Forta cu care a patruns, de pe la mijlocul secolului trecut, romanul hispano-american in literatura lumii, a avut o unda de soc propagata pana la noi. Fiindca, in general, marii scriitori din America Centrala si de Sud aveau o orientare de stanga, pentru ei, Cortina de Fier a fost permeabila si au ajuns prin traduceri in lagarul dictaturilor comuniste, cu toata incarcatura lor subversiva, antidictatoriala: de dreapta sau de stanga, dictaturile erau la fel de odioase. Cubanezul Alejo Carpentier, guatemalezul Miguel Angel Asturias (Nobel 1967), columbianul Gabriel Garcia Mrquez (Nobel 1982), argentinienii Julio Cortzar si Ernesto Sbato - Nobelii fara Nobel ai bibliotecii mele, alaturi de peruanul Mario Vargas Llosa, paraguaianul Augusto Roa Bastos, si-au castigat o mare notorietate in Romania anilor 70-80. Era o vreme cand se citea in draci, si cozile de la librarii le concurau pe cele de la alimente. Cartile erau o posibilitate de evadare din cotidianul tot mai sufocant, iar hispano-americanii ne placeau in special fiindca nu se lasau varati nicicum in canonul baltit scolaro-universitar. Ei raspun-deau poftei noastre, tinute sub obroc, de cunoastere a unor lumi diferite, ne deschideau un spatiu in care realitatea si imaginatia coabitau firesc. Descopeream cu incantare realismul magic - superba inventie a catorva scriitori din America Latina, traitori in Occident si care, nedorind sa mai imite literatura europeana, s-au orientat spre traditiile pierdute ale culturilor de origine. De fapt, eticheta de realism magic, lipita abuziv intregii proze latino-americane din epoca, nu-i e proprie decat lui Carpentier, lui Mrquez si, partial, lui Cortzar. Restul exploreaza fiecare in felul lui si diferit de la un roman la altul, varietatea contradictorie si cosmopolita a lumii, punctele de intalnire ale individului cu istoria. Printre acestia - si mexicanul Carlos Fuentes, la fel de fascinant, desi mai putin cunoscut la noi decat Mrquez si Llosa. Are acum 77 de ani si de peste o jumatate de secol nu inceteaza sa scrie romane despre multiplele fatete ale Mexicului, despre istoria, cultura profunda, ratacirile si sperantele lui. (La noi s-au tradus in ultimii ani si inca sunt in librarii, romanele lui Instinctul lui Ines si Diana - ambele in colectia "Cartea de pe noptiera" a Editurii "Humanitas", precum si Jiltul vulturului, la Editura "Curtea veche"). Volumul pe care vi-l recomand azi, foarte bine tradus de Simona Sora, nu e un roman, dar e cel mai indicat pentru descoperirea lui Carlos Fuentes, fiindca ne da cheia vietii si operei lui. Alcatuit ca un dictionar personal al temelor care-l preocupa, Crezul meu deruleaza alfabetic eseuri despre prietenie, iubire, femei, fericire, sex, moarte, dar si despre globalizare, politica, societatea civila, xenofobie, despre scriitori, cineasti, pictori si filosofi pe care ii iubeste, despre orase in care a locuit. In toate aceste "articole", el alterneaza amintiri personale, reflectii sociale si politice, confesii despre trairi si emotii, analize literare, povestiri. Intr-un interviu pe care l-a dat in Franta, de care e deosebit de legat (fiu de diplomat, el a fost la randul lui ambasador al Mexicului la Paris), Fuentes isi definea Crezul meu "un soi de dialog cu mine insumi si cu anumite experiente ale vietii mele", care - trebuie sa adaug - ne privesc pe toti. Desi viata l-a purtat prin multe tari, din Sua in Elvetia si din Argentina in Franta si Anglia (in ultimii zece ani isi imparte timpul intre Londra si Mexico), o tema recurenta in "abecedarul" autobiografic, ca si in intreaga opera, e Mexicul, cu defectele si calitatile lui, cu problemele lungii tranzitii spre democratie, cu metisajul cultural ce-i e propriu. O alta tema preocupanta pentru el, ca si pentru noi, e globalizarea si consecintele ei contradictorii: pe de o parte ofera avantaje formidabile in ce priveste comertul, tehnologia, informatia, drepturile omului, libera migratie a fortei de munca, pe de alta, poate produce o dominatie absoluta a pietelor, un soi de "darwinism social la scara planetara". Si pe plan local, mondializarea e cu doua taisuri: stimuleaza, ca reactie, redescoperirea identitatii si traditiilor nationale, dar exista si primejdia exacerbarii acestora, spre xenofobie, nationalism extremist, purificare etnica. Fuentes nu da solutii. Atrage atentia.