da, o sa slujesc mai departe. Caci nu cred sa existe alt preot care sa reziste aici." Venit in Joseni de la Reghin, parintele Chirtes nu avusese parte in Joseni de nici o cununie, de nici un botez - bucuriile oricarui preot -, ci numai si numai de inmormantari. Slujise de atatea ori in biserica goala! Singur, cateodata doar cu nevasta si cei doi copii, intr-o biserica pustie si inghetata. Cu toate astea... "Mi-e dor de biserica mea", repeta cu ochii in lacrimi, pierdut in halatul lui de spital. "Mi-e dor sa slujesc acolo, chiar dac-as avea si un singur enorias roman - unul singur! -, caci astfel biserica n-o sa moara. Cand ma gandesc ca-s la numai cinci kilometri, si ea sta acolo pustie, saraca, fara nici un cantec de preot, fara nici o lumanare aprinsa, parca imi vine sa plang. Duminicile, eu m-am inchinat si aicea, in spital, m-am rugat, si am citit Evanghelia. Va spun, eu cred ca de-aia n-am murit inca. Asa cred, nu stiu de ce. Dorul de bisericuta asta m-a tinut pe mine in viata..." Parintele ma priveste in ochi si imi spune cu glas ravasit: "Si stiti ce-o sa fac prima data? O sa bat clopotele. O sa ma apuc cu mainile amandoua de franghii si o sa le trag. Cum ajung, o sa trag clopotele. O sa le trag tare, tare, sa stie toti c-am inviat din morti, ca Hristos!".
"Eu n-o sa-mi las legea mea!"
Irina Vasile zice ca i-e dor de satul copilariei. Isi aminteste cu lacrimi de cand era o fatuca imbujorata, "cu doua cozi de par pan la sold". Vede bisericuta cea alba in mijlocul unei pajisti verzi, pe care erau randuite frumos crucile stramosilor. Biserica era mereu plina cu oameni, in toate duminicile. Gospodari sanatosi, tineri, care vorbeau romaneste "curat", cu toata gura. Fara sa le fie rusine ori frica. Batrani in opinci, cu cioareci si camasa "alba cu flori la gat", iar pe cap cu niste cusme mici, retezate. Erau pe atunci trei clopote, nu doua, care rasunau ca la o nunta in cer. "Frumoase mai erau slujbele, Doamne! Oi, oi, tare frumoase! Parca toata biserica si clopotele cantau cu un singur glas romanesc..." Si-si mai aminteste de iubitul lor parinte de atunci, Gheorghe Boieriu. Barbat vanjos, tare ca muntele. Si-si aminteste si ziua aceea in care hortistii l-au luat din altar, in timpul Sfintei Liturghii. L-au scos din biserica, l-au dus pana la Bicaz si "l-au aruncat peste hotar" chiar atunci, cu anteriul inca pe dansul. De toate isi aminteste. In odaia ei larga, paturile sunt acoperite cu cergi maramuresene. Pe pereti, icoane multe si covoare cu motive romanesti. Intr-un colt, un televizoras: singura legatura a batranei cu lumea larga. "Cand vad traditii si slujbe si cantece din Romania in televizoru asta, Doamne!... Tare imi mai place! Da, nu stiu cum, parca ma uit la niste lucruri din alta tara, nu de-aici. Dintr-o tara de departe... Cu toate astea, eu tare tin legea mea! Sa stiti! O sa tin legea mea pana oi intra in mormant!..." Nascuta din romani curati, joseneni, neamul Vijoli, vechi neam romanesc de morari, Irina a avut noua frati: patru baieti si cinci fete, mandri, frumosi si puternici, toti "invatati de parinti sa-si tina legea lor". Dintre cei zece au ramas doar trei familii neamestecate care traiesc astazi in sat: familia Irinei, a fratelui Dumitru si a fratelui Andrei. Cu timpul, insa, si-au cam uitat legea. Si-au dat copiii la scoli unguresti, au inceput sa se jeneze a vorbi romaneste pe ulita. "Asa a patit mult romani pe-aici", explica batrana. "Sunt si azi unii care stie a vorbi, da nici nu vrea. Tu-l intrebi ceva pe strada si el se uita asa, in toate partile. Ori iti raspunde in ungureste. La inceput, asa o treaba m-o durut. Da acuma m-am si obisnuit. Acuma, eu nu mai am cu cine sa vorbesc romaneste. Cu nimeni!".
Pe sotul ei, Stefan, l-a iubit mult. La inceput, nu concepeau sa vorbeasca altfel in casa decat romaneste. Pe urma, incetul cu incetul, el a pornit sa-i tot spuna ca poate-ar fi bine sa se-nteleaga cu vecinii in limba lor. Si pentru ei ar fi bine. Si mai cu seama pentru copii. In ultimii zece ani de casnicie, pana ca el sa moara, au ajuns sa vorbeasca chiar si ei mai mult ungureste. Asa a fost...
Ma ridic de plecare, si batrana ma trage pana intr-un colt al odaii, sa-mi arate ceva. Un secret. Baga mana in fundul unui dulap si scoate o cartulie veche, rufoasa. O carte de rugaciuni, scrisa in limba romana. Mi-o arata cu amandoua mainile, mandra tare, ca si cum in felul acesta ar dori sa-mi dovedeasca ceva. Poate faptul ca ea nu a tradat. "Sa stiti ca ma bucur tare ca ati venit. La noi in sat n-o mai venit romani de la Bucuresti... hat, de cand! Tare me place sa vorbesc romaneste cu dumneavoastra, sa spun cuvintele in gura mea. Tare! Sa stiti ca eu n-o sa-mi las legea. Nu. N-o s-o las niciodata..."